Adio Panama!
Ultimul mare cutremur s-a produs în Japonia, nu cu mult timp în urmă. A mai fost unul, anul trecut în Chile și încă unul în Filipine sau pe acolo pe undeva. Oricum, s-au scuturat trei colțuri ale plăcii continentale și e posibil să se scuture și al patrulea, undeva în America, pe coasta Pacificului. Știu foarte bine că dorm și tot raționamentul ăsta îl fac în somn însă mi se pare că Pacificul e foarte aproape, mai mult, că simt niște zgâlțâituri zdravene. Zgâlțâituri? Stai așa ...
Mă trezesc. Camera e cufundată în beznă și doar două spoturi de lumină scăpate pe ușile deschise ale balconului pun la vedere ventilatoarele din tavan ce se rotesc silențios. Îmi aduc aminte de cutremur și da, la naiba, camera asta chiar se mișcă!!! Mă gândesc dacă să sar sau să nu sar din pat. Nimeni nu se agită, ar fi chiar caraghios să fug de unul singur, în chiloți, pe afară dar uite, nu visez și nici nu mai sunt pe yacht și totuși ... se mișcă! Tot raționamentul ăsta se derulează cu viteză și dintr-o dată realizez că mișcarea e atenuată, că de fapt doar patul e singurul care s-a zgâlțâit și că de fapt cel sau cea care doarme deasupra mea a avut un somn agitat. Uffff ...
***
E ora 6 dimineața. S-a luminat demult dar în cameră, toată lumea doarme. Mă ridic din pat și în vârful degetelor merg la baie, revin, îmi strâng boarfele și cobor la recepție unde un bărbat mai picotește pe o canapea.
-My airplane fly today, in the evening, but, if possible, I want to leave my luggage ...
Îmi face semn că nu înțelege engleza și cu chestia asta m-a făcut KO. Îmi propun să o iau metodic, să vorbesc tare și rar:
-My airplane ...
... și mâna-mi planează prin aer ...
-... fly ... noce ... and my bag ... here ...
... și cu arătătorul arăt spre podea. Mi se pare că am fost destul de convingător dar omul se uită prostit la mine și-mi vorbește în spaniolă. Pe scurt, după minute bune de mimă și un fel de esperanto încropit ad hoc, trebuie să mă declar învins. Până acum e singurul om de pe pământ cu care nu m-am putut înțelege, dar deloc, așa că urc din nou la etaj unde găsesc un interpret care să-i traducă surdului.
-Ah! Maleta (valiza)!
În sfârșit!!! Primesc o cheie cu care deschid cămăruța de bagaje, îmi las sacoșa și sunt liber să explorez orașul.
Deși e abia ora 7, e deja destul de cald. Ies dintre clădirile părăginite și o iau la picior pe linia țărmului spre orașul nou, cu zgârie norii lui. În scurt timp ajung la debarcaderul pescarilor, asaltat de un fel de pelicani obraznici, apoi las în urmă marina mică și anostă. Cu fiecare pas pe care îl fac înainte, revin spre actualitate și modernism. Nu e vorba doar despre planul de urbanism ce a lăsat spațiu suficient între litoral și linia construcțiilor cât să încapă o autostradă, o bandă lată de spațiu verde, o pistă de biciclete, una de alergare și un trotuar de promenadă. Nu. Și oamenii cu care mă încrucișez sunt din zilele noastre. Adică rotunjori, ca să nu spun obezi. Sunt cei care cu căști în urechi, îmbrăcați în haine de plastic, au ieșit cu rolele, cu bicicletele sau, pur și simplu, la alergat. Chiar dacă sunt adeptul reântoarcerii în natură, totuși, îi admir pe acești oameni pentru luciditatea cu care au realizat că au o problemă și mai ales pentru voința de a schimba ceva.
Gata, am ajuns în zona turnurilor înalte. Mă opresc să număr etajele: vreo 60. După aspect, cele mari par să fie blocuri de locuințe. Presărate printre ele sunt și altele mai mici, pe jumate, cu aspect de clădiri de birouri. În mare sunt paralelipipedice dar fiecare are o linie, un ceva care le dă personalitate, distincție. Sunt frumoase în felul lor și mai ales comparate cu clădirile normale, cele cu 2-3 caturi, îți induc sentimentul că da, mărimea contează! Încerc să-mi imaginez problemele tehnice pe care le ridică o asemenea clădire și caut o justificare pentru efortul de a depăși aceste probleme. Ce să fi cauzat oare această nevoie de concentrare urbană?
