Nu trageți: suntem americani!
25.04.2011
Zilele se succed una după alta, ca pentru a ne da șansa de a relua iar și iar unele lucruri. S-ar putea crede că atunci când ești în largul mării, doar condițiile meteo pot să schimbe rutina zilnică. Într-o proporție destul de mare așa este, însă relativa constanță ce se manifesta de la zi la zi, nu făcea decât să scoată în evidență o altă variabilă, mai subtilă, ce în cazul unei vieți mai trepidante ar fi avut șanse să se piardă printre lucruri și situații mai importante. Această nouă variabilă era deprecierea.
Pentru omul de pe uscat, care este încurajat să consume, înlocuirea frecventă a lucrurilor îl face să conștientizeze mai greu deprecierea lor, însă pe mare, unde orice resursă este drămuită, ea e mai vizibilă și are o cu totul altă însemnătate. În primul rând, timpul era un fel de motor cu combustibil universal, care pentru a se învârti înghițea fără mofturi orice resursă: motorina din canistre, curentul din acumulatori, apa din tancuri, berea și mâncarea din lada frigorifică, detergentul de vase, pâinea și fructele. De lăcomia lui nu scăpa nimic, însă împuținarea rezervelor nu era totul. Ca și cum n-ar fi fost de ajuns, tot motorul timpului era responsabil cu deprecierea atât a lucrurilor și a echipamentelor, cât și a sănătății echipajului și a stării sale. În partea de jos a paginilor jurnalului de bord, la rubrica probleme, ce rămăsese goală multe zile la rând, au început să apară notițele skipperului: de montat întinzătoare la ambele sarturi intermediare, de schimbat bura la lampa de catarg, de cusut sprayhoodul și îmbrăcămintea de piele de pe timonă, de schimbat uleiul la motor, de verificat pe unde intră apă în santină etc. aspecte materiale, palpabile, la care se adăugau altele, mai subtile. Lucrurile se umpleau de sare ce, fiind higroscopică, absorbea apa având ca rezultat menținerea lor într-o permanentă stare de jilav, foarte neplăcută, iar lada frigorifică pe care eu însumi o spălasem cu oțet la Arubba și din care aruncasem tot ce se depreciase sau părea suspect, duhnea iarăși de-mi întorcea stomacul pe dos. Fără a ajunge în stare critică, totuși, nici noi, echipajul, nu scăpasem de mâna lungă a timpului: Ovidiu era ars de soare iar greața mea persista cu atâta îndârjire încât, cu mare repulsie reușeam să înghit ceva. Nu era nevoie să ridic capacul lăzii frigorifice: simpla idee de mâncare ajunsese să-mi răscolească măruntaiele și doar evocând diverse alimente puteam să-mi dau seama de gradul de aversiune pe care-l aveam asupra fiecăruia. Exersând acest brain storming am ajuns la concluzia că dintre toate alimentele bordului, cel mai nesuferit îmi era pâinea. În Guadeloupe cumpărasem pâine neagră, feliată și ambalată în nylon, garantată săptămâni întregi și ceea ce nici timpul nu putea să mănânce, nu mai puteam nici eu. Simpla idee de pâine era de ajuns pentru a-mi alunga pofta de mâncare pentru o lungă perioadă de timp și-atunci, ca prima contramăsură mi-am impus să o scot din menu. Dimineața am fiert orez, lângă care am servit tocană de legume din borcan, cartofi fierți, salată de varză și castraveți murați. Stând la biroul meu de acasă și gândindu-mă la toate acestea mi se face o poftă de mâncare teribilă, însă atunci abia am reușit să ciugulesc câte ceva.
După carturile lungi din timpul nopții, Constantin se recuperează în cușeta lui, eu picotesc culcat la umbra velelor iar Ovidiu, care a reușit să împace laptopul lui Constantin cu ecranul de pe peretele careului, vizionează niște filme. Soarele aruncă suliți perpendiculare pe suprafața mării de un albastru profund. E cumplit de cald și în această ecuație intervine din nou timpul ce se dilată odată cu toate lucrurile de la bord. Orele amiezei se scurg greu și-abia după ora 16 ne vine pofta de viață.
-Haideți să vedem pe unde luăm apă, propune Constantin.
