Ruine și junglă
Dimineața începe la spălătorul marinei de unde, abia ieșit, dau din nou cu privirea de junglă. Pădurea mă atrage teribil și iscodind, descopăr în spatele restaurantului un drum abia schițat ce dispare printre cocotieri. Îmi abandonez prosopul și săpunul pe marginea piscinei și, felicitându-mă pentru obișnuința de a purta tot timpul aparatul foto cu mine, urmez incitat drumul abia descoperit. La început vegetația e rară, apoi, cu fiecare metru se îndeasă tot mai mult. La această oră atmosfera este destul de calmă: doar insectele forfotesc asigurând un zgomot de fond peste care se suprapun țipete singulare, perfect detașate. Sunt doar în sandale și în pantaloni scurți și, lipsit de protecția hainelor, am un vag sentiment de insecuritate. Îmi aduc aminte de furnicile uriașe de ieri și sunt cu ochii în patru pe unde calc. Prin țara mea am umblat prin cele mai sălbatice coclauri însă aici totul e atât de diferit încât aproape că mă opresc să privesc după fiecare pas. Razele soarelui pătrund ca niște spoturi prin frunziș, însă dedesubtul marilor arbori se etajează tufe, încâlcituri de liane și plante târâtoare, astfel că la nivelul solului e aproape întuneric. La o privire mai atentă descopăr tot felul de prieteni, plantele decorative pe care le avem pe acasă și care aici constituie fauna spontană.
Tresar. Deasupra mea se aud zgomote din frunziș. Nu reușesc să zăresc animale, însă îmi închipui că sunt maimuțe. Pornesc mai departe urmărind drumul pietruit, aproape invadat de vegetație. Alături de o tufă cu lujeri plesniți ce scot la iveală un fel de știuleți de porumb sângerii, zace un frigider fosilizat. Îmi închipui marinarii lui Columb, intrând cu armele în mâini în această Lume Nouă. Oare mă urmăresc și pe mine privirile războinicilor indigeni? Nu sunt prea departe de adevăr!
În fața mea se deschide un luminiș. Dau să mă abat într-acolo dar mă opresc brusc la vederea unor ruine. Nu-mi dau prea bine seama ce sunt fiindcă jungla a pus stăpânire pe ele strângându-le în îmbrățișări de liane, dar disting pereți de beton și scări ce urcă spre nicăieri. Îmi vin în minte fotografiile templelor kmerilor, din Cambogia. Să urc? Să nu urc? Peste betonul construcțiilor s-a depus un strat vegetal pe care închipuirea mea îl populează cu insecte gata oricând să mă înțepe. Mă simt aproape în pielea goală.
Un animal mișcă în spatele meu. Doamne, ce m-a speriat! Îl văd printre tufișuri, un fel de purcel gri, prea puțin inhibat de prezența mea. Decid că nu e cazul să explorez ruinele și revin la drum. Îmi aduc aminte că la ora 8 pleacă microbusul în oraș: mai am 45 de minute. Hai înainte! Prezența drumului pietruit și a ruinelor din beton mă pune pe gânduri. Ce o fi fost înainte aici? Care o fi fost rostul construcțiilor din junglă?
Intersectez o autostradă a furnicilor și pășesc cu grijă să nu le iau pe sandale. Peisajul nu se schimbă prea mult și în curând descopăr un nou luminiș și în el, bineânțeles, alte ruine. De astă dată ele nu mai constituie o surpriză și înaintez mai curajos, atent totuși pe unde calc. Descopăr câteva încăperi complet goale și niște scări cu balustrade ruginite peste care curg în neorânduială plete de liane. Totul e din beton. Construcția are un aer de buncăr și, undeva deasupra descopăr o inscripție: Battery Stanley. Venind parcă de aproape, aud sirena unui vapor. Acum nu mai încape nici o îndoială: ruinele din fața mea sunt bateriile de artilerie cu care americanii și-au apărat drepturile asupra canalului.
