Lucrurile se precipită
Azi vom ieși pe mare și mai sunt încă 1001 lucruri de făcut. Plecăm cu toții de la yacht dar la ieșirea din marină ne despărțim: Constantin pleacă să rezolve cele oficiale, Ovi la spălătorie cu hainele deja murdare iar eu la magazinul alimentar pentru aprovizionare. Împreună cu Constantin am alcătuit o listă de ingrediente uriașă, ce acoperă două mese/zi timp de 12 zile și încep complicatul traseu cu coșul prin magazin în căutarea fiecăei poziții de pe listă.
În scurt timp apare și Ovi și apoi Constantin și cumpărăturile prind viteză. Lăsăm la casă un card de identitate gaj și înhămați la căruciorul-navetă ne îndreptăm spre yacht. La o tarabă cu legume/fructe Constantin târguiește roșii, ardei și o chită de banane liliputane, nu mai mari de un deget.
-Pe aici prin insulă, asta e măsura? Întreabă cu subânțeles
-Doar la blonzi ...
Adică la europeni.
Ultima oprire o facem la magazinul cu accesorii nautice unde Ovi își cumpără un costum de furtună. Nu am reușit să instalăm softul telefonului prin satelit și skipperul cere detalii tipului de la raionul cu aparate însă se dovedește a nu fi doar o chestie de 3 butoane, trebuiesc făcute mai multe setări în program și cum omul nu poate închide magazinul pentru a veni cu noi la yacht ... asta e!
Din mână în mână transferăm totul în cambuză și în lada frigorifică, vitală pentru mai mult de 50% din alimente.
Constantin ne cadorisește cu tricouri și băscuțe Africa Challenge iar Ovi cu revista Yacht Magazin, cu care ieșim pe ponton pentru fotografiile oficiale, apoi trecem din nou la ținuta de lucru. Se desface pe chei spinakerul și focul de furtună pentru o verificare vizuală, apoi dinghy-ul pleacă la balonul de acostare să termine treaba nefinalizată ieri. Urmează îndepărtarea brâului de alge și scoici depus la linia de plutire, operațiune ce se execută sub ploaia caldă de la ora prânzului, apare mecanicul cu factura pentru reparația motorului, recuperăm hainele de la spălătorie (oroare: tricourile albe au devenit roz), un ultim duș și sub oblăduirea unui nou ropot de ploaie venit peste noi ca o binecuvântare, mola pupa, mola prova și traversăm marina la relanti spre stația de alimentare cu carburant, ce ne stoarce ultimii euro. Pare puțin credibil dar cu toate că am muncit alert, e ora 16 când ne angajăm în culoarul balizat ce iese din marină. Ploaia s-a oprit.
Toată lumea e în cockpit. Ceva nedefinit plutește în aer. Există un punct de inflexiune inodor și incolor, punctul de la care ceva se schimbă. Probabil simțim cu toții că nu mai suntem insulari, că de acum înainte urmează ceva ce nu pot face cei ce rămân în urmă. Constantin e alt om. Pe uscat e omul actor, omul din centrul atenției. Aici e omul skipper dar în aceste momente, mai cu seamă, omul navigator, care după ce își croiește drum cu compasul pe harta întinsă pe masa de navigație, iese la timonă, unde transpus total în raza privirii, identifică la orizont balize, vase, repere pe uscat.
E important să ne păstrăm puterea și echilibrul interior așa că încerc să recuperez prânzul sărit cu niște paste pe care le aduc aburinde în cockpit, împreună cu sosurile cumpărate ieri. Se mănâncă din mers, cu poftă, într-o atmosferă de tăcut entuziasm. Zgomotele insulei au rămas în siaj și alte zgomote, cele ale bordului și ale mării ne vor ține companie de acum înainte.
Deocamdată suntem mascați de insulă așa că nu avem vânt ca să ridicăm velele. Pantele vulcanului par să taie plafonul întunecat prin spărturile căruia soarele cerne o perdea oblică de raze. Cu aparatul foto mă mut de colo colo încercând să surprind lumina din raze, din reflexiile mării, din straturile translucide ale norilor.
-Crocodilu, nu și-e rece? mă întreabă grijuliu skipperul
Mă întorc să-i răspund dar fața mea fericită nu lasă loc de interpretări ...
-E clar, acum nu ai nevoie de nimic: ești prins.
Luăm loc pe scaunele tari ale balustradelor îmbătați de legănatul valului, de peisajul vulcanic, de noutatea absolută a trăirilor, de vibrația proprie a yachtului. Fără să ne dăm încă seama, nu mai suntem entități individuale, ci suflete ale yachtului, condamnate la fericire atunci când yachtul zbârnâie în puterea vântului și prăbușite în disperare atunci când yachtul agonizează fără vânt, mici pete de conștiință într-un mare corp marin.
Până noaptea târziu stăm cu toții în cockpit, fără a ne sătura de mare. Întunericul este sulițat de o rază în prova tribord.
-E farul din capătul insulei, ne tălmăcește skipperul. Dar lumina verde din babord a văzut-o careva? Nu știu de ce eu, mai bătrân și cu ochelari, trebuie să le văd pe toate.
Lumina verde din babord e o lumină aparținând Insulelor Sfinților. Luna plină luminează ca un reflector pustiul de ape, lucind în curbe moi pe valuri. Nimeni nu vorbește și doar păcănitul monoton, răzbătând de sub punte, ne aduce aminte că aparținem civilizației și deci, implicit, marelui zgomot. Mă retrag la culcare în cușeta prova, cu luminița verde încă pe retină, amintindu-mi o frumoasă povestire.
Pe o insulă trăiau retrași trei călugări. Într-o zi, un misionar veni la ei cu o barcă, să-i învețe să se roage.
-Cum vă rugați voi? I-a întrebat.
-Doamne, noi suntem trei, tu ești Unul, luminează-ne!
-Nu e bine, i-a dojenit misionarul. Trebuie să vă rugați așa ... și le-a arătat cum.
Insula rămânea tot mai mică în urma bărcii misionarului când acesta, uimit, i-a văzut pe cei trei călugări fugind pe valuri către el.
-Iertare părinte, spuseră spășiți, deja am uitat. Mai spune-ne o dată cum trebuie să ne rugăm ...
-Nu-i nevoie. Rugați-vă așa cum ați făcut-o și până acum.
Cine or fi fost sfinții din insulă? În sertar am Sfânta Scriptură dăruită de Gigi Tolan, să o am cu mine pe mări.
Dorin Chiș - Pointe a Pitre/Amsterdam - aprilie 2011