Colon
28.04.2011
E ultima noapte pe mare. Sunt conștient că, cel puțin în această călătorie, voi auzi pentru ultima dată valul de etravă chicotindu-mi sub cușetă și îi caut glasul ori de câte ori conștiința mea se ridică din abisurile somnului. Atent la zgomotele bordului, detectez o anume forfotă: bufniturile unor obiecte mutate, vorbe șoptite și chiar lumină. Îmi dau seama că în jurul meu se petrece ceva neobișnuit și când ies în careu îl găsesc plin de obiecte scoase din magazie în timp ce Ovidiu și Constantin, parcă cuprinși de o nebunie distrugătoare, golesc tancul de apă deschizând toate robinetele.
-Ce se întâmplă?
-S-a spart o țeavă de pe circuitul de apă caldă.
Pe ușa magaziei, încropită de fapt în cabina de duș, ies aburi fierbinți. Poate că reparația s-ar putea executa fără golirea tancului însă nu cunoaștem circuitul și cum tot vom ajunge în zori într-o marină, ne permitem luxul risipei. Defectul e un fel de descoperire a armei crimei, ce explică o întreagă istorie. Cum spuneam, am folosit cabina de duș ca spațiu de depozitare și nu o dată, reraranjând lucrurile pentru a-mi face loc, am agățat mânerul robinetului, pomenindu-mă cu un jet de apă, nedorit, în creștetul capului. Datorită acestor incidente am socotit normal ca sub grătarul podelei să existe apă, însă nu prea înțelegeam de unde vine consumul exagerat al lichidului vital, ce se mărea de la zi la zi, cu toate că, preveniți de Constantin, foloseam apa tot mai parcimonios. Se pre că progresiv, fisura din țeavă s-a lărgit, până în noaptea asta când scurgerile au luat amploare.
După golirea tancului și rearanjarea lucrurilor, rămân de cart împreună cu skipperul. E trecut de miezul nopții și în babord se ghicește continentul, ale cărui faruri și lumini de coastă au început să se zărească. Înarmați cu hartă și binoclu, încercăm să identificăm reperele și să ne facem punctul fără a trage cu ochiul la ecranul Ray Marin-ului. Mă fascineză ideea vecinătății cu vechiul Portobelo, fostul oraș colonial spaniol ce adăpostea trezoreria în care se aduna aurul și argintul prădat din Peru și Bolivia, înainte de a fi trimis peste ocean. Identificăm lumina roșie a farului Los Farallones.
De astă dată, vecinătatea canalului ne aduce aproape de un adevărat convoi de nave, ale căror luminițe se zăresc peste tot spre larg. Coborâm în careu pentru o privire pe ecranul radarului și ceea ce văd mă înspăimântă. Sunt sute, mii de nave ce se îndreaptă cot la cot spre Panama, formând pe ecran un nor galben compact. Îmi aduc aminte de un coșmar din copilărie în care o navă, probabil extraterestră, întuneca pământul cu dimensiunile ei extraordinare. Cum ne vom descurca printre acești coloși ce ocupă zarea? Din fericire, Constantin mă lămurește că marile pete nu sunt aglomerări de nave ci zone cu precipitații. Așa mai merge!
Skipperul merge la culcare și rămân singur de cart. Nu mă plictisesc. Asemeni lui Columb, continentul din imediata vecinătate mă ține treaz. Îmi revine în minte Portobelo cu aurul lui pentru care au murit atâția oameni. Băștinașii torturați au descoperit iute că doar promisiunea aurului îi putea ține în viață și atunci au început să inventeze povești, împingându-i pe noii sosiți cât mai adânc în junglă. Îmi aduc aminte de sosirea în Guadeloupe și de mirosul junglei din tunelul aeroportului și abia acum îmi dau seama că nu mai respir aerul salin al mării, că de fapt miroase a uscat și a junglă. Ca pentru a întări aceasta, o bâzdâganie necunoscută mi se așează pe picior. Într-o noapte a anului 1492, vasele lui Columb ajungeau în preajma unui nou tărâm. Câtă fierbere, ce noapte albă trebuie să fi fost ...