Tot umblând dealungul țărmului îmi dau seama de un alt efect al turnurilor, de astă dată psihologic. Nefiind obișnuit cu asemenea repere, ochiul a aproximat greșit distanțele. Pe baza triunghiurilor asemenea, raportul dintre distanța faptică pe orizontală și cea estimată pare să fie egal cu cel dintre înălțimea reală a clădirilor și, să zicem, înălțimea unui plop, cam cel mai înalt reper cunoscut de pe malul Crișului Repede.
Un miros neplăcut îmi atrage atenția. Un fir de apă tulbure, de culoare incertă, traversează plaja și se scurge în mare. Prin albia lui zac pungi, peturi și alte obiecte pestrițe, umplute de zoaie. Orașul nou pare impecabil dar țărmul a rămas înafara preocupărilor edililor și al arhitecților, semn că, prinși în mrejele vieții moderne, localnicii nu vor să evadeze dintre betoane. Mă pierd pe străduțele de acces la parcările și intrările acestor gigantice blocuri de locuințe, străzi umbrite de arbori tropicali și decorate cu flori ciudate, nemaivăzute. Fac un exercițiu de imaginație, închipuindu-mi că aș locui într-un asemenea imobil. Pentru început, habar n-am dacă aceste apartamente sunt mai ieftine sau mai scumpe decât cele similare din blocurile clasice, dar cred că traiul la etajul 37 te rupe și mai tare de natural, te împinge să privești mai degrabă la TV decât pe geam. Și-apoi, dacă chiar privești pe geamul ce nu se poate deschide, nu e cu mult mai fascinant decât să te uiți la un poster. Nu, categoric nu mi-ar place să trăiesc aici. Mă opresc. Întrezărisem ceva mai departe un bloc ciudat, semănând a velă de corabie și-mi pusesem în gând să merg până acolo dar dintr-o dată toate clădirile astea mă desgustă și realizez că, continuând, am șanse să transform această zi într-o zi ratată. Deja sunt plictisit până peste cap de acest oraș nou ce nu poate să mă îmbogățească cu nimic. O fi casco viejo rânced, dar clădirile de aici sunt inodore și incolore, ceea cer mi se pare mult mai rău. Ce să fac? Scot tot mărunțișul din buzunare și-l număr atent: 35$. Pentru ideea ce mi-a încolțit în minte am nevoie de un taxi, pentru a ajunge diseară la aeroport am nevoie de un alt taxi și toată povestea trebuie să se încadreze în suma disponibilă.
Abordez un tânăr de culoare ce pierde vremea în jurul unui taxi galben.
-Taxi, airport?
Evident, nu vorbește engleza așa că succesul operațiunii va depinde în mare măsură de capacitatea mea de a mă face înțeles. Îi fac semn să scrie și omul găsește prin mașină o agendă și un pix: 25$. Continui:
-Taxi Museo del Canal de Panamá?
Încă 25$, tariful incluzând o oră de așteptare la muzeu.
-Ticket? Entrada?
Încă 5$.
Scot verzișorii, pun 5$ deoparte și restul îi flutur taximetristului. Binențeles, protestează și ca să scurtez negocierea îl fac să înțeleagă că asta e tot ce mi-a mai rămas. Nu știu să mint însă însă pot să-mi întorc buzunarele pe dos cu aerul cel mai convingător și, în fața evidenței, taximetristul cedează. Îmi face semn să urc și abia acum urmează partea complicată: cursa nu e pentru acum. Îi cer agenda și îi fac un frumos program: la ora 13, plecarea din casco viejo, Hostel Hospendaje, apoi o oră la muzeul canalului, și abia apoi cursa la aeroport unde preconizez că vom ajunge pe la ora 16-17. Înțelege. E puțin dezamăgit dar dă din cap a da. Îi dau chitanța de 10$ primită la hostel, ca să aibă adresa și să nu mă uite, apoi pecetluim rămășagul cu o strângere de mână și ne despărțim, el cam derutat de clientul ciudat, eu puțin neâncrezător că am să-l mai văd vreodată.
O iau înapoi pe la poalele mastodonților. Foamea se face simțită și cum toți banii din buzunar sunt deja cheltuiți, uzez de o regulă a jocului pe care nu i-o spusesem taximetristului: mă abat pe la un ATM să mai storc câțiva dolari. Urmează lungul drum de întoarcere în casco viejo, de data asta în plin soare și regăsesc Piața Sfânta Ana cu localul ei de duzină în care intru cu aerul unui client de-al casei, mă cocoț pe scaunul înalt, îmi trântesc pălăria și aparatul foto pe tejghea și cu un gest din vârful arătătorului cer o supă neagră de linte. Gospodina se amuză grozav de acest gringo neștiutor și-mi cere acordul să-mi adăpostească aparatul după tejghea. Îmi explică cum, acum câteva zile, un alt gringo a rămas fără aparatul foto în condiții similare când, pur și simplu, cel ce mânca lângă el l-a înșfăcat și a zbughit-o în stradă, turistul rămânând doar cu amintirea lui și înregistrarea video surprinsă de camera din colțul încăperii. Îmi cercetez pe furiș comeseanul, un bătrânel ce mănâncă cu o linguriță o ciudățenie de baton gălbui, ambalat într-un tub vegetal. Nu are aerul că îmi va înșfăca pălăria și o va zbughi pe ușă, așa că îmi sorb supa liniștit, după care, tot cu arătătorul, cer și eu un baton.
Lângă mine ia loc o adolescentă. Are picioare lungi și mișcări mlădioase. Instinctiv îmi mut pălăria pe cealaltă parte, cea cu bătrânelul. Sunt curios ce va comanda, dar nu, dialogul cu gospodina are un aer mult prea familiar și da, în repetate rânduri apare cuvântul mama. Batonul gălbui se dovedește o veritabilă mămăligă, din păcate nesărată și fără vreun adaos de brânză care să-l înobileze. Poate că dacă n-ar fi fost episodul în derulare, aș fi abandonat, așa însă îmi continui prânzul trăgând cu urechea la dialogul pe care oricum nu-l înțeleg. Fata cere ceva ce nu capătă. Îmi închipui că vrea să meargă diseară la balul bobocilor și nu primește încuviințarea să rămână după ora 22. Insistă pe un ton vehement, dar maică-sa e ca un bolovan: de neurnit. Fata mitraliază până la ultimul cartuș, după care se prăbușește într-un plâns sfâșietor dintre sughițurile căruia se distinge tânguitorul mamaaaaaa. Am ajuns la mijlocul batonului și înghit cu noduri dar vreau să prind sfârșitul telenovelei și continui să scobesc mămăliga ca pe cea mai fină delicateță, ce trebuie savurată cu înghițituri mici. Fata e fleașcă. Aș putea liniștit să-mi mut pălăria înapoi. Un singur cuvânt al gospodinei ar putea să o remonteze dar hoașca nu-l pronunță. E insensibilă la disperarea fetei și tot ce face e să-i ofere un pahar cu apă din marmita de aluminiu. Batonul e ucigător. Starea fetei de lângă mine se degradează cu fiecare minut. Acum aș avea curajul să-mi scot pe tejghea și camera foto. Surprind o schimbare de atitudine. Gospodina o consolează verbal. Ce dacă nu prinde finalul balului? Gonzales o place și așa. Fata se mută pe un scaun din colț cu o mină descurajată. Mămăliga s-a terminat.
O iau agale spre promenada din vârful peninsulei. E ora amiezei și fiindcă n-am băut nici azi paharul cu apă rece oferit lângă farfuria cu linte, căldura nu face decât să-mi amplifice setea. Știu un vânzător de sirop ce-și împinge taraba prin zona promenadei și, decis să încerc această ultimă tentație, grăbesc pasul. Îmi plac lucrurile desuete ce reușesc totuși să rămână practice și vânzătorul de sirop este exemplificarea vie a acestui concept. Îl găsesc la umbra unui arbore falnic, lângă monumentul francez, preparând licorile pentru turiștii epuizați de căldură. Pe taraba lui ambulantă tronează un paralelipiped din tablă de inox ce protejează dedesubt un cub de gheață. Îmi comand siropul și urmăresc fascinat procesul tehnologic ce începe cu dezvelirea icebergului translucid pe care e aplicată o răzătoare, peste care se așează paharul cu gura în jos. Cu câteva mișcări precise, ambulantul rade suprafața gheții până când paharul întors se umple cu fulgi, apoi îl readuce la poziția normală având strecurătoarea drept capac și, grijuliu, acoperă la loc blocul de gheață. Înfige un pai între fulgi, șprițuie îndelung siropul dintr-un balon de sticlă dotat cu o pompă manuală, mai stoarce deasupra câțiva șerpi de miere dintr-un PET cu dopul găurit și îmi întinde băutura capabilă să-mi reducă presiunea internă. Bucuros ca un copil ce a primit vată pe băț, fac cale întoarsă la hostel. Siropul se formează progresiv, în ritmul topirii fulgilor și are avantajul că, fiecare înghițitură este ... rece ca gheața.
Îmi recuperez sacoșa din magazia de bagaje a hostelului și mă mut peste drum, pe bordura trotuarului. Oare va veni taximetristul? Suma promisă nu părea să-l încânte. În așteptare mai sug din paiul ce scoate doar un bolborosit de sorb neamorsat. Aștept. Aștept taxiul ce nu mai vine și aștept ca soarele să-mi mai furnizeze câteva picături de sirop. Umbra bisericii învăluie trotuarul așa că mut paharul pe carosabil. De câte ori aud motorul vreunei mașini întorc capul spre intersecția de unde trebuie să apară taxiul și fiecare mașină necunoscută e în stare să încetinească și mai mult curgerea timpului. Mai mult de plictiseală mă ridic și fac câțiva pași până la pahar, trag din pai puținul lichid ce s-a format și revin pe bordură, la umbră.
O Toyota galbenă intră pe stradă: e omul meu. Cine a spus că nu-i convine suma? Abandonez siropul, arunc sacoșa în portbagaj și sunt gata de drum.
-Miraflores? mă întreabă.
-Miraflores! confirm.
Miraflores e ultimul lac al canalului Panama, la ieșirea către Pacific. La ecluzele lui există un punct de observație amenajat pentru turiști, acesta fiind în fapt muzeul canalului Panama, pentru care m-am tocmit cu taximetristul. Străbatem în viteză străzile capitalei, pe sub zgârie nori, pe lângă parcuri. De câte ori plec într-o călătorie îmi servesc aperitivul survolând zona pe Google Earth, ceea ce înseamnă că pe teren am idee încotro trebuie să o apuc. Mașina nu merge în direcția bună. O neliniște surdă pune progresiv stăpânire pe mine. Deocamdată nu spun nimic. Poate sunt restricții de circulație și trebuie ocolit sau, cine știe, poate e ca pe autostradă: vrei să mergi în dreapta dar ieșirea e pe stânga.
Mașina oprește în fața unui hotel și taximetristul îmi face semn complice că nu va dura mult. Iese, se bate pe umăr cu portarul, scoate din buzunar niște bancnote mototolite pe care i le dă și în schimbul cărora primește niște boxe enorme pe care le cară cu satisfacție în portbagaj. E fericit: până ce eu voi urmări trecerea navelor prin ecluze, el își va monta sistemul audio. OK man, ne-am înțeles!
De data asta luăm un cap compas bun. În scurt timp ieșim din oraș, trecem pe lângă un mic aeroport folosit de aparatele ușoare și scăpăm în câmpie. În paralel cu noi trece un tren lung, plin cu containere: e renumitul tren al canalului.
În 1832, Congresul Statelor Unite l-a trimis pe colonelul Charles Biddle în Panama pentru a negocia o concesiune pentru construirea unei căi ferate. El a inspectat, de asemenea, țara pentru a determina cel mai bun traseu. Goana după aur din anii 1848-1850 a atras pe coasta de vest a SUA numeroși aventurieri care, încercând să evite călătoria prin teritoriile ostile, locuite de indieni, au preferat legătura maritimă, ce trebuia însă întregită pe uscat, prin Panama. Tot datorită acestui fenomen a crescut cererea pentru un serviciu poștal între San Francisco și New York și în aceste circumstanțe, în 1849, SUA obține o concesiune pe 49 de ani pentru 250 de mii de acri de teren și dreptul de a săpa un canal sau a construi un drum sau o cale ferată. Departe de a fi o zonă ideală, istmul era acoperit de o junglă deasă și caldă ce nu asigura cheresteaua de calitate necesară în construcția unei căi ferate. Mai mult, nativii angajați pentru muncile grele, nu asigurau o forță de muncă fiabilă, ceea ce însemna că forța de muncă, materialele și consumabilele trebuiau să fie importate de la mii de kilometri. În aceste condiții între 1849 și 1851 nu s-au construit decât opt mile de cale ferată, costurile depășind 1 milion de dolari. Era foarte clar că nu era o sursă de profit rapid, așa cum s-a sperat și acțiunile Railroad Panama au scăzut brusc. Să nu uităm însă că erau anii nebuniei, ai goanei după aur. În decembrie 1851, două vapoare cu o mie de pasageri au ajuns la gura de vărsare a fluviului. Odată debarcați, aventurierii au fost surprinși să audă fluieratul unui tren. Au dat buzna la biroul de cale ferată și cu toate că au fost informați că nu există decât câțiva kilometrii de traseu, au insistat să se îmbarce. Pentru a descuraja mulțimea ce lua cu asalt garniturile, s-a perceput o taxă de 50 cenți/milă și trei de dolari pentru fiecare 100 de kilograme de bagaje, dar suprataxele au fost acceptate cu nerăbdare și încasările au ajuns la 7000 de dolari! Aceasta a fost dovada necesară, acțiunile de pe Wall Street au început să crească și construcția a continuat. În 1852 s-a construit podul de fier peste râul Chagres iar în 1854 au început excavațiile pentru depășirea crestei Cordilierilor. A fost nevoie de mai multe luni de muncă susținută. În acea vreme, călătorii ce ajungeau la capătul căii ferate erau surprinși: în loc de o junglă sălbatică, au găsit un oraș cu aproximativ 2.000 de locuitori. După pasajul de trei mile ce străbătea vârful, s-a intrat în valea Paradis, un loc de o frumusețe tropicală, unde lucrările au fost finalizate în 1854.
Se construia dinspre ambele capete. În dimineața zilei de 27 ianuarie 1855, cele două brigăzi ce montau șinele s-au zărit. S-a lucrat frenetic, până noaptea târziu, când s-a lăsat liniștea. Felinare mari cu ulei de balena luminau zona. Echipele s-au întâlnit și și-au strîns mâinile. Atmosfera era încărcată de emoție. Ultima șină a fost pus la locul ei, pe traversele de pin, unghiul final a fost fixat și George Totten, șeful șantierului, a luat un ciocan și un cui și a pecetluit lucrarea cu o lovitură. Pe această rută, deschisă cu mari eforturi acum 150 de ani circulă și azi trenul canalului. Zilnic, sute de containere sunt cărate feroviar între cele două porturi, unde așteaptă vapoarele să le ducă mai departe. Poate că, faptic, nu este decât un tren și o cale ferată însă trăirile intense din acei ani par să o impregneze cu fantome nevăzute.
Ajungem la Miraflores. Șoferul oprește în parcare, își ridică mâneca hainei deasupra ceasului și se întoarce către mine:
-Te aștept o oră.
O zbughesc fără a mai pierde vremea.
Spre deosebire de canalul Suez trasat peste un teritoriu plat, cu altitudine cvasinulă, canalul Panama trebuia să traverseze un teritoriu muntos. Ingeniozitatea apare atunci când reușești să-ți învingi adversarul cu propriile-i arme și, trebuie să recunoaștem, canalul Panama este o lucrare de geniu, cu care omenirea se poate mândri. Profitând de geografia locală, inginerii francezi conduși de același Ferdinand de Lesseps au imaginat construirea unui baraj pe râul Chagres care a inundat zona centrală a țării, scurcircuitând distanța de 82 km dintre cele două oceane, cu mai bine de 24 km. Această găselniță a cerut însă un preț: nivelul lacului Gatun este situat cu 26 m deasupra oceanelor, diferență de nivel ce trebuie depășită cu ajutorul unui sistem de ecluze. Lacul Miraflores, unde mă aflu acum, un punct intermediar spre lacul Gatun, se află cu 16m mai sus ca Pacificul, deci a necesitat construirea unei ecluze în două trepte ce face obiectul Muzeului Canalului. O clădire cu trei etaje oferă la partea superioară un punct de belvedere de la înălțimea căruia întregul sistem hidrotehnic și implicit, toate manevrele de traversare a lui se pot urmări ca într-un film documentar. Inginerul din mine e surescitat ca un copil căruia i s-au deschis porțile Disneylandului. Îmi fac loc prin mulțime până la balustrada terasei și-mi scot aparatul de fotografiat. Petrolierul Afrodite a pătruns din amonte în bazinul primei ecluze. În spatele lui se închid porțile masive. La comanda vasului se află un pilot al canalului iar pe punte patru echipe ce îl leagă cu odgoane de mulas (asini), puternicele locomotive cu cremalieră numite așa după animalele de povară cărora le-au luat locul. Printr-o rețea submersă, apa din bazinul amonte se scurge gravitațional până ce nivelul coincide cu cel din următorul bazin, moment în care se aude semnalul unor sonerii și, abia vizibil, se deschid porțile intermediare dintre ecluze. Asinii pornesc lent tractând-o pe Afrodite de pe puntea căreia marinarii ne fac semne prietenești.
S-a înnorat și stă să cadă ploița zilnică. Dealurile din jur sunt năpădite de vegetație. Totul e atât de verde, de crud! În aer se simte parfumul emanațiilor vegetale și, departe de a fi amenințători, norii negrii sunt ingrediente în sarabanda vieții. Amonte de ecluze se întinde, uriaș, lacul Miraflores în care, undeva la orizont, printr-o despicătură, apar unul după altul, vapoare. Împingătoarele le preiau la apropierea de ecluze, centrându-le pe axa bazinelor. Canalul este un punct vital al traficului internațional. În fiecare an prin canal trec mai mult de 14.000 de nave, transportând mai mult de 20.378 milioane de tone de marfă. Cu ajutorul lui, navele ce vor să treacă dintr-un ocean în altul nu mai sunt nevoite să ocolească Capul Horn, în punctul cel mai sudic al Americii de Sud. Astfel, o navă care pleacă de la New York către San Francisco, parcurge doar 9 500 km prin canal, mult sub distanța de 22.500 km pe care o presupunea ruta ocolitoare.
Canalul Panama nu mai face față cerințelor actuale. Punctele vulnerabile sunt ecluzele și cei 13 km ai Tăieturii Gaillard. Cu toate că ecluzele din canal sunt perechi în sensul că există două seturi paralele în fiecare loc, permițând trecerea simultană a două nave în direcții opuse, navele mari, nu se pot încrucișa în siguranță pe la Tăietura Gaillard, ceea ce face ca în practică traficul naval să se desfășoare alternativ, folosind fiecare pereche de ecluze într-o singură direcție, la un moment dat. Dimensiunile bazinelor sunt de 33x304m, ceea ce determină dimensiunea maximă a vaselor care pot tranzita canalul, numită Panamax. Tot mai multe nave moderne depășesc această limită, ele fiind cunoscute ca nave post-Panamax, în plus, capacitatea de tranzit a canalului este cu mult depășită, ambarcațiunile fiind nevoite să aștepte zile în șir pentru a trece din Marea Caraibelor în Pacific și invers. Din toate aceste considerente, panamezii au deschis un nou șantier. În septembrie 2007 președintele republicii Panama, Martin Torrijos, a apăsat pe un detonator aruncând în aer sute de metri cubi de pământ, pe locul viitoarei ecluze a Canalului Panama. Acesta va fi un canal total nou, care, în sfârșit, îi va servi țării noastre fără nici o uzurpare la adresa veniturilor care i se cuvin, a declarat președintele. Acest proiect este cel mai mare contract de construcții derulat în prezent în America Latină, preconizat să fie finalizat până în anul 2014, pentru a marca aniversarea a 100 de ani de la prima navigare pe această rută. În prezent, guvernul panamez a încheiat un contract de operare a porturilor canalului, pe 25 ani, cu firma chineză Hutchinson Whampoa, cu sediul la Hong Kong. Proprietarul acestei firme este Li Ka Shing, cel mai bogat om din Asia. De altfel construcția noului canal bucură China, care va putea, astfel, să-și extindă semnificativ importurile de petrol venezuelan.
Tractat de asinii moderni, Afrodite a ajuns în siguranță în cel de-al doilea bazin al ecluzei. În urmă cu 10 ore ea a plecat din Bahia Limon, portul natural în care a intrat și Promise Kept, a parcurs un canal la nivelul oceanului, după care a urcat de trei ori câte 8 metri prin ecluzele în trepte, de la Gatun. Următoarea etapă a constat din traversarea lacului artificial Gatun (din apa căruia apar din loc în loc vârfurile vechilor arbori din pădurea tropical inundată), apoi a intrat în porțiunea canalului cunoscuta sub denumirea de "despicatura Culebra", ce străbate un defileu lung de 13 km, tăiat în muntele cu acelasi nume. Capătul dinspre Pacific al acestui defileu se zărește destul de bine din punctual de observație din Miraflores. Aici Afrodite a coborât primii 10 m prin ecluza Pedro Miguel, a traversat lacul Miraflores de 1,7 km lungime și după ieșirea din ecluza actuală, va mai avea de parcurs doar cei 13km ai cursului regularizat al lui Rio Grande, pentru a se vedea în Pacific, în dreptul portului Balboa, din Panama City. Cantitatea de apă pe care lacul Gatun o pierde cu ocazia deschiderii ecluzelor se recupereaza în sezonul ploios, prin contribuția mai substanțiala a apelor curgătoare care se varsă în lac, în plus, lacul Alajuela adăpostit în spatele barajului construit pe cursul superior al lui Rio Chagres suplinește debitul de apă în sezonul secetos.
O voce din difuzoare ne face atenți la operațiile în curs. În timp ce Afrodite a ajuns la nivelul lui Rio Grande și, dezlegată de la locomotive, iese cu mașina proprie din ecluză, pe porțile bazinului din amonte intră un imens transcontainer sub pavilion japonez. Mi-ar place să mai rămân la parada giganților dar ora s-a scurs și-mi regăsesc taximetristul radios lângă Toyota lui galbenă. Îmi arată uriașele boxe instalate în habitaclu și mă invită să mă instalez cât mai iute pentru a ieși pe șosea.
Plecăm. Sub parasolar există o panoplie întreagă de CD-uri din care omul meu extrage cu satisfacție unul și-l înfige în player. Muzică pop. La maxim. Să-i spun că e prea tare ar fi un gest de lașitate așa că îi fac semn cu policele ridicat. Apreciază.
Ne întoarcem în oraș pe șoseaua pustie. Oprim în dreptul unei parcări ce deservește un mic magazine alimentar. Șoferul oprește muzica și îmi spune că va intra în magazin pentru câteva minute. Sunt sfâșiat de sete așa că îl urmez. În vitrina frigorifică, alături de PET-urile cu apă, găsesc caserole cu fructe exotice gata curățate. Mă ispitește mangoul de un galben intens din care mă hotărăsc să și cumpăr. Probabil că taximetristul, ce mă crede lefter, va fi contrariat.
Plecăm mai departe. Traversăm Panama City dintr-o parte în alta și intrăm pe o autostradă. De data asta suntem în plină câmpie și în câteva minute ajungem la aeroportul internațional Tokumen. Sunt abia la mijlocul drumului, mai am 10.000 de kilometri până acasă însă aventura se oprește aici. Taxiul se reântoarce în oraș și eu, înainte de a-mi ridica sacoșa, mai îmbrățișez o dată cu privirea câmpurile întinse, plantate cu trestie de zahăr.
Dorin Chiș - Oradea - decembrie 2011