De vreme ce lacul Floroiu este ţinut încă la cote scuzute pentru revizia barajului, Tisa a devenit principalul teren de joacă. Chiar dacă împachetatul, despachetatul şi drumul tind să dureze aproape cât tura pe apă, destinaţia rămâne viabilă chiar şi pentru pentru ture de o zi, cu plecare din Oradea. Prognoza meteo anunţa ploaie şi frig pentru duminică dar sâmbătă era încă OK,aşa că vineri seara, pe la ora 22, i-am sunat pe Leo şi Lia, doi împătimiţi de natură care chiar dacă n-au absolvit decât cursul de iniţiere ţinut astă toamnă pe malul Crişului, au acceptat instantaneu invitaţia. Am încropit repede un traseu pe Google Earth care să conţină de toate (inclusiv km) si l-am trimis pe email, să-l bage Leo pe GPS. Traseul propus este cel cu linie galben/verde şi totaliza 19,5 km (traseul roşu este cel făcut în aprilie). Un traseu adevărat, nu glumă!

 

Dimineaţa totul s-a derulat conform planului şi la ora 10 debarcam în Tiszafured, capătul sudic, unde sunt ceva marine.

 

Cum am ieşit din maşină m-a lovit mireasma fânului proaspăt de pe o tarla abia cosită ce dădea pe malul Tisei. Malurile erau numai bune de dat caiacele la apă, cu maluri joase şi fără pietre. Am mâncat la repezeală pe pajişte şi am ieşit nerăbdători pe apă.
 

Prima parte a traseului s-a derulat pe canal, apoi am ieşit pe lac. Orizontul s-a îndepărtat brusc. Înainte de a părăsi malul, am debarcat ca să urcăm întrun observator.

 

În larg am fost martorul unei întâmplări stranii. Am văzut de departe o pată albă plutind între ape şi m-am apropiat să văd ce e. Aşa cum am bănuit, era vorba despre un peşte plutind cu burta în sus. Peşte e totuşi puţin spus fiindcă măsura după estima mea cam 75 cm în lungime. M-am învârtit puţin în jurul lui căutând un unghi cât mai bun pentru a face o fotogafie când, tipul a înviat şi, e drept, nu prea sprinten, s-a lăsat la fundul apei. Deşi nu aveam motive să mă tem, m-am cam speriat când l-am văzut în acţiune, poate şi fiindcă nu mă aşteptam să mişte. În scurt timp a apărut şi Leo căruia i-am povestit episodul dar nu bine am apucat să termin când l-am văzut iarăşi cu burta în sus, ceva mai departe. Leo a fost de părere că era pe moarte.

 

Am găsit irişi şi nuferi.

 

Lacurile fiind artificiale, nu mai vechi de 30 de ani, flora de pe mal nu e întotdeauna cea clasică pentru acest tip de peisaj. În multe locuri în locul sălciilor şi a stufului întâlnim alte specii, cum ar fi aceşti copaci asemănători cu mestecenii, dar foarte fotogenici.
 

La fel ca în deltă, cele mai faine locuri sunt cotloanele pitite, necirculate. Am găsit în drumul nostru un canal îngust ce promitea să ne arate lucruri interesante şi care s-a ţinut de cuvânt conducându-ne la un lac izolat, plin cu păsări (chiar dacă în imaginile mele nu apar)

 

În cele din urmă am revenit la traseul nostru. Seara stătea să se lase şi în ciuda oboselii, am mărit cadenţa pentru a ajunge la maşină.
La locul de acostare am avut o plăcută surpriză. Ne aştepta o mulţime de oameni, ba aduseseră şi o staţie de amplificare şi nişte boxe din care se revărsa o muzică plăcută. Când ne-am mai apropiat am zărit mireasa şi totul s-a lămurit

 

<<  Înapoi