Coroborând observațiile zilnice, suntem cu toții de acord că apa se infiltrează în compartimentul motorului de unde, la înclinărule vasului, se răspândește în toată santina. Ridicăm așadar scara sub care stă culcușit robustul Volvo Penta și cotrobăim cu lanternele aidoma criminaliștilor FBI. Sub capătul deschis al unui furtun prins de peretele cușetei detectez o dâră de apă, dar nu bine apuc să deschid gura și Constantin mă oprește:
-Lasă în pace tubul ăla.
Mai caut, fără rezultat. Singurul indiciu e dâra dibuită mai devreme:
-Aici se vede ...
-Ți-am spus că nu e de acolo!
Gata. Tac. Se prea poate să am tot felul de metehne, însă în nici un caz probleme de insubordonare. Pe mare căpitanul e autoritatea supremă și dacă el spune că atunci când cauți o sursă de inundație, un furtun, unul singur, are voie să facă pipi în legea lui, n-ai ce să te bagi. Cu asta rezultatul e negativ. Mai rămâne de reluat investigația în condiții de marș și skipperul urcă pe punte să pornească motorul în timp ce echipajul rămâne pe poziții cu lanternele aprinse. E cercetat fiecare angrenaj, fiecare furtun, fiecare dop și în ciuda apei ce face valuri pe sub suportul măgăoaiei, nimic nu e ud. Profitând de faptul că pila suspusă a furtunului buclucaș e pe punte, îndrăznesc să îndrept raza lanternei spre el și-l surprind cu pantalonii pe vine, slobozindu-se fără jenă. Știu că apa din santină e sărată așa că înainte de a formula capul de acuzare fac o sumară analiză chimică cu vârful limbii: fără nici un dubiu, e aceeași apă. Skipperul e chemat să vadă cu ochii lui, gustă și el și în fața evidenței admite că da, am localizat sursa inundației.
-Ceva nu e în regulă. Furtunul ăsta iese din blocul motor, prin care circulă lichidul de răcire. Deoarece apa sărată e corosivă, motorul dispune de un lichid de răcire special care la rândul lui e răcit, cu apă de mare, într-un schimbător de căldură.
Constantin cugetă iar noi ne uităm la el așteptând verdictul:
-Furtunul ăsta e un preaplin și dacă pe aici iese apă sărată, e bai. Mare bai. Înseamnă că s-a dus pompa pe care am montat-o în Guadeloupe și se amestecă apa între cele două circuite de răcire. Și dacă în motor intră apă sărată, se va duce în curând și motorul.
Pe umerii lui Constantin apasă întreaga răspundere a integrității yachtului. E îngrijorat iar noi nu ne pricepem la motoare nici cât el. În lipsa informațiilor tehnice trebuie să o luăm logic.
-De unde ști că furtunul ăsta e preaplinul compartimentului cu lichid de răcire?
-La yachtul meu, pe care am tot un Volvo Penta, așa este. E drept că motorul meu e mai vechi, dar ...
N-am ce zice. Îmi storc creierii să-mi închipui cum poate fi construit motorul pe dinăuntru și îmi vine o idee.
-Hai să ne uităm la vechea pompă de apă, să judecăm pe unde ar putea să se amestece lichidele.
Cobor în magazie de unde mă întorc cu corpul delict pe care-l sucim pe toate fețele, fără a ajunge la o concluzie. Mă gândesc la ce e mai rău și nu mă sfiesc să zic cu voce tare:
-Așadar, să presupunem că acum prin blocul motor circulă apă sărată. Ce s-ar putea întâmpla? Cred că nu mare lucru. Piesa este masivă, cu pereți groși, așa că i-ar trebui apei ani de zile ca să-i vină de hac. Eu zic să-i dăm drumul mai departe liniștiți și să consultăm un mecanic în Panama.
Constantin mă ascultă apoi, după câteva momente de gândire mai găsește un punct nevralgic:
-Ar mai putea fi garnitura de chiuloasă.
Dă drumul motorului, atent la mersul lui rotund, fără variații.
-Un motor cu garnitura arsă nu merge atât de frumos.
