Înapoi

        Rău de mare      

- 18.04.2011 -

 

Mă trezesc complet refăcut, îmbrac haina de vânt şi ies în cockpit. E încă beznă şi din nou îl găsesc pe Constantin de cart.

-Ce-i? Ai făcut ochişori?

-Da.

-Dacă eşti odihnit, te las pe tine de cart şi merg şi eu să dorm un pic.

-OK, las` pe mine.

-Dacă vezi vapoare, dacă se schimbă vântul sau orice altceva, mă trezeşti. Mai bine să mă trezeşti de 10 ori degeaba, decât o dată prea târziu.

Cu aceasta Constantin dispare şi rămân singur. Tabloul mării scăldat de razele lunii e măreţ. Nu sunt vapoare iar vântul cade, împigând yachtul cu doar 3 noduri, aşa că am timp să studiez bolta cerească. Îmi place să stau de cart fiindcă postul îmi oferă statutul de observator, aproape inexistent în lumea din care vin. Omul modern este omul spectator, ce se plictiseşte repede, ce are nevoie de stimuli şi de permanentă schimbare. Pixelii de pe monitoarele lui îl satisfac cu imagini galopante ce dispar, lăsând doar impresii. În antiteză, observatorul e capabil să urmărească fără să se plictisească imagini imobile, care prin nemişcare îl obligă să-şi îmbunătăţească percepţia, să o schimbe mereu prin descoperirea altor şi altor detalii, a altor şi altor faţete. În timp ce spectatorul e un surfer pe suprafaţa realităţii, observatorul e un scafandru ce sondează realitatea în profunzime. Mă gândesc la toate acestea în răcoarea plăcută a nopţii, până ce, un zgomot de coardă plesnită şi sunetul profund al unei piese metalice căzute pe punte mă readuc la nivelul mării. Pe moment nu descopăr defecţiunea însă dimineaţa, la inspecţia pe care o fac împreună cu Constantin, descopăr două întinzătoare lipsă la întăriturile superioare ale sarturilor şi implicit două cabluri metalice ce se bălămbănesc ăn funcţie de jocul catargului.

-Nu avem întinzătoare de rezervă dar ar trebui să urcăm să imobilizăm cablurile, să nu lovească în vele şi catarg.

Constantin scoate din depozitul pupa scăunelul din chingă, desface de la velă o parâmă ce coboară din vârful catargului şi-l ataşează de ea.

-Pune parâma pe vinci în 3 spire şi ridică-mă. Când mă dai jos, scoţi manivela şi controlezi curgerea cu mâna stângă. Ai grije să nu se încalece spirele că n-o mai scoţi decât tăiată bucăţi şi la capătul ei sunt eu.

M-a făcut praf: e prima oară în viaţă când pun mâna pe vinci! Sincer, aş fi preferat să fac operaţiunea asta cu o velă dar îmi spun că dacă Constantin îmi oferă încredere e momentul să arăt că e justificată. Pun cele trei spire necesare pe tamburul vinciului şi dau să blochez parâma când skipperul, legat lângă catarg, îmi strigă:

-Am spus trei spire!!! Mai pune una!

-Dar sunt deja ...

-Nuuuuu! Mai pune una!

Ştiu număra până la trei dar pe yacht skipperul e autoritatea supremă, absolută, ce poate schimba sistemul zecimal, tabla înmulţirii, sensul de rotaţie al planetei, numai pe Dumnezeu nu. Aşa că mai pun încă o spiră ce-i readuce skipperului zâmbetul pe buze şi încep să dau la manivelă. Aoleu mami, nu credeam că skipperul e aşa de greu! Trag cu o mână, apoi cu amândouă, apoi mă ia cu leşin: n-am mâncat nimic de ieri dupăamiază şi simt că nu am energie dar continui să învârt de manivelă căci, sus pe catarg, bâţâiala skipperului în ritmul ruliului e probabil mult mai greu de suportat.

Constantin prinde cablul rebel şi-l imobilizează cu un şiret, după care îmi face semn să-l cobor. De data asta e mult mai uşor, trebuind doar să strunesc micul „g” furnizat gratuit de pământul natal.

-Gata, mi-a ajuns bâţâiala, anunţă skipperul.

Pentru al doilea sart trebuie procedat identic în celălalt bord aşa că mă ofer voluntar pentru ascensiune.

-Vrei să urci?

-Da.

-Nu ţi-e frică?

-Nu.

Nu mi se pare deloc complicat. De câte ori n-am spânzurat de-un fir? În Piatra Craiului, în Avenul Vlăduşca, coborând în cavitatea sub formă de clopot, pe firul ce se răsucea cu mine, oferindu-mi panorama de 360 grade a pereţilor umezi, sclipind în lumina lămpii cu acetilenă. Sau sub cupola metalică a halei de zincare de la Roşiori, vopsind grinzile uriaşe sub care era cuptorul şi bazinele de decapare, sau poate pe stâlpul de radiocomunicaţie de la Şinteu, cu găleata de vopsea atârnând sub mine. Nu mi-e frică, însă mă simt lipsit de putere şi parcă pentru prima dată înţeleg vorba cu care, copil fiind, eram adesea îmboldit:

-Ce? N-ai mâncat azi?

Ştiu că au mai rămas de aseară doi cartofi fierţi şi îi mestec cam fără poftă, pe băncuţa din pupa. În ciuda foamei ce-mi răscoleşte măruntaiele, gura refuză mâncarea şi mestec în silă şi înghit forţat mâncarea ce parcă s-ar opune să fie devorată. Niciodată n-am crezut că doi cartofi pot opune atâta rezistenţă şi mă bucuram că am terminat când deodată i-am simţit înapoi în gât şi fără să mă mai opun, m-am aplecat peste bord şi i-am deşertat într-un spasm eliberator, urmat de altele, până ce m-am simţit din nou uşor. O senzaţie de bine, neâncercată pănă atunci m-a cuprins imediat ce am terminat şi cu toate că încă îmi lipseau resursele, am umplut găleata cu apa noastră cea de toate zilele şi am spălat locul supliciului.

-Ce-i? Mă întreabă Constantin, surprins. Ceva murdărie?

Îi arat cu degetul spre propriul stomac.

-Du-te la prova şi uită-te în zare, apoi culcă-te în cabină!

Sunt OK. Actul purificator a alungat până şi greaţa uşoară de dinainte, însă sunt vlăguit de resurse aşa că mă conformez.

Răul de mare este un protest al organismului faţă de informaţiile contradictorii pe care le primeşte de la sistemul senzorial. Dacă ţinem cont că „giroscopul” organismului se află localizat la nivelul urechii interne, am putea spune, mai în glumă, mai în serios, că este vorba despre neconcordanţa între ce vezi şi ce auzi: „giroscopul” semnalizează că te afli în mişcare, câtă vreme ochii fixaţi pe anumite obiecte transmit imagini statice. Rămân o vreme pe punte, măturând cu privirea întinderile marine, apoi mă retrag în cabină pentru un somn reparator.

........................................................

Mă trezesc transpirat. E cald. Foarte cald. Prin trapă soarele pârjoleşte. Ies pe punte. Vântul s-a rotit în pupa şi cât timp am dormit, Constantin şi Ovi au înălţat spinakerul într-o încercare de a naviga cu vele. Din păcate vântul e prea slab şi pe deasupra inconstant, aşa că acum mergem cu motor.

-Cum e? Ţi-a trecut?

-Da, sunt OK.

-Te urci?

-Sigur!

Mă instalez în scaunul din chingă şi în ritmul rotaţiilor vinciului urc centimetru cu centimetru dealungul sarturilor. Cu tot calmul, yachtul se clatină binişor aşa că îmi încolăcesc picioarele pe după parâme în încercarea de a mă fixa. În câteva minute fixez cu un şiret cablul buclucaş apoi, înainte de a da semnalul de coborâre, scot aparatul de foto şi iau câteva imagini de la înălţime.

Skipperul  invită lumea la masă însă nu pot mânca: simt că nu-mi trebuie. Pe de-o parte e căldura de amiază, pe de altă parte uşoara greaţă ce a apărut iarăşi şi poate setea continuă ce nu trece cu apă. Mă mulţumesc să îmi umplu o cană cu lapte, în care moi câţiva biscuiţi.

Ca să mai uit de greaţă, dupăamiază scot o găleată de apă şi înarmat cu o perie, curăţ pe punte parâma plină de alge şi scoici cu care am fost amaraţi în marina din Guadeloupe. Ovi cu Constantin desfac podelele din cabină pentru a scoate apa infiltrată în prima noapte prin toate compartimentele santinei. Odată terminată treaba cu parâma, mă alătur şi eu operaţiunii de asanare, destul de anevoioasă deoarece pompa de mână cu care tragem apa într-o găleată e miniaturală şi în plus, ruliul plimbă apa de colo colo, fiind aproape imposibil să o localizezi sub sorb.

Încet, căldura cedează şi ne găsim loc prin cockpit. În următoarele ore singurele evenimente notabile sunt întâlnirea cu două vapoare ce ne trec prin ambele borduri.

-Ne distrăm un pic? întreabă Constantin punând mâna pe staţia VHF. Sailling Yacht Promise Kept calling you! Sailling Yacht Promise Kept calling you!