În 1821, când America Centrală s-a revoltat împotriva Spaniei, Panama s-a alăturat Columbiei, care deja îți declarase independența și de care a încercat fără succes să se desprindă în urmatorii ani. Între 1850 și 1900 Panama a avut 40 de administrații, 50 de revolte, 5 încercări de secesiune și 13 interventii americane. După ce a izbândit în Egipt, unind Mediterana cu Marea Roșie prin Canalul de Suez, Ferdinand Lesseps a dorit să separe Americile și să deschidă o nouă cale navigabilă între Atlantic și Pacific, prin Panama. Problemele ivite au fost prea mari, francezii au abandonat și lucrarea a fost terminată de Statele Unite, abia în 1914. Deoarece Columbia a refuzat propunerea americanilor de a cumpăra drepturile asupra canalului, SUA a sprijinit ideea de independență a statului Panama, care se înfăptuiește în 1903. Pentru drepturile asupra canalului, SUA a plătit statului Panama 10 milioane de dolari și a fost de acord să plătească 250.000 de dolari în fiecare an, până în 1955. În schimbul acestor bani, SUA a primit Zona Canalului și și-a exercitat o influență considerabilă asupra politicii din zonă. În septembrie 1977, Generalul Omar Torrijos Herrera și președintele Jimmy Carter au semnat tratate prin care Panama primea treptat controlul asupra Canalului, ultimul act consumându-se în decembrie 1999 când amercanii s-au retras.
Privite prin prisma istoriei, ruinele își lămuresc rostul și odată identificate parcă nu mai sunt chiar atât de înfricoșătoare. Îmi iau inima în dinți și, atent pe unde calc și pe ce pun mâna, urc treaptă după treaptă până la o terasă superioară invadată de asemenea de vegetație. Buncărul e construit în masa unui deal iar terasa pe care mă aflu este chiar în vârf. Probabil că pe vremea când piesele de artilerie stăteau pe afet protejate de construcția de beton de aici se vedea marea, acum însă sunt în plină pădure ce-mi restrânge orizontul la doar câțiva metri. Zăresc o urmă de cărare ce se afundă în zidul verde și, incapabil să mă opresc, o urmez spre mare. În scurt timp trebuie să cobor panta abruptă a unui povârniș unde cărarea se cam pierde și după ce îmi iau niște repere ca să știu să mă întorc, ajung la o fereastră de la care zăresc țărmul. Sub mine se sparg talazurile Caraibelor și la mică distanță de țărm, pe praguri stâncoase zăresc împâslituri de mangrove. Curiozitatea mi-a fost satisfăcută și nu-mi rămâne decât să mă întorc.
La ora 8 sunt împreună cu Ovidiu în microbusul Toyota ce face două curse zilnice spre oraș. Depărtându-se de marină, microbusul șerpuiește pe niște alei cam bombardate ce dau ocol unor hale decrepite și unei săli de sport. În lumina descoperirii de dimineață îmi este din ce în ce mai clar că marina funcționează pe locul și în clădirile fostei unități militare americane ce deservea buncărele cu piese de artilerie. Urmează locuințele personalului, un șir de case cu etaj fabricate cu copy/paste și înșirate în lungul șoselei până la bariera păzită de o santinelă înarmată în dreptul căreia microbusul oprește convențional. Pentru a ajunge în Colon, șoseaua trebuie să ocolească pe perimetrul radei de intrare în canal cam 15 km, majoritatea prin junglă. După aproximativ 20 de minute orizontul se deschide și ne pomenim în dreptul ecluzelor la capătul cărora, niște pasarele mobile din metal asigură accesul auto peste calea navigabilă.
Cealaltă față a Colonului
Microbusul oprește în parcarea unui supermarket de la marginea orașului, unde coboară majoritatea yachtmanilor. Deoarece azi suntem turiști, rămânem pe scaunele noastre și ne continuăm călătoria spre autogară. Pe marginea șoselei se înșiră interminabile panouri publicitare cu femei frumoase încercând cu toate mijloacele seducției să ne facă să ne dorim, de la haine elegante până la unelte, scule și echipament de protecția muncii. Nu pot să nu remarc că, așa cum în reclamele din țările musulmane elementul feminin avea întotdeauna trăsături europene, și aici, în aceeași proporție absolută, nici o fată de pe panou nu e de culoare. Am o vagă bănuială dar o trec sub tăcere și doar cu un deget bat în chederul ferestrei ritmul unei melodii din Pisicile aristocrate: Everybodyyyyy, everybodyyyyyyy, everybodyyy wants to be a cat ...
