Panama, sosesc!
S-a făcut dimineață și echipajul lui Promise Kept a semnat deja condica. Dau să mă aplec după bagaje însă Constantin și Ovidiu mă opresc:
-Lasă-ne pe noi. Vei avea destule ocazii să le cari.
Coborâm pe ponton și o luăm spre microbusul Toyota în jurul căruia s-au adunat deja yachtmanii dornici de cumpărături. În ușa vehiculului îmi iau rămas bun de la cei cu care am făcut echipă și e un pic emoționant fiindcă nu am fost doar o simplă piesă în angrenajul complex echipaj-vânt-velă-cocă-mare, a existat un lubrifiant care s-a luat de pe o rotiță pe alta, am împrumutat ceva unii de la alții. Îmi pare rău că plec, dar n-o fac cu inima grea. Îmi vine în minte motoul unui barcaholic: nu plânge că s-a terminat, bucură-te că s-a întâmplat!. Microbusul se urnește și ne facem cu mâna. Gata, aventura marină s-a încheiat. Panama, sosesc!
Sunt singur, împăcat cu mine însumi și cu tot universul. Sunt la 10.000 km departe de casă și am atâtea de văzut, de explorat, de gustat! Zborul de întoarcere e din Panama City, de cealaltă parte a țării, până unde sunt cam 80 de km în linie dreaptă. Cobor în autogara-talcioc și găsesc repede autocarul potrivit. Până la destinație, biletul costă doar 3,25$! Când urc, autocarul e deja plin și șoferul plasează încă câteva taburete pe culoarul dintre scaune, pentru ultimii sosiți. În ceea ce mă privește, mă așez comod în dreapta lui, făcând pereche cu schimbătorul de viteze. E un pic incomod căci trebuie să mă ridic de câte ori urcă sau coboară cineva, dar am în fața ochilor parbrizul imens, ca un ecran panoramic.
Abia ieșit pe autostradă, primul lucru pe care-l realizez este profesionismul panamezilor, ca și constructori. Posibil ca enormul șantier al canalului, unde au lucrat îndelungat sub supravegherea și cu metodele americanilor, să-i fi educat. Posibil să le fi preluat metodele, utilajele și echipamentul, căci pe porțiunile unde autostrada se rebilitează șantierele sunt atent semnalizate, muncitorii poartă echipamentul de protecție din cap până-n picioare iar utilajele grele par enorme față de cele europene. Autostrada se strecoară printre coline năpădite de vegetație exotică și, după aproape o oră, pe sub monitorul pe ecranul căruia tot drumul a rulat o comedie gen polițistul, șmecherul și târfa, zăresc zgârie norii capitalei.
Călătorii coboară pe traseu dar cum nu cunosc orașul, optez să merg până în autogară. În clădirea modernă, plină de magazine, autocarul mă lasă undeva la etaj. Deoarece nu știu o boabă de spaniolă și nici panamezii prea multă engleză, am în buzunar un petec de hârtie pe care mi-am notat adresa și indicațiile de orientare copiate în spaniolă de pe siteul web al hostelului. În fața autogării regăsesc autobusele pictate strident și-mi vine ideea năstrușnică de a mă urca în unul. Îi arăt șoferului hârtia cu adresa la care doresc să ajung însă, departe de a primi încurajări, sunt trimis în stația de taxi.
Bilețelul face minuni. În câteva minute sunt instalat la bordul unui Daewoo cu al cărui șofer jovial pun bazele unui curs intensiv româno-panamez, panamezo-român, la finalul căruia mă trezesc în fața hostelului, repetând să nu uit: caliente cald, frio frig, soare sol.
Îmi plac hostelurile cu fauna lor eteroclită. La ora asta clienții stabilimentului urmăresc un film pe DVD și-mi găsesc anevoie un loc în care să-mi arunc sacoșa. Din fericire fata de la recepție vorbește engleza fluent. Din nefericire, nu mai au locuri. Anticipând încurcături cu doar cele trei cuvinte proaspăt învățate, o rog să-mi găsească o cazare ieftină. Plină de solicitudine, dă câteva telefoane pe la confrații din breaslă și la sfârșitul acțiunii sunt în posesia unui alt bilețel pe care-l flutur unui nou taximetrist.
