Când am făcut traseul pe Google Earth, aşa i-am spus: "prin bălţi". Cam epuizasem variantele din jurul braţului principal al Tisei, cel cu pământ ferm şi păduri şi nu-mi rămăsese decât celălalt braţ, "Kiss Tisa" (Tisa Mică), cu cordoane de trestie parcelând mici bălţi pe suprafaţa lacului. Plecarea am stabilit-o din Poroslo, localitate cu 2-3 "marine" la malul lacului. Invitaţii din acest weekend au spus "pas", aşa că am plecat doar cu Cosmina. Traseul de azi era mai scurt ca altă dată aşa că ne-am permis să plecăm cu o oră mai târziu ca de obicei.

 

Balta era atrăgătoare. Culorile cerului ne treceau direct în sânge, ca o bere rece sorbită pe arşiţă. Din prova caiacului a ţâşnit cu bătăi scurte o raţă pestriţă. De astă dată aveam la mine Canonul rapid pe care îl ţineam în stand bay pe măsuţa cu care o dotasem pe Lady Ga Ga, pornit şi fără capac pe obiectiv. Încă o dată se dovedea că evoluţionismul este mai lent ca dezvoltarea tehnologică.

 

Am părăsit traseele principale şi ne-am mistuit în trestii. Ruta era sinuoasă, plină de "derapaje". Urmăream pe ecranul GPS-ului parcursul ce se suprapunea exact peste detaliile hartii Hungary 2D, downloadate de pe Openmaps. Aşa cum îmi dădusem seama încă de acasă, harta se dovedea a fi foarte precisă.

 

Am găsit lacul încreţit de rafale de vânt. Mă aşteptam la asta fiindcă simţisem tăria vântului în mâna cu care ţinusem volanul. Singura surpriză era culoarea lui rară, de un albastru cu reflexii negre. Nu-l mai vazusem niciodată aşa. De multe ori m-am gândit că natura ştie să producă cele mai clasice kitchuri.

 

Într-un pliu, ferite de hulă, am găsit ascunse toaletele elegante ale lacului. Ciulinii-i împânziseră suprafaţa mai mult decât m-aş fi aşteptat însă nuferii şi floricelele galbene, care altă dată dădeau întinderilor lichide aspectul unor culturi de rapiţă, nu fuseseră la fel de harnici. Pentru noi însă, două-trei exemplare erau de ajuns ca să ne binedispună.

 

Curând a trebuit să recunosc că traseul de pe ecran nu putea fi parcurs din cauza vegetaţiei. Trebuia să ieşim în larg, să înfruntăm hula. Ar fi putut fi obositor, ca data trecută, însă acum valurile ne veneau din spate, ne ridicau pupa, apoi cockpitul şi caiacul prindea avânt, făcea surf până ce valul îl depăşea, după care se domolea într-o mare de spumă. Niciodată n-a fost atât de distractiv! Am ţinut totuşi, prudent, pe margine (prudent = pastă de dinţi cu aromă de prune).

 

Când am intrat din nou prin bălţi am dat peste o mulţime de păsări. Se pare că eram înafara rutelor turistice. Prea puţin temătoare, păsările îşi făceau numerele până când au considerat că am depăşit buna cuviinţă şi ne-au lăsat singuri.

 

Cu asta am ajuns în punctul din care trebuia să facem cale întoarsă. Cei ce diriguiesc lucrurile în această parte a lumii, i-au luat în serios pe navigatori şi au instalat în dreptul fiecărui debarcader câte un far care să-i aducă pe oameni acasă.
 

Şi nu numai atât. Tipul ăsta pe jet era de fapt exponentul poliţiei fluviale. În timp ce eu îl fotografiam s-a îndreptat spre noi şi ne-a întrebat:

-Beszélsz magyarul? (vorbeşti maghiara?)

I-aş fi putut spune "nem értem" (nu înţeleg) că atâta ştiam şi eu după o viaţă petrecută în zona de graniţă dar aş fi fost contradictoriu aşa că m-am mulţumit să-mi cresc ochii cât cepele. Şi-a dus mâna la vesta de salvare şi apoi a îndreptat-o spre noi într-un gest evident:

-Problem!

Problem, problem dar să te văd cum ne vei amenda că actele şi banii sunt la maşină şi până acolo mai avem de lopătat vreo două ore. Cred că la asta s-a gândit şi el că a făcut un rondou şi accelerând progresiv ne-a lăsat în urmă fără alte explicaţii. Ce explicaţii, dacă nu ştiam limba?
 

În ciuda anotimpului, nu ne-a sâcâit căldura. Vremea fusese amestecată, cu nori răzleţi, fotogenici. Când am auzit însă primele tunete, am tras la mal şi ne-am pregătit să înfruntăm hagadârca. Cosmina s-a refugiat în pântecul lui Gringo, ca un melc în cochilie, obturând cockpitul cu fustiţa iar eu am proptit-o pe Lady Ga Ga în chip de acoperiş şi admirând descătuşarea de forţe mi-am cântat din Marin Sorescu:

 

După ploaie nu ne-a mai rămas decât să străbatem kilometrii ce ne despărţeau de Baghera. Fusese o tură reuşită, în plus poliţistul în neopren nu ne aştepta la ponton.

 

<<  Înapoi