După înghesuiala de autobuse printre care ne strecurăm, bănuiesc că nu suntem departe de destinație. Totuși, până să ajungem, îmi permit un nou exercițiu de observație: autobusele cu bot și caroserie nituită îmi certifică faptul că, tehnic și material, zona e sub influența americanilor. Apoi, caroseriile pictate strident îmi aduc aminte că suntem la tropice, unde e fierbinte nu numai aerul, ci și sângele oamenilor. Când coborâm în stradă, am în minte toate aceste lucruri și, propunându-mi să mă documentez mai profund, scot aparatul foto pe capacul gentuței ce-mi atârnă de gât și mitraliez la modul silențios și absent, încercând să nu atrag atenția. Fără a fi selectiv, reușesc să bag la cutiuță câteva localnice cu tendințe elefantine, decupându-se din decorul unei străzi cu construcții decrepite, bălțate și murdare.
La primul colț de stradă, în dreptul unei bănci la ușa căreia s-a format o coadă pe trei rânduri, suntem opriți de un agent echipat ca-n filme: beretă, vestă antiglonț, talkie-walkie, baston de cauciuc, pistol și cătușe. Discută cu Ovi în spaniolă și, deoarece nu cunosc limba, nu pot să deslușesc decât mesajele nonverbale transmise prin mimică, intonație și atitudine. Nu e de rău, dar e ceva grav. Nu ne reține, dar insistă să nu plecăm. Apucă talkie-walkie și cheamă întăriri, dar vocea lui e calmă și ni se adresează prietenos. Asta-i tot: ghici ghicitoarea! Ovidiu îmi traduce pe scurt: în primul rând să bag iute aparatul foto în rucsac căci așa cum umblu acum mă expun unor situații riscante. La modul cum arătăm se vede de la o poștă că suntem străini, deci, umblând hai - hui e posibil să fim jefuiți, ceea ce în Colon nu înseamnă doar pierdera aparatului foto sau a banilor ci, așa cum am înțeles și singur din gesturile agentului, totul, din creștetul capului până la talpa sandalelor, inclusiv. Pentru ca nici noi și nici ei să nu aibă probleme, a solicitat un echipaj care să ne însoțească ca și gardă de corp, echipaj pe care ne roagă să-l așteptăm aici.
Îmi vine în minte episodul din Guadeloupe și mă întreb dacă și acolo am fost în primejdie, apoi, în antiteză, străduțele din India, unde în bezna cea mai neagră, îndreptându-ne spre gară la 5 dimineața, pășeam fără urmă de teamă peste și printre indienii ce dormeau încovrigați de frig direct pe trotuarul murdar.
În scurt timp, escorta noastră apare sub forma a doi agenți călare pe biciclete. Sunt echipați la fel ca protectorul nostru, adică tot cu vestă antiglonț, pistol, cătușe și talkie-walkie, doar că, în loc de beretă poartă căști de ciclism. Îmi fac semn că acum e safe să scot aparatul foto. Ne întreabă ce vrem să vizităm și fiindcă n-avem idee ce e de văzut în Colon, se angajează să ne fie ghizi.
Pentru început o luăm, aș spune la întâmplare, pe străduțele din vecinătate, unde putem lua pulsul obișnuit al orașului, cu forfota de la tarabele cu fructe sau din fața magazinelor sărăcăcioase cu articole gospodărești.
Orașul Colon (Cristobal) poartă, desigur, numele temerarului ce a îndrăznit să creadă că pământul e rotund. Deși continentul, America, amintește de Amerigo Vepucci, primul european ce a ajuns în Brazilia (inspirat tot de Columb) și doar o singură țară (Columbia) îl omagiază pe vizionar, iată că numele său apare în alte multe și mărunte locuri. Suntem în cartierul francez, întemeiat în 1673. Nu am de unde să știu cum arăta când era nou nouț, însă după mai bine de 300 de ani, arată mizerabil. Văd aici ceea ce cunosc de acasă, de la Roșia Montană: decădere. Clădiri cu diferite grade de invaliditate, asediate de murdărie, ascunse sub straturi succesive de vopseluri în toate culorile, vârstate de cabluri electrice în neorânduială, cu balcoane șubrede ce umbresc trotuarul.