Verdictul e definitiv și cu asta răsuflăm ușurați. De ce să fim ipohondrii? Mai bine să ne asigurăm că mașina are destulă motorină. Constantin iese înafara bordului, deșurubează bușonul rezervorului și așteaptă canistra grea pe care i-o întind cu dificultate. Marea e agitată și poziția lui Constantin cam acrobatică. Împreună reușim să introducem tulumba în gura neagră a rezervorului și motorina alunecă cu gâlgâituri în cotloanele yachtului. Nu s-au scurs nici 5 litri când un jet puternic și înspumat dă înapoi pe lângă tulumbă. Constantin smulge canistra și o sprijină de pupa dar mișcarea bruscă coroborată cu dansul yachtului are două urmări simultane: pe de o parte aruncă prin tulumbă un nou val de motorină ce se scurge uleios pe băncuța pupa, pe de alta îl trântește pe skipper pe aceeași băncuță. Nimeni nu înjură deși tare ne-am mai răcori! Ce să fie cu motorina asta? Oare e prost aditivată? Șterg canistra pe dinafară și ajutat de Ovidiu o strecor în magazia pupa, în timp ce skipperul se dezbracă de pantalonii îmbibați cu motorină. Nu sunt chiar o epavă deși sunt arși de soare și decolorați. Skipperul îi ține departe de băncuțele acoperite cu lemn de teck, pe care riscă să le păteze, se uită în mare și șovăie:
-Nu pot renunța la ei. Nădragii ăștia știu atâta marinărie încât ei singuri l-ar putea duce pe Promise Kept la Los Angeles.
Episodul e clasat. Constantin ia o parâmă, o trece prin pantaloni ca pe-o curea și îi aruncă în mare, să fie trași de yacht, ca pe-o momeală de rechin. Apoi împreună cu Ovidiu se retrage sub punte și rămân doar cu gândurile mele.
Sarturile au pocnit, motorul bagă apă, rezervorul refuză motorina: nu s-ar spune că n-avem parte de aventură. Din postura de mus nu are ce să mă îngrijoreze: skipperul știe cum merg lucrurile, mie nerevenindu-mi decât să execut orice ordin, din vârful catargului până la linia de plutire. Și-apoi, la urma urmei, chiar cu aceste mici inconveniente, totul funcționează ...
Din aceste cugetări, nu tocmai liniștitoare, mă scoate un ușor huruit ce pare să se apropie. Scrutez orizontul și detectez un punct ce se mărește cu rapiditate.
-Vine un helicopter!!!
Constantin năvălește pe punte, la timp ca să vadă aparatul ce începe să facă cercuri deasupra nostră. Prin ușile deschise zăresc cu ușurință militarii îmbrăcați în costume de camuflaj, cu căști și automate sprijinite la genunchi. Desigur, aparatul a apărut dinspre coastă, unde trebuie să fie Venezuela sau Columbia și vederea automatelor se asociază de minune cu poveștile despre droguri și carteluri. Înainte de a pleca de acasă, nu puțini prieteni m-au prevenit că echipajul ăsta necunoscut cu care urma să mă îmbarc ar putea să mă răpească (pentru recompensă, desigur) sau că la bordul yachtului ar putea să fie ascunse droguri, așa că în timp ce le fac cu mâna urâților, mă amuz închipuindu-mi derularea scării de frânghie pe care urmează să coboare echipa de comando. Constantin însă, care nu a fost prevenit de nimeni în privința drogurilor, dar care știe în schimb că contrar legilor internaționale bastonul de inox din pupa e gol, se repede în cabină și revine cu steagul american pe care îl desfășoară pe piept. Se pare că manevra are darul de a liniști armata văzduhului căci helicopterul iese de pe traiectorie și cu aceeași rapiditate dispare în direcția din care a apărut.
Seara stă să se lase și înainte de a ne lua în primire carturile Constantin ne cheamă în cabină pentru a ne învăța să folosim funcțiile avansate ale radarului. Prescurtat, noua funcție despre care vrea să ne vorbească se numește MARPA, nimic altceva decât o abreviere pentru termeni ca prevenirea abordajelor pe mare. Deși pare complicat, aplicația nu e cu nimic mai complicată ca un joc pe calculator: după detectarea unui presupus obiect, punem cursorul pe el și îl declarăm țintă. În următorul interval de timp computerul de bord îi determină direcția și viteza pe care le coroborează cu cele ale lui Promise Kept, după care afișează distanța minimă la care cele două se vor găsi, ceea ce, în caz nefavorabil, conduce la schimbarea cursului.
Îl las pe Ovi de cart și merg să mă culc. Lecția proaspătă îmi aduce aminte de un prieten bun ce obișnuia să-și lipească prin casă post stickuri cu maxime sau vorbe cu tâlc. Într-o bună zi, în casa lui am citit: dacă nu schimbi direcția, vei ajunge acolo unde te îndrepți.
Dorin Chiș - Oradea - august 2011