Hostelul în care am rezervare e în orașul vechi, casco viejo, ce ocupă întreaga suprafață a unei peninsule. De cum intrăm pe străduțele lui strâmte, sunt cucerit de aerul colonial, de vechea arhitectură și de tovărășia cu turiștii cu ghiduri în mână și cu aparate foto la gât, ce se opresc în grupuri la umbra parcurilor sau în fața vreunei biserici. Mașina mă lasă la ușa hostelului Hospendaje Casco Viejo, dincolo de care găsesc o receptie tapetată cu hărți, plină ochi cu tineri ce vin sau pleacă. În schimbul a 10$ primesc imediat un pat în dormitorul comun de la etaj dar nu apuc să urc căci privirea îmi cade pe un pliant cu Panama Outdoor Adventures pe fața căruia tronează zip-lines, vestitele tiroliene din jungla tropicală. Îmi manifest interesul și sunt îndrumat spre un bărbat cu trăsături indiene ce mă primește jovial. Știam încă de acasă de existența acestor trasee aeriene din cabluri de oțel, ce coboară aproape 1000m altitudine printre coroanele arborilor din junglă și pe care, doar agățat într-un ham, prinzi viteze înfricoșătoare, de până la 90 km/h. Din păcate la aceste trasee se pleacă din Colon și nu am chef să mă întorc, însă mă gândesc la o simplă vizită prin junglă și-l întreb pe indian care ar fi riscurile. O vreme îmi fixează cu privirea tricoul Africa Challenge după care mă asigură că, devreme ce vin din Africa, nu e nici un pericol, doar că e deja ora prânzului, deci prea târziu pentru a pleca, în plus mâine, duminică, nu se fac ture. O las baltă și urc ca să-mi parchez sacoșa.
Camera are vreo 10 paturi, majoritatea suprapuse. Câteva ventilatoare ce atârnă din tavan asigură o temperatură plăcută. Îmi aleg un pat sub care îmi arunc sacoșa, trec pe la spălător să mă primenesc, după care cu aparatul foto la gât ies în oraș, nu înainte de a-l ruga pe băiatul de la recepție să-mi însemne pe hartă unde aș putea lua prânzul.
Sunt în sfârșit în stradă, fără balastul bagajelor, doar eu, cel curios să descopere și aparatul de fotografiat, gata să-mi înmagazineze impresiile. Întotdeauna marile călătorii vin la pachet cu aceste bonusuri turistice, prea mici pentru a justifica deplasarea până acolo, dar totuși, suficient de suculente pentru a te bucura de ele. La primul colț de stradă scot harta și mă orientez spre localul însemnat cu pixul. E vorba despre casco viejo, deci, străbat mici stradele năpădite de copiii ieșiți la joacă, cu construcții râncede decorate cu rufe întinse la geamuri, cu oameni în maiouri și în șlapi. Pe obloanele de scândură ale unei pensiuni fotografiez câteva picturi naive reprezentând prototipul frumuseții hispanice: cap rotund, ochi imenși cu gene întoarse, buze de un roșu aprins, proeminente, în formă de inimă, scufie cu flurași și inimioare. Sunt mici detalii ce mă bucură. Mai departe, pe cealaltă parte a drumului, o biserică străveche, în stilul așezămintelor de cult din această parte de oraș: corp masiv, greoi, din lespezi de piatră brută, netencuite, înnegrite, cu statui masive din același material, cu detalii șterse și trăsături rotujite de vreme, cu cicatrici dezvăluind culoarea gălbuie, adevărată, în contrast cu campanila construită lateral, tencuită și văruită, imaculată, strălucind orbitor în soarele tropicului. Sunt bisericuțe de cartier, deci fără pretenții, a căror unică podoabă e stilul colonial și patina timpului, înnobilate de lepra anotimpurilor trecute ce mușcă din obrajii sculpturilor.
Debușez în piața ce poartă numele generalului Tomas Herrera, ce s-a autoproclamat dușman al dictaturii columbiene și care a deținut funcții de conducere în guvernele secolului XIX. Construită pe locul rămas viran în urma incendiului din 1781, până la a glorifica numele generalului (a cărui statuie ecvestră domină locul) s-a numit Plaza del Triumfo. Pe vremea lor, aceste lucruri se prea poate să fi fost teribile, azi însă, un fel de magnolie transfigurată de propria-i frumusețe mă deturnează de la parcursul istoric.