Se pornește o ploicică ce ne obligă să ne retragem pe sub balcoane. De pe o arteră mai importantă, situată la mică distanță, se aude zgomotul unei manifestații: fanfară, scandări, zgomot de mulțime. O fi ceva politic? Mi-aș băga obiectivul aparatului foto și mă uit întrebător spre escortă. Cu toate că încă mai picură, bodyguarzii îmi fac semn să e mrgem. Mai apuc să prind ariergarda, două grupuri distincte de elevi purtând baloane, bucăți de material textil imprimat și un fel de prapuri. Copiii râd, rup rândurile, mărșăluiesc dezordonat. Nu înțeleg tâlcul mitingului dar cum nu pentru asta am venit, o iau ca pe o pată de culoare și îmi continui drumul în spatele bodyguarzilor-ghizi.
Următorul obiectiv este Iglesia Catedral Immaculada Concepcion, al cărei exterior se află în renovare. Interiorul de dimensiuni medii, cu aerul solemn-auster al ritului catolic, reușește să fie plăcut. În primul rând pentru că voalează zgomotul străzii cu acea liniște nemișcată, specifică lăcașelor de cult, apoi cu lumina filtrată prin vitraliile frumoase. Nu am afinități pentru catolicism însă, oricum, mă simt mai acasă decât în catedrala de metal din Pointe a Pitre, cu aerul ei bizar.
Bicicletele pornesc pe o străduță ce ne scoate la artera principală al cărei scuar central e un fel de parc. Până aici însă, străbatem un fel de cartier domestic, fără spații comerciale, unde locatarii în vârstă trândăvesc pe balcoane iar cei tineri, vizibil preocupați de bicepșii și tricepșii lor, ne urmăresc cu coada ochiului ca pe niște pui bine rumeniți. De pe afișele electorale decolorate ce parazitează zidurile, Victor Vitito Cuadre, representante Barrio Norte, încearcă să fie mai convingător decât Carlos Biby Outten.
Rămăsesem la esplanada pe care-o străbatem pe aleea centrală presărată cu busturi. Printre obișnuitele înfățișări ale unor militari și guvernatori locali, am surpriza să-l descopăr pe Ferdinad de Lesseps, promotor del Canal de Panama. Ceva mai în colo descopăr o alegorie concretizată prin plasarea a două statui, față în față. Prima, înfățișând un indian încins peste șolduri cu o cârpă și ținând în mâna ridicată un topor primitiv lemn-piatră-sfoară, lucrare comandată de excelentisima senora presidenta, dona Mireya Moscoso și cealaltă, înfățișând o băștinașă cu sânii goi, temătoare, aplecată sub palma protectoare a colonialistului spaniol, drept, impunător, cu mantii până-n călcâie, al immortal al descubridor del nuevo mondo, donada a la Ciudad de Colon por Eugenia de Montijo, emperatriz de los franceses. Aleea continuă printre busturi și se sfârșește într-un parc, punct terminus nu numai a orașului, ci și a continentului, căci dincolo de statuia lui Isus, nimic altceva decât o imitație neconvingătoare, atât ca mărime cât și ca espresie, a statuii din Rio, începe marea. În mod normal de aici ar trebui să facem cale întoarsă însă mă fascinează o altă alegorie, cea a luptei continue dintre uscat și mare. Rezultatul marilor frământări e molozul scăldat de valuri, nimic alceva decât fosta împrejmuire ornamentală din beton, iar puțin mai la o parte, carena ruginită și descompletată a unui vas aruncat de valuri pe stânci, dovadă a forțelor cumplite ce alimentează acest război perpetuu și a soartei nefericite a celor prinși la mijloc.
Bicicliștii se uită la noi cu expresia GPS-ului ce așteaptă o nouă destinație. Ovidiu e de părere că ar fi politicos să nu-i mai reținem și ne hotărâm să le cerem ca ultim serviciu să ne lase în fața unui hotel mai de Doamne ajută, de unde să ne întoarcem la autogară cu un taxi. Suntem conduși la Hotel Washington ce, departe de aerul american pe care-l presupune este o construcție în stilul baroc colonial ce mă duce cu gândul la Cuba și, ca pentru a-mi confirma observațiile, ghizii noștri ne destăinuie că zilele trecute clădirea a asigurat decorul unui film de epocă. Aleea se strecoară printr-o ușă masivă din fier forjat, apoi continuă printr-un parc măricel dominat de cocotieri, până la intrarea acoperită unde ne oprim pentru a ne lua rămas bun. Ca un ultim gest, unul din polițai intră în aripa ocupată de un cazino, de unde revine cu câteva flacoane de apă plată, încă aburind, cu care ne servește și pe noi. Încercăm să ne exprimăm gratitudinea cerându-le să pozeze alături de noi și cu asta rămânem singuri.