Două pasagere îmi rețin atenția. Navigând unul în spatele celuilalt par să ne fi luat în colimator. Hei, voi nu aveți radar? Le privesc punțile iluminate feeric, adevărate orașe plutitoare pe lângă care yachtul nostru pare insignifiant. Insignifiant, insignifiant dar pentru noi e vital, așa că fug să-l trezesc pe Constantin. Se pare că ne-am întâlnit exact în punctul în care rutele noastre s-au intersectat căci primul ne trece prin prova iar al doilea prin pupa, atât de aproape încât aș jura că le aud mașinile. Nu e de glumit. Constantin își face o cafea: nu are rost să meargă la culcare, de acum înainte vom fi tot printre vapoare. În aceste împrejurări binoclul este un instrument util. Cercetăm fiecare luminiță fiindcă viteza navelor e mult mai mare ca a noastră și culoarele de trecere tot mai înguste. Am impresia că nu fac decât să aglomerez cockpitul, impresie ce se transformă în certitudine atunci când vărs cafeaua skipperului.
-Aruncă repede niște găleți de apă că lemnul se pătează ...
Execut cu promtitudine ultima comandă, apoi Constantin mă trimite la culcare și mă evapor instantaneu.
*
Dimineață plumburie. Marea e ca dată cu călcătorul. Apa ei neagră reflectă frontul greoi ce ne ajunge din urmă, acoperindu-ne ca un capac. Vântul ar fi împrumutat scenei un aer de apocalipsă însă velele atârnă inerte și ne târâm cu 3 noduri doar datorită micuțului Volvo. Constantin e atent: dis dimineață a evitat în ultimul moment coliziunea cu niște traverse masive din lemn. Ici colo plutesc insulițe de alge și alte obiecte aruncate în mare de apele uscatului. Statisticile arată că cele mai multe yachturi pier la coliziunea cu containerele scăpate de pe marile nave, ce plutesc între două ape. Nu avem nevoie de așa ceva așa că supraveghem mereu întinderea apei.
Abia apucăm să strângem velele și suntem prinși în perdeaua deasă a unei ploi molcome și calde. Picăturile mari formează bășicuțe pe suprafața mării. Îmbrăcat în costumul de goretex, Ovidiu e trimis să supravegheze orizontul. Totul e atât de calm încât ploaia pare o binecuvântare. Pe lângă noi trece feribotul Wallenius Wilhelmsen, apoi ploaia se oprește și ieșim cu toții în cockpitul ud.
Skipperul se piaptănă, ceea ce, în lipsa reperelor uscatului ar fi fost un semn suficient că azi vom intra într-un port. E vesel, vizibil mai vesel ca de obicei. Să fie doar promisiunea unei beri și-a unei mese luate la umbra unei umbreluțe? Sau poate încheierea cu succes a primei etape, a primelor 1000 de mile? Oricum, încă nu am avut un skipper atât de guraliv. Dacă Albă ca Zăpada vorbea și cânta cu păsărelele pădurii, căpitanul nostru o face cu navele din vecinătate:
-Bă! Nu veni aici!
Sau cu noi:
-Nu trage de sprayhood, că iau o bâtă de baseball și ... zbang!
Sau singur:
-Poa` să ningă, poa` să plouă, mie mi se rupe-n două, c-am canadiană nouă.
În această atmosferă ajungem la prima geamandură ce marchează șenalul de intrare printre digurile de beton reperate pe hartă. Pilotul automat este concediat și Constantin trece la timonă, în timp ce eu cu Ovidiu facem obișnuitele preparative de acostare: montarea fenderelor și legarea parâmelor de acostare la tacheți. Șenalul e folosit intens în ambele sensuri de nave de mare tonaj, printre care ne strecurăm și noi. Constantin apucă receptorul stației VHF și lansează un apel către clubul nautic local ce ar trebui în mod normal să gestioneze marina:
- Club Nautico Caribe! Club Nautico Caribe! Sailling Yacht Promise Kept calling you! Sailling Yacht Promise Kept calling you!
Nici un răspuns. Skipperul mai repetă apelul de câteva ori, însă e clar că la celălalt capăt nu e nimeni, așa că nu ne rămâne decât să ne descurcăm singuri. E dimineață, reperele de la uscat se văd clar, așa că ne îndreptăm spre zona în care harta ne indică marina, din ce în ce mai contrariați, deoarece în acel loc începe portul comercial, cu danele lui uriașe, mult disproporționate față de dimensiunile noastre. Nici urmă de yachturi, în schimb zărim o pădure de catarge în partea opusă a acvatoriului, acolo unde harta indică un golfuleț atrăgător. În fața evidenței ne lepădăm de falsele informații, banda cârma și traversăm acvatoriul printre navele ce așteaptă la ancoră intrarea în canal.