Localul recomandat pentru prânz se dovedește un fel de Mc Donald. Desigur, nu pot blama recepționerul obșnuit cu mâncătorii de popcorn, dar totuși, nu e ce mi-am dorit. Iau colțul și intru în Piața Sfânta Ana, situată deja în suburbii, adică dincolo de zidurile ce, cândva, apărau orașul Panama. Casco Antiguo a fost fortificat cu un masiv zid de piatră cu șapte bastioane ridicate pentru a-l apăra ... de pirați. Fiind inclus în circuitul aurului ce era transferat din Peru către Spania, această măsură de precauție nu era de prisos, dovadă că a și fost prădat în 1671 de pirații lui Henry Morgan. Din nou las istoria pe locul doi fiindcă foamea îmi dă ghes, dar mai ales fiindcă de astă dată găsesc un local pe măsura pretențiilor mele. Este vorba despre o jerpelitură cu iz de cantina săracilor ce mă atrage tocmai prin clienții pe care îi adună: câțiva bătrânei, panamezi veritabili, cocoțați pe niște scaune înalte, ce consumă direct pe tejghea, nu băuturi spirtoase ci umile porții de mâncare ieftină, nesofisticată. Trec prin fața vitrinei încercând să ghicesc porțiile de mâncare vegetariană. Femeia amabilă cu șorț roșu de gospodină nu poate, desigur, să-mi dea relații în engleză iar singurii mei termeni (caliente și frio) nu-mi sunt de ajutor așa că mă mulțumesc să comand cu degetul o supă neagră de linte, pe care o consum sub privirile amuzate ale gospodinei, cocoțat țanțoș pe scaunul supraânălțat, lângă un tete cu mișcări tremurânde. Moneda panameză e balboa, numită astfel după celebrul explorator ce a parcurs ținutul străin dintre Caraibe și Pacific, însă fiind la paritate absolută cu dolarul american, cedează existența fizică în favoarea celui din urmă. La prânzul de un dolar primesc bonus un pahar cu apă rece, turnat dintr-o marmită de aluminiu. Mi-e o sete teribilă dar mă prefac că nu mi-e și las paharul neatins, plătesc și înainte de a sări jos de la tejghea, o rog pe gospodină să-mi fie fotomodel (cu degetul, bineânțeles), ceea ce o amuză grozav. Inițial refuză, apoi se moaie, astfel că atunci când îmi pun din nou pe cap pălăria cu boruri și schimbăm adios-urile de rigoare, am pe card imaginea ei.
Cum ies, îmi cumpăr un pet cu apă pe care o savurez în părculețul de peste drum, cu ochii la biserica Sfânta Ana. Contrastul navei de piatră-înegrită cu campanila alb-imaculată există și aici dar un cerșetor nu-mi dă pace și-mi iau tălpășița. Casco viejo a rămas în urmă și am în față o arteră comercială înțesată de turiști, localnici, magazine obișnuite și tarabe. Mă incită fructele tropicale din care cumpăr la întâmplare, fără să știu ce, apoi îmi completez prânzul frugal cu o prăjitură cu umplutură de (cred eu) dovleac. Tot fotografiind și gustând aromele locale, mă trezesc pe malul Pacificului, în larga deschidere a unui golf mărginit la dreapta de orașul vechi, hispanic, iar la stânga de cel nou, modern, populat cu zgârie nori.
Las pe mâine orașul viitorului și mă întorc în trecut. Soarele calcinează totul și regăsesc cu plăcere umbra ulicioarelor strâmte, cu căsuțe albe, cu accente colorate. Ce mă frapează e mulțimea construcțiilor în ruină. Aproape că pe fiecare stradă dau peste ferestre prin care se vede cerul, peste odăi în care locuiesc copacii, peste fațade goale, ce însă nu sunt demolate, probabil cu intenția de a nu renunța la imaginea trecutului. Cele ce au rămas în picioare sunt locuite de familii sărace, etalându-și promiscuitatea, cele în derivă așteaptă investitori ce le vor readuce gloria de odinioară, iar cele norocoase, transformate în restaurante plăcute, în hosteluri sau în magazine de souveniruri, păstrează totuși neatinsă vechea arhitectură.
Traversez Plaza San Francisco redenumită în 1883 Plaza Libertador, apoi în 1926 Plaza Bolivar. Mică dar cochetă, dominată de monumentul națiunilor latino-americane, beneficiază de un farmec aparte, poate și datorită teraselor cu umbreluțe îmbiind la popas. Nu mă opresc totuși fiindcă demonul curiozității mă împinge mai departe, în principala piață, Plaza Catedral. Arhitectural, catedrala se încadrează combinației piatră înegrită-tencuială alb imaculată. Construcția nu e cu mult mai mare ca o biserică de cartier din zilele noastre. Interiorul e o geodă răcoroasă ce îmbie la popas, atît fizic cât și spiritual. Decor auster. Câțiva sfinți, portretul Papei și deasupra altarului, un fragment din inscripția cunoscută de la Catedrala Sfântului Petru din Vatican: et portae inferi non praevale bunt (și portile iadului nu o vor birui). E ora prânzului, ora fără umbre și casco viejo pare depopulat. Totuși, turiștii și taxiurile înfruntă căldura. Aici însă, sub cupola catedralei, cu toate ușile deschise, există un vid de zgomot. Spuneam înainte de geodă. Exact așa îmi închipui că iau naștere cristalele: în liniște. Rămân o vreme singur pe banca veche de lemn, apoi ies să înfrunt mai departe viața și arșița. Un taximetrist se desprinde de automobilul de care se sprijinea și îmi arată cu mâna o clădire albă, clasică, Palacio Municipal de Panama, ce poartă la rândul lui o inscripție: pro populo et civitate (pentru oameni si oraș). Domul central are patru sculpturi. În partea stângă este Minerva si Mercur și dreapta sunt, Palmyra Eras și Vulcan. Taximetristul îmi explică mândru că în această clădire s-a semnat în 1903 independența Panama față de Columbia. Nu mă întrebați cum am priceput (vorbea spaniola), e un mister și pentru mine.
Plec mai departe. Cândva, prin Plaza Catedral trecea tramvaiul, dovadă liniile ce încă au rămas pe o scurtă distanță. Străduța pe care ies e pavată cu cărămidă (ca multe altele din orașul vechi). Mă opresc la o terasa umbrită să mă rehidratez. Echipajul lui Promise Kept prefera cerveza Panama, dar e o ocazie bună pentru a testa concurența, așa că comand o Balboa ce vine aburită, la temperatura optimă.
Vasco Núñez de Balboa a fost un explorator spaniol ce a avut norocul (sau ghinionul) de a prinde epoca marilor descoperiri geografice. S-a născut în 1474. În 1510 pleacă cu o navă spre Lumea Nouă unde, împreună cu supraviețuitorii rămași din expediția de colonizare a lui Alonso de Hojeda, înființează prima așezare stabilă de pe continentul american, Antigua. Din Antigua pornește într-o expediție (printre membrii căreia se număra și Francisco Pizzaro) în urma căreia descoperă Oceanul Pacific, numit de el Mar del Sur Marea Sudului (dintr-un capriciu geografic: Panama este orientată nord-sud). Ca orice descoperitor ce lua în posesie vreun teritoriu (pentru Spania) și Balboa a devenit rege al Mării Sudului însă, deoarece printre ghinioanele epocii sale era și practica de săpare a celor ajunși sus, moare decapitat în 1519, din porunca guvernatorului Pedrarias Davila, care, culmea, îi era socru. Povestea se termină la fel de repede ca lichidul din sticlă și urmând stradela pavată cu cărămizi, ajung la 500 de ani după Balboa, la Marea Sudului.
De la înălțimea unei esplanade urmăresc scalda unor copii. În contrast cu joaca ce se derulează natural, ca acum poate 1000 de ani, orizontul este închis de linia țărmului orașului nou, cu țepii zgârie norilor. Contrastul nu se oprește aici. Sunt în vârful peninsulei ce adăpostește casco viejo și pe promenada cu vedere la ocean se înșiră vânzătorii de artizanat, unii îmbrăcați în costume tradiționale, probabil pentru a fi mai convingători. Mă atrage o femeie scundă, cu trăsături de indiancă: pomeți proeminenți, nas sculptural, buze ample, viguros desenate. Pe cap poartă o basma de un roșu aprins, cu imprimeuri galbene, la gât îi atârnă mărgele de sticlă și un medalion aurit iar hainele bogat colorate în alb, verde, roz, galben, albastru, portocaliu și negru nu acoperă tot: încheieturile mâinilor și gambele picioarelor sunt ascunse vederii de niște manșoane textile lucrate din infinite coliere înșiruite. E desculță, lăsând la vedere pielea arămie, un exemplar neânregimentat între cele ale orașului, sau dacă da, în orice caz, bine machiat. Cumpăr câteva articole de pe masa ei pentru a avea un atu în momentul solicitării unei ședițe foto pe care chiar o obțin, spre satisfacția fotografului din mine.
Mai departe urmează monumentul dedicat francezilor ce au inițiat lucrările la Canalul Panama, un obelisc purtând pe creștet cocoșul galic. O ploicică fâcând parte din programul zilnic mă alungă într-un magazin de suveniruri, apoi, pe o stradelă dosită cu ziduri decorate cu grafitti (9 de enero 1964 ziua în care studenții revendică dreptul Panama asupra canalului, pătrund în zona canalului și pun steagul național, dar sunt împușcați).
Soarele strălucește din nou vesel însă orele toride dinainte m-au vlăguit și urc la patul meu de 10$, pentru a-mi trage răsuflarea. În camera umbrită și răcorită de ventilatoarele din tavan, e liniște. Nu liniștea din catedrală, dar puținii colocatari dormitează sau citesc, lăsând în prim plan zgomotele străzii. Închid ochii și mă las posedat de dulcele scâncet al oboselii din oase, pe muzică de Ave Maria. Hm, atât de plăcut! Nu știu de unde vine muzica aceasta serenă ce continuă în același registru plăcut minute în șir, până ce deschid ochii și încerc să mă scutur de fantasme, dar, hei! E reală! Muzica asta nu e în închipuirea mea!!! E drept, se aude doar ca o părere, dar nu e o invenție a celulelor mele. Îmi iau pălăria și aparatul foto și descind în stradă în căutarea sunetului secret pe care-l descopăr dincolo de drum, revărsându-se din biserică.
Sub bolțile aurite, sub privirile severe ale sfinților, în umbra misterios subliniată de iluminatul decorativ, se oficiază o căsătorie. În timp ce preotul respectă ritualul, o soprană acompaniată cu orga produce ambianța necesară interpretând melodii vibrante, adecvate fiecărei etape. Mă așez printre cămăși, costume, tocuri înalte, paiete, rochii de gală, buchete de flori și închid ochii pentru a rămâne doar cu sunetul secret. Cineva spunea că uneori viața are nevoie doar de un fundal muzical pentru a se transforma în film și simt că acum, joc într-un astfel de film. Fiecare început vine cu o anumită încărcatură de simpatie și entuziasm pe care o simt în aer și, încăpățânându-mă să nu deschid ochii, transform nunta într-un concert ce sună extraordinar. Din păcate spectacolul ia sfârșit prea repede pentru dispoziția mea și reâncărcat, ies pentru a admira apusul la țărmul Pacificului.
Mă așez pe bordura de beton, dincolo de monumentul francezilor. În fața mea, dezgolit de reflux, se întine fundul stâncos al oceanului. Cîțiva copii se plimbă pe stânca alunecoasă, printre ochiurile de apă. Soarele în agonie ascunde detaliile în dosul umbrelor negre. Dincolo, în orașul nou, dezvoltat pe verticală, se aprind luminile. La fel ca mine mai privesc orizontul câțiva turiști cu aer de bagpackeri, în contrast cu un el și-o ea îmbrăcați seducător, scăpați probabil de la nunta de la care am fugit si eu.
Revin la masa la care am făcut cunoștiință cu Balboa pentru a-mi astâmpăra foamea cu o pizza, apoi cu o doză de bere în mână iau loc în Plaza Catedral, alături de un grup de copii gălăgioși ce, i-au parte, vocal, la un sport de echipă. E cald. E luna mai. Probabil că în țara mea a explodat primăvara, au ieșit primele frunzulițe ce au schimbat complet peisajul, lumea a lepădat hainele cu mâneci și întârzie seara pe afară, îmbătată de liliac și de aroma clorofilei. Mîine voi pleca într-acolo și mi se pare ca o reîntoarcere în trecut, ca și cum timpul ar lua-o înapoi, schimbând ordinea anotimpurilor. Pe de altă parte, în Plaza Catedral domină un aer medieval ce mă întoarce înapoi în trecut și copiii se joacă după niște reguli neânțelese dar cu aceleași gesturi, de erou al cartierului aclamat de fetițele din jurul meu, de copil disperat că îl cheamă părinții acasă, de ciuca bătăii, de ceartă cu taximetristul ce claxonează disperat de rapiditatea cu care, urmărind mingea, un puradel i-a trecut prin față.
Mă îndrept spre hostel pe străzile întunecoase. Dacă Plaza Catedral era a copiilor, gangurile și stradelele sunt ale adolescenților ce se adună pe la colțuri, discută, fac flotări sau abdomene. Spre deosebire de civilizațiile așa zis avansate, în care corpul fizic este un terminal plictisitor al rețelei neuronale, aici forța și forma musculară primează. Mulțumit de această zi extraordinară, pun capul pe pernă și adorm legănat de ritmul unor cântece simple, acompaniate cu chitara unor bagpackeri retrași pe balcon.
Dorin Chiș - Oradea - noiembrie 2011