Cartul din zori
E încă întuneric. Motorul nu se mai aude, în locul lui registrul sonor fiind umplut de vâjâitul muzical al generatorului eolian ce interpretează partitura „Time wind” a lui Klaus Schulze.
Ies în cockpit. Fără motor, yachtul calcă valurile maiestuos, cu velele deschise ca aripile unui fluture uriaş. Undeva, în pupa, Constantin îmi indică luminile Guadeloupei, ce încă se mai ghicesc aproape lipite de orizont. Mă uit pe aparate: vegheaţi de lumina albă de la catarg, fugim cu 5,4 mile pe loch spre întinsul larg al mării.
-Astă noapte am avut parte de surprize.
-Da?
-Am inundat yachtul.
-Am simţit eu că e ud preşul ... Cum s-a întâmplat?
-Am avut vreo 300 de litri de apă în cabină. A ieşit Ovi vitejeşte în cockpit, m-a anunţat că jos e plin de apă şi s-a aruncar pe manivela pompei de santină.
-Şi ce era?
-O vană de sub chiuvetă rămăsese deschisă şi la valuri mari luam apă. Tu eşti OK, nu ai rău de mare?
-Nu.
-Ai dormit bine? Eşti odihnit?
-Da.
-Atunci mă duc şi eu să mă culc. Fi cu ochii în patru după vapoare. Dacă apar lumini sau dacă se schimbă vântul, mă trezeşti. La fel dacă ai orice fel de dubii.
Constantin coboară în cabină, apoi nu se mai aud decât zgomotele mării şi generatorul. E obosit: de trei zile a tras continuu, fiindcă un yacht nu e doar o bucată de punte pe care se face plajă, ci un complex angrenaj om-maşină ce interacţionează în timp real în ambele sensuri.
Am rămas singur în cockpit şi mă instalez confortabil pentru primul meu cart. Nu era vorba că voi face numai carturi de zi? Sunt un pic pătruns de încrederea ce mi s-a acordat căci yachtul a rămas în grija mea. Poate că nu e cine ştie ce, însă gândul unei greşeli mă face să mă cutremur. Vântul nu e foarte puternic aşa că e puţin probabil ca o schimbare a lui să ne fie fatală. Vapoarele se mişcă încet, aşa că dacă nu adorm le pot repera din vreme. Cel mai periculos mi se pare o cădere peste bord. Oricât de tare aş striga e imposibil să fiu auzit de cei ce dorm sub punte, iar la viteza asta e de la sine înţeles că nu pot ajunge yachtul. Presupunând că nu mă înnec, nu fac decât să-mi prelungesc agonia căci după 2-3 ore când lipsa mea va fi sesizată, cum pot fi găsit, un grăunte plutind pe apele ce au şters urma yachtului? N-am voie să greşesc, asta e!
În orizontul pupa tribord a apărut o lumină albă. E foarte departe aşa că o urmăresc o vreme prin binoclu, înainte de a coborâ să-l trezesc pe Constantin:
Luminiţa e acolo, fără îndoială, însă trebuie urmărită evoluţia ei. Constantin îşi aprinde o ţigară şi la capătul ei se retrage iarăşi în cabină.
-Probabil e un vapor, dar nu se apropie. Fi totuşi cu ochii pe el.
Deci asta e marea şi asta e una din multiplele faţete ale navigaţiei. Sunt din nou singur cu gândurile mele. Sunt aici unde mi-am dorit şi această nouă experienţă nu mi se pare nicicum. Poate că în condiţii extreme sailingul să se poată concentra la nivel de clipe, însă aici, când yachtul glisează cu doar 5,4 noduri pe o mare relativ calmă, el înseamnă viaţa de la bord cu toate ale ei iar aici încă nu am scufundat polonicul până la fundul castronului.
Primul răsărit la bord
Un dublu eveniment astral e pe cale de a se petrece. În timp ce în pupa, franjuri trandafirii vestesc iminenţa răsăritului, în prova, discul Lunii cade în valuri rotund şi strălucitor ca o monedă. Aparatele bordului nu înregistrează nici o schimbare dar sufletul corabiei, vardia, surprinde în toate aspectele evenimentul ce îl alchimizează, nu numai risipindu-i temerile ci dându-i de-a dreptul poftă de viaţă, dar şi de un ceai pe care coboară în cabină să-l pregătească.
Lumina vaporului a dispărut, la fel ca luminile Guadeloupei. Pentru prima dată suntem cu adevărat singuri. Omul uscatului, pământeanul şi mai ales pământeanul orăşean obişnuit cu orizontul apropiat şi zdrenţuit de contururi, realizează imediat o purificare a retinei şi mai ales, urcându-se pe banchetele cockpitului pentru a câştiga înălţime îşi dă seama că în aceste conditii excepţionale în care raza privirii poate mătura ca radarul cele 360 grade ale planului marin, orizontuil cunoaşterii nu este decât o pată rotundă ce i se pare mult prea mică. Resemnat se aşează în scaunul tare al balustradei şi sorbindu-şi ceaiul cu înghiţituri mici renunţă la orice încercare de a cuceri mediul, trecând în cealaltă extremă, lăsându-se el cucerit. E ora la care lumina intră direct în apă, aproape fără difracţie, dezvăluind albastrul profund al adâncurilor. În lumea yachtingului există termenul de marinar de apă albastră care, evident, nu se atribuie celui ce face cabotaj.
Acomodare
Soarele începe să ardă. Sunt echipat cu pantaloni lungi, cămaşă cu guler şi mânecă lungă şi pălărie cu boruri generoase, dar îi simt razele pe labele picioarelor, deja rumene (la bord umblăm desculţi).
Skipperul pregăteşte sandwichuri
Albastru de Caraibe
În scurt timp apare în cockpit tot echipajul. Nimeni nu spune nimic: e prea cald pentru cea mai mică activitate. Ovidiu vede un peşte zburător, din păcate singurul prin aceste locuri. Un pescăruş apare din orizont, se învârte de câteva ori în jurul yachtului şi pleacă mai departe, în direcţia în care un colţ de stâncă ieşit din mare, chiar dacă nevăzut, pe hărţile noastre apare ca Ave Island.
Vela mare
Ne tragem la umbra velei cu câte o bere în mână şi brusc, răcoriţi şi scăpaţi de bombardamentul solar ne revine tonusul. Constantin ne ţine o lecţie despre coordonate şi despre problemele ce apar atunci când încerci să pui întreaga coajă de portocală la ierbar (hărţile Mercator).
-Crocodilu, ce mâncăm azi?
-Păi, ar trebui să începem cu cele perisabile. Merge o salată orientală?
Amestec cartofi fierţi cu măsline, castraveţi muraţi, ouă fierte, roşii şi ardei, îmbibate toate cu ulei de măsline. Amestecul pare bun dar nu reuşesc să mănânc prea mult fiindcă o greaţă inexplicabilă îmi taie orice poftă.
Salata
Ovi iese în pupa pentru a turna o canistră de motorină în rezervor
Pentru azi mai am o misiune: trebuie să repar lanterna compasului. Îmi desfăşor arsenalul de scule pe masa din cabină în timp ce totul în jurul meu bubuie, trosneşte sau tresaltă ca într-o căruţă trasă după un TIR. Yachtul are înveliş dublu iar cele două corpuri, torsionându-se diferit îl fac să scârţâie şi să se vaiete la fiecare val. În aceste condiţii e destul de greu de lucrat dar învingând greaţa şi salturile haotice ale pieselor şi ale sculelor, reuşesc să asamblez totul într-un ansamblu funcţional.
Apus de soare, răsărit de lună
Abia spre seară se mai domoleşte căldura. De jur împrejur norii se adună în grămăjoare fotogenice printre care soarele coboară la asfinţit, în timp ce, ca într-o balanţă, din partea opusă se adună medalionul portocaliu al lunii.
-Ce zici de vreme? mă întreabă Ovi.
-Nu e pericol. Norii ăştia sub formă de grămăjoare sunt cumuluşi, nori de vreme bună. Doar dacă încep să se dezvolte pe verticală şi să formeze turnuleţe, atunci e bai, dar deocamdată stau cuminţi aşa că mâine vom avea o zi frumoasă.
O vreme mai rămân în cockpit, apoi somnul mă alungă către cuşeta prova pe care mă prăbuşesc într-un somn reparator ce mă eliberează de greaţă. Pentru prima zi plină pe mare a fost destul.
Dorin Chiş - Amsterdam - aprilie 2011