Orașul Colon a rămas în pupa, în timp ce în prova avem, promițător, maluri invadate de vegetație, cel mai probabil junglă. În fața noastră iese pe jumătate din apă lunula unui vapor răsturnat, marcat cu geamanduri, avertizând asupra apelor puțin adânci. Suntem cu ochii pe indicațiile de adâncime și cu motorul torcând aproape la relanti ne angajăm prin gâtuitura golfului, pe lângă un vas cisternă ce face oficiul de pompă de combustibil. Dincolo de cotitura canalului începe marina, cu yachturi, cu palmieri, cu restaurant și piscină. Fiecare, după moarte, vrea să ajungă în nirvana, însă marinarii, în timpul vieții, se mulțumesc cu un loc protejat în care să arunce ancora. Nu cunoaștem topografia marinei așa că tragem la primul loc liber. Avem deja puțină practică privind acostarea așa că lucrurile merg uns și la ora locală 11:45 suntem legați la cheu.
O fi portul nirvana pe pământ, or fi tânjind marinarii după beneficiile uscatului, însă abia legați la mal simțim că am pierdut ceva, în cazul de față răcoarea din larg. Cald. Foarte cald. Înarmat cu actele bordului și flancat de Ovidiu, bun cunoscător al spaniolei, skipperul pleacă să rezolve formalitățile de intrare în Panama.
Rămas singur la bord, mă paralizează gândul că aventura mea nautică s-a terminat. O anume tristețe mi se insinuează în suflet și degeaba mă uit roată prin cabină căci nu găsesc nimic de care să mă agăț, nimic care să pună distanță între mine și această stare. Realizez că mi-a plăcut, chiar mi-a plăcut și sunt sigur că dacă aș avea în palmă capătul parâmei aș merge mai departe. Îmi vin în minte cuvintele unui barcaholic: nu plânge că s-a terminat, bucură-te că s-a întâmplat. Chiar așa! La urma urmei nu sunt un dezrădăcinat, mă așteaptă o viață la fel de bună pe uscat, aceea pe care mi-am construit-o zi de zi. Sunt fericit că această călătorie a fost fericită, că am reușit să-mi joc rolul onorabil și că, în fond, mi-am îndeplinit un vis.
Mă adun de la nivelul punții și trec la acțiune. Pentru început sar pe chei și inspectez priza de apă și cea de electricitate. Pentru a ne putea racorda la sursa de apă e nevoie să repar țeava fisurată și pentru a ajunge la ea trebuie să golesc toată magazia. Evaluez spațiul strâmt al cabinei: va fi teribil. Încep să car lăzile cu scule și pachetele cu cele mai eteroclite lucruri, prilej cu care găsesc multe articole ce ne-ar fi fost utile, fără să știm că de fapt le avem. Proprietarul, americanul, are de toate, de la unelte de pescuit și echipament de scufundare, până la clești uriași de tăiat cablurile sarturilor în caz de pierdere a catargului. În căldura de saună a micuței cabine de duș mă apuc să desfac peretele din fund, dincolo de care trebuie să fie boilerul cu circuitele sale de apă caldă. Țeava fisurată nu are mai mult de 10cm lungime și din fericire am zărit ceva asemănător atunci când am mutat lăzile cu scule. Pentru început desfac olandezul care o prinde la rezervorul boilerului și blocat în spațiul strâmt, e cât pe ce să mă ard cu aburii ce răsuflă pe lângă filet. Nu mă așteptam să mai fie presiune în rezervor iar căldură nici atât, însă yachtul are două circuite de încălzire, unul trecând pe la motor și probabil că asta explică temperamentul vulcanic al instalației. Încetul cu încetul reușesc să reduc la zero fâsâitul și să desfac de tot olandezul, însă celălalt capăt al țevii e prins într-un teu din plastic ce nu pare să aibă nimic demontabil și cum nu vreau să stric mai mult decât pot să repar, mă hotărăsc să pun capăt aici intervenției mele tehnice.
A trecut mai bine de o oră de când prietenii mei sunt plecați cu actele și Ovidiu apare pentru a mă chema la o bere. Echipajul lui Promise Kept ocupă loc la o măsuță de pe terasa umbrită a restaurantului marinei Shelter Bay, sărbătorind și răcorindu-se cu bere Panama.
-Ați rezolvat cu actele?
-Nu încă. Se pare că și asta e țara lui manana. Orice soliciți ți se răspunde cu manana. Manana, adică mâine?, am întrebat, dar nu, manana semnifică un viitor incert, în orice caz, nu acum. De ce atâta grabă?
Chiar așa. Mă gândesc la căldura de iad din cămăruța boilerului, la cabina plină cu ace, brice și carice și nu văd nici un motiv pentru care n-am lenevi mai departe la umbră. Viața îți rezervă și bucurii și cazne, dar azi, în acest colțișor călduros din America Centrală moneda a căzut cu partea norocoasă la vedere.
În cele din urmă suntem anunțați că formalitățile sunt îndeplinite și putem să mutăm yachtul la pontonul central, mai aproape de facilitățile marinei. Executăm operațiunea, ne branșăm la sursa de electricitate, apoi, împreună cu Constantin, reiau operațiunile de reparații. Convenim că racordul e de unică folosință, adică clipsat și deci că nu vom reuși să zmulgem capătul de țeavă decât distrugând garnitura cu gheare a T-ului. Din fericire găsesc o bucată de rezervă într-una din lăzi însă acum revine în atenție capătul cu olandez pe care e presată o bucșă de bronz. De astă dată nu avem nici altă bucșă, nici vre-un clește de presat și cum instalația funcționează sub presiune și deci, sunt excluse improvizațiile, ne împotmolim și o lăsăm baltă.
E trecut de prânz și ni s-a făcut foame. Supa de ieri a fost prea bună pentru a nu încerca încă una. Folosind aceeași rețetă reușesc să obțin același rezultat, plăcut și de această dată, apoi mergem să ne bărbierim și să facem duș. Sub apa caldă și sub clăbucii parfumați ai săpunului retrăiesc sentimentele de plăcută acceptare a binefacerilor civilizației, sentimente efemere, ce dispar după prima baie și prima mâncare bună. Deocamdată însă, mă simt minunat: de ce mi-aș face probleme?
Cum ies de la duș, dau cu ochii de junglă. Nu-mi aduc aminte să mi-o fi dorit vreodată, însă faptul că zidul ei verde e aici, la doar câțiva metri, mă incită teribil. E atât de deasă încât nu poți să te strecori înăuntru și cu speranța că voi găsi vreo cărare, fac câțiva pași pe șoseaua ce părăsește marina. Dincolo de bariera verde, în interior, jungla palpită de zgomote. Îmi aduc aminte de mirosul junglei perceput în larg, miros greu de umezeală, de humus și de clorofilă. Paralel cu marginea drumului, prin stratul de frunze uscate descopăr o tăietură neagră, o dâră curățată până la sol. E atostrada furnicilor. Urmăresc interesat coloanele de insecte ce o parcurg în ambele sensuri, purtând în spinare bucățele de frunze de câteva ori mai mari ca ele.
Nu găsesc nici o breșă prin care să pătrund și mă întorc la yacht. În dreptul lui Promise Kept, pe ponton, a apărut o pereche de șlapi iar în cokpit Constantin discută cu un tânăr de culoare. E agentul venit să negocieze trecerea prin canal. Omul pretinde 1900$ din care 900 ca taxă ce se plătește la bancă statului Panama iar 1000, un fel de garanție ce se restituie în cazul în care traversarea se încheie fără incidente. Constantin a programat șapte zile pentru această etapă dar agentul nu se angajează la mai puțin de zece. Între cele două oceane nu sunt mai mult de 80 de km și traversarea durează cam o zi, însă traficul e intens și trebuie să aștepți ceva până să-ți vină rândul. Skipperul negociază termenii. Inițial solicită o reducere, apoi e de acord să plătească suma cerută în schimbul scurtării duratei la o săptămână, dar agentul nu cedează și pleacă fără a încheia vreo înțelegere. Mă uit mirat la Constantin:
-Păi, cum rămâne?
-Mai sunt și alte agenții. Mâine dimineață am întâlnire cu un alt agent așa că rămân la yacht să-l aștept, dar pe tine și pe Ovidiu v-am înscris la cursa de ora 8 a microbusului ce pleacă în oraș.
Cu aceasta ziua se încheie. Micuța comunitate a yachtmanilor și a oamenilor de punte se adună cot la cot pe terasa restaurantului. Se unesc mese și odată cu ele fuzionează și ocupanții lor, se vorbește și se râde în hohote. În micuțul golf din Panama s-au înodat ițele multor rute maritime. Îmi vin în minte vorbele unui negustor marocan ce ne-a tratat cu ceai în dugheana lui:
-Poate că în timpul vieții nu ne vom mai revedea, dar nu se știe care ne vor fi drumurile după. Numai pietrele nu se întâlnesc unele cu altele ...
Dorin Chiș - Oradea - septembrie 2011