Dispunem de mai bine de o oră până să ajungem în autogară așa că Ovi face cinste cu un mic dejun la restaurantul hotelului. După atâta preumblare, mâncarea ne pică bine, la fel și aerul condiționat ce reușește să ne usuce tricourile ude pe spate. În timp ce, scufundat în fotoliile de la recepție, frunzăresc niște pliante, Ovidiu negociază cursa cu șoferul ce asigură transferurile la aeroport. Revine și îmi propune să mergem cu autoturismul până în marină însă cum microbusul e gratuit, nu mi se pare o idee bună. Îl simt că ezită. Cu adevărat, aerul orașului nu îmbie la experimente dar nu mi se pare chiar atât de riscant încât să fie o problemă să te dai jos din taxi pentru a urca în microbus. Totuși, Ovi șovăie: nu își amintește precis dacă microbusul pleacă din autogară la 11 fără un sfert sau la 11 și un sfert. Până la urmă ne învoim doar pentru drumul la autogară și urcăm în mașină.
Refacem drumul înapoi pe străzile deja cunoscute. Șoferul se interesează telefonic cât ar costa cursa până în marină: 30$. Ne decidem că e prea mult și odată ajunși în autogară prețul scade brusc la 20. De astă dată acceptăm. Dincolo de ecluzele Gatun, în plină junglă depășim microbusul marinei. Alegerea a fost bună.
Momentul adevărului
Regăsim marina dormitând sub soarele amiezei. Constantin scrie emailuri în cockpit. Agentul nu a venit. Dăm gata ce-a mai rămas din supa de ieri.
Defecțiunea de la instalația sanitară ne încurcă teribil. Din cauza ei nu avem apă curentă la bord și tot din cauza ei lucrurile din magazie umplu salonul. Trebuie neapărat să facem ceva și în lipsa sculelor și a pieselor originale, improvizăm. Ne vine ideea de a încerca să muiem tubul la cald dar efectul e contrar: în loc ca bucșa de bronz să intre mai ușor, capătul tubului se expandează ușor făcând operațiunea imposibilă. Lăsăm totul baltă din nou și ies să spăl vesela la robinetul de pe ponton.
Hei! Ce se întâmplă? Ca și mirosul de friptură gâdilând nările unui flămând, acordurile unei melodii intră unduitoare prin hublourile larg deschise. The Doors. Extraordinar!!! Iau urma melodiei și mă opresc la balustrada cockpitului. Melodia se revarsă din cabina vecinilor noștri ce trebăluiesc pe punte. Le fac semn cu policele ridicat și bărbia descriind ample oscilații verticale, apoi, ținând mâna pe un buton de volum imaginar, dau la maxim. Sunt momente în viață când nu e nevoie de prea multe cuvinte și în Panama, în ultima zi la bordul lui Promise Kept primesc această dedicație: The Doors, The end! Nu ascult The Doors pentru că dincolo de melodiile extraordinare, mi se par malefici, dar aici, acum, ritmul lor mă transfigurează. Este foarte probabil să existe o realitate dincolo de noi și poate că, nimerind la momentul potrivit în dreptul unor uși întredeschise, putem întrezări câte ceva din tărâmul de Dincolo.
E al naibii de cald. Îmi iau costumul de baie și prosopul, cu intenția de a merge la piscină.
-Crocodile, stai că vin și eu!
Constantin nu are costum de baie dar nu se jenează să se moaie în pantalonii scurți, cu atât mai mult cu cât beneficiază de avantajul buzunarelor în care poate duce tubușorul din plastic și bucșa îndărătnică, pe care le învârte și le sucește mereu, cugetând cum să le potrivească la loc.
În orice marină care se respectă există un magazinaș cu de-ale yachturilor, în care ne băgăm nasul scotocind după piesele noastre de instalații, dar nu găsim ce ne trebuie și revenim la piscină. În timp ce pun steagul pe un șezlong, Constantin îmi face semn că revine și dispare în curtea din spate. Mă arunc în bazinul cu apă clorinată, dar rece, în stare să mă depresurizeze. Viața nu e altceva decât o succesiune de momente, bune și rele și cu siguranță ăsta e unul bun. Zac în apă așteptând să înceteze jocul temperaturilor și în această stare nu pot decât să râd, atunci când îl văd pe Constantin decorat cu un zâmbet uriaș, arătându-mi de la distanță tubul de plastic încorsetat cu bucșa de bronz.
Cei mai mulți oameni își trăiesc viața pe calea care li s-a așternut. Le este prea teamă să exploreze o alta. Însă, din când în când, apar oameni ce doboară tot ce întâlnesc în cale, oameni fascinanți al căror spirit pozitiv îi ajută să plutească în orice împrejurare. Lui Constantin nu-i plac avioanele. Îi este teamă de scaunele moi ce nu au manșă, în schimb nu-i este câtuși de puțin teamă de puntea unui yacht peste care poate să se abată vântul și valul.
-Cum ai reușit?
-Aici în spate este un atelier mecanic. Băieții au bătut bucșa pe un dorn până ce au lărgit-o suficient, apoi am tras-o forțat pe tub.
Mai facem o baie rapidă și fugim la yacht să punem la punct instalația. După proba la rece și cea la cald, lucrurile se normalizează, salonul devine din nou locuibil și bucătăria funcțională.
Mâine voi coborâ definitiv (definitiv?) pe uscat și o parte din deprinderile căpătate dealungul anilor au repus stăpânire pe mine. Tânjesc să explorez cu piciorul Lumea Nouă așa că mă încalț cu pantofii ce au zăcut nefolositori de la ultima îmbarcare, îmi iau aparatul de fotografiat și promițând să revin odată cu înserarea ies din marină pe drumul betonat ce se îndreaptă spre junglă. Cunosc drumul din incursiunea auto de dimineață, așa că îl părăsesc la prima curbă, cotind spre mare peste o pajiște cu vegetație pitică. Zidul verde al junglei rămâne în urmă și după câteva sute de metri sunt uluit să dau peste o panglică lată, asfaltată impecabil, nimic altceva decât o pista de aterizare. Îmi aduc aminte de ruinele descoperite dimineața și de locuințele militare părăginite: lucrurile se leagă.
Regăsesc marea cu vapoarele ei așteptând să le vină rândul la canal. Pe plaja îngustă, valurile mor fără durere, unul după altul. Îmi amintesc de dimineața în care, de la înălțimea platoului Aila am cuprins cu o ultimă privire Marea Neagră, privirea celui ce știe că își ia la revedere de la locurile pe care, cel mai probabil nu le va mai vedea niciodată. Niciodată? Niciodată să nu spui niciodată ...
La bordul lui Promise Kept e o atmosferă de duminică în familie. Constantin și Ovidiu îi scriu emailuri americanului iar eu golesc dulapurile și trag fermoarele sacoșelor.
-Crocodile, seara asta dăm o masă de adio la restaurantul marinei. Ești invitatul nostru!
Ne îmbrăcăm frumos și, pentru că suntem cu adevărat un echipaj, purtăm cu toții tricourile Europa-Africa Challenge, dăruite de Constantin.
Mă simt bine alături de acești oameni pe care în urmă cu 20 de zile nici nu îi cunoșteam. Constantin e în formă și îl tachinează pe uriașul de culoare, ce ne servește, cu apelativul chiquo. E o atmosferă de vernisaj, locul și momentul oportun pentru a pune întrebări directe. Îmi aduc aminte de dimineața în care m-am hotărât să trimit emailul în care îmi exprimam dorința de a mă îmbarca pe Promise Kept și de telefonul primit dupăamiaza, în care, fără alte întrebări suplimentare, mi s-a urat bun venit la bord. Există o întrebare, nespusă până acum ...
-Constantin, cum de ai avut curajul de a mă lua la bord, fără să mă descoși, să ști cine sunt?
-Te-am acceptat din 3 motive. Primul: am simțit din ceea ce mi-ai scris că ești hotărât, genul acela de hotărâre dusă la extrem, orice s-ar întâmpla, eu pe asta o fac. Doi: ai 39 de ani și asta înseamnă ceva. La 25 de ani, oricât ai fi de devotat, în condiții extreme, clachezi. N-au trecut suficiente furtuni peste tine, dar la 39 da, ai încasat destul ca să poți rămâne în picioare. Și trei: pentru că ești ardelean. Adică molcom și încăpățânat.
-Totuși, poate aș fi fost o ființă dificilă, genul acela pe care nu-l scoți din ale lui.
-Există puțini oameni care stau drepți în mijlocul mării. Foarte puțini. Iar ceilalți, odată ajunși pe mare, se țin de ei ca și copiii de fusta mamelor. Am avut un singur elev care mi-a dat de furcă. Era un skipper experimentat ce avea yachtul lui cu care făcuse ceva călătorii și care se înscrisese la școală doar pentru hârtie. Dar și lui i-am găsit șpilul. Nu cunoștea navigație și i-am închis gura odată cu GPS-ul.
Restaurantul a închis și uriașul chiquo s-a retras. Marea neagră adăpostită în golful marinei nici nu suflă. Mă pregătesc pentru ultima noapte la bord.
Urmează-ți visul sau visul te va urmări toată viața Romeo Drețcanu
Visul
Am început această călătorie cu o trezire la o oră mică a dimineții și o voi încheia cu una asemenea. La fel ca acum două săptămâni în Guadeloupe și aici, în Panama, de cealaltă parte a mării, la această oră e o liniște deplină. Sunt treaz, complet lucid și rememorez un vis din care abia m-am trezit. Poate că pentru mulți, visele nu au nici un fel de semnificație. De obicei nici eu nu caut vreuna, însă visul din care m-am trezit a fost atât de frumos și atât de explicit încât mi-a izgonit somnul cu totul. Pentru a-i prinde tâlcul, îl retrăiesc încă o dată, de astă dată din memorie.
Visul începe cu un buletin de știri la TV. Un băiețel handicapat de origine română, ce trăiește undeva în lume, așteaptă cu sufletul la gură încă de pe acum, un spectacol televizat gen Eurovision, pentru a susține reprezentantul României. Din păcate România nu are pe nimeni pregătit să o reprezinte, însă entuziasmul și ardoarea micuțului mă marchează atât de puternic încât, cu toate că nu am nici o șansă în fața concurenților consacrați, mă hotărăsc să particip. După spectacol, înainte de a mă întoarce acasă din acea țară îndepărtată, mă gândesc să profit de deplasare pentru a vizita un sat din munți, vestit pentru izolarea sa, aproape totală. Crestele din jurul meu sunt pline de zăpadă iar eu cobor dintr-un pas de mare altitudine prin care nu mi-e clar cum am reușit să răzbat. Zăpada a rămas deasupra mea și cobor pe o potecă aeriană, foarte abruptă și foarte accidentată, printr-un peisaj cu bolovani colțuroși. Un ghețar suspendat îmi taie calea și căutând o posibilitate de trecere găsesc o scară ce mă scoate la o mică platformă unde, 4 oameni înveliți în blănuri așteaptă un mic avion. De jur împrejur sunt hăuri sinistre și micuța platformă de doar câțiva metri lungime e singurul loc de aterizare. Bărbații sunt, așa cum am ghicit, sătenii izolați, urcați aici pentru a prelua corespondența ce vine o dată pe săptămână pe calea aerului. Avionul apare într-adevăr. Este un minuscul aparat, cu corpul deformat de lovituri, zgâlțâit periculos de curenții de aer puternici. Sunt aproape convins că se va zdrobi în încercarea de a ateriza însă după bușiturile de rigoare aparatul e prins de cei 4 bărbați și reușește să se oprească pe micuța platformă. Fără a opri motorul, se face schimbul de corespondență. Pilotul cu cască din piele și ochelari arhaici ambalează aparatul și-și dă drumul în hău. Odată ajuns în aer, aparatul își recapătă eleganța și, din ce în ce mai mic, se pierde în zare.
Sătenii sunt foarte deschiși și râd tot timpul. Îmi fac semn că cu avionul ăsta voi pleca și eu, mâine. Le spun că doresc să cobor și eu în sat și ei îmi fac semn că știu și îmi dau un fel de umbrelă-elice după care, cu câte una similară subsioară se parașutează pe rând în hău, coborând ca niște minielicoptere.
Satul este răsfirat pe fundul văii. Străbat ulița lui făcând fotografii. La un moment dat zăresc un mic magazin unde intru să îmi cumpăr ceva de mâncare. Surprinzător, vânzătoarea vorbește românește și dintr-o dată totul devine clar și pentru prima dată înțeleg ce caut eu de fapt în acest loc izolat.
-Aveți aici în sat un copil, Mihai Palcu?
-Da, sărăcuțul. S-a născut fără mânuțe.
-Pot să-l văd? Știți, eu sunt aici pentru el.
Dorin Chiș - Oradea - septembrie/octombrie 2011