Pregătiri
La prima geană de lumină am făcut turul marinei tecând în revistă mulțimea yachturilor aliniate la baloanele de acostare. Cine sunt oare acești oameni ce își permit asemenea ambarcații? Cine sunt oare acești oameni ce hoinăresc prin lume cu căsuțele lor plutitoare?
La ora 7 suntem cu toții gata de acțiune. Deoarece nu ne-am acomodat încă cu noul fus orar nu ni se pare că suntem matinali, însă la celelalte yachturi nu se vede nici o mișcare. În timp ce împreună cu Ovi umflu dinghy, Constantin toarnă două canistre de motorină în rezervor și face proba de motor, ce nu iese chiar cum am vrea noi. În continuare musul este trimis cu peria și furtunul să spele puntea, în timp ce skipperul și secundul ridică și coboară vela mare pentru a se asigura că totul e OK. Urmează lecția de noduri la care musul e gata să capete peste degete și o plimbare cu dinghy la balonul de acostare unde trebuiesc refăcute legăturile. În plină operațiune, yachtul primește vizita unui mecanic ce se înfige în motor. Rulmentul pompei de apă e kaput, la fel și paleta de cauciuc ce împinge apa: nu putem pleca! Mecanicul dispare să facă rost de piese, până atunci însă fug împreună cu Ovi la magazin să cumpărăm de-ale gurii.
Azi voi găti tagliatele cu cașcaval. Văzând pachetul de paste din coș, Ovi îi asociază două borcane cu sos, însă știu sigur că nu le va folosi căci am rețeta mea verificată. Micul-mare secret stă alături în coș: uleiul nu e decât pentru prăjit, pentru gătit e nevoie de unt. În timp ce pastele Barilla dau în clocot, cu gândul la rețetele prezentate de-alungul timpului de Vincențiu (unde ești tu Vince?) prăjesc niște usturoi în 2 bucățele de unt, apoi păstrând un strop de apă de la fiertură amestec totul cu cașcavalul răzuit (mi-ar fi trebuit parmezan ...) și poftesc lumea la masă. Constantin e flămând ca un lup: de când e la yacht a lucrat continuu și doar a ciugulit câte ceva.
Cu stomacul potolit ne permitem să ne destindem. Câteva portocale pun capac procesului gastronomic și cu asta suntem gata să continuăm.
În sarcina mea pică instalația electrică. Cu bandă izolatoare refac fixarea luminii compasului, schimb becul veiozei de la masa de navigație și cu un aparat de măsură fac recensământul tensiunilor la bord. Ca și construcție yachtul e belgian dar stăpânii lui americani au schimbat toată instalația la 110V așa că pentru a ține laptopul funcțional avem nevoie de un invertor.
Skipperul rămâne la yacht în așteptarea mecanicului iar noi ceilalți ne îmbrăcăm pentru o ieșire în oraș. Soarele e al naibii de tare și cu toate că sunt destul de rezistent la arsuri, încep să-i simt biciul pe piele. În ciuda celor peste 30C și a umidității excesive, trecem la pantalon și la mânecă lungă, luăm rucsacul în spate și plecăm.
Prima oprire o facem la magazinul cu de toate din marină, unde dăm cep cumpărăturilor cu un jurnal de bord. N-au steagul Panama: e o destinație prea îndepărtată. Cei ce vin în Guadeloupe zăbovesc prin insule căci e prea frumos aici pentru a pleca. Au și invertor dar e destul de scump și cum tot mergem în oraș amânăm achiziția.
Până în centru avem de mers 3-4 km printr-un cartier de mahala. În mare ținem malul canalului ce separă insula în două secționând-o pe direcție nord-sud. Dughenele de pe stânga drumului au ieșire la apă așa că aproape în fiecare curte e o ambarcație. Flora e fascinantă. Cocotierii cresc aici ca la noi porcii de îngrășat, apoi alte și alte specii se călăresc una pe alta într-o exuberantă orgie, etalându-și anatomia ca la un carnaval brazilian. Pe panta abruptă a unui deal rădăcinile arborilor curg ca lianele, pe ramurile vânjoase și labirintice ale unui arbore matusalemic cresc tufișuri care altfel stau cuminți pe sol și culmea fertilității, printre frunzele unui cocotier țâșnind ca razele unui soare din vârful trunchiului înalt, ies la iveală câteva tufe neaoșe de ferigi.
Cocoși, găini, capre, cucurighează, cotcodăcesc sau behăie prin curți. Casele vechi, din scânduri, își trăiesc bătrânețea sub amenințarea unor macarale ce-și întind brațele peste niște blocuri din beton. Fotografiez în lung o uliță din vechiul cartier când aud vociferări în spate. Un tânăr înalt cu mutră și freză afro spune ceva de foto.
-Care e problema? Întreb, în timp ce un altul strigă la intimidare, dar deloc convingător:
-Police!
-Lasă-i în pace, mă potolește Ovi, bagă-i undeva în gând și hai să plecăm.
Ceea ce și facem. Amenințarea nu e reală, probabil că vroiau să stoarcă niște bănuți pe care nu i-am scos.
În scurt timp ajungem în Piața Victoriei mărginită de canalul ce se lățește într-un golf, dincolo de care se zăresc munții cu conul vulcanului de 1400m, plutind în nori. Clădirile ce mă atrag au un aer colonial, ușor desuet, cantonat în anii de glorie ai structurilor metalice. Piața de legume în care nu găsesc decât o vânzătoare de condimente este umbrită de o copertină măricică din ferme metalice bulonate, iar catedrala, dincolo de frontonul zidit este în fapt o hală metalică susținută de dantele și arcade ranforsate, amintind de Turn Eiffel.
Localnicii acestei insule par mai puțin cuprinși de nebunia secolului nostru. Dealungul unei întregi artere comerciale nu găsim decât magazine de haine și de pantofi. Mulatrele sunt dichisite și aerul de fertilitate de care pomeneam înainte pare să cuprindă în mreaja lui întreaga populație. Căldura și umiditatea ce fac să încolțească orice sămânță par argumente mai mult decât suficiente pentru o viață eminamente corporală, departe de aspirațiile continentale spre lumi virtuale și computere. Drept pentru care găsim al naibii de greu un magazin din care să achiziționăm o unitate DVD externă, vitală pentru a instala pe laptop programele ce dau viață telefonului prin satelit.
Suntem epuizați de căldură și km așa că pentru întoarcere târguim un taxi. Șoferița, o negresă la volanul unui Mercedes are cercei masivi, brățări și o grămadă de inele, toate din aur, contrastând plăcut cu tenul ei închis.
Seara o încheiem la aceeași terasă ce exploatează tema piraților caraibieni, cu aceeași bere de 5 Euro, trecând pe rând la laptop pentru binefacerile internetului. Ce-i drept, defilarea mulatrelor ahtiate după magazinele lor de haine și pantofi ne fac să mai ratăm clickurile, dar incurabil, ele rămân cu băieții lor iar noi cu universul nostru virtual.
Dorin Chiș - Pointe a Pitre - aprilie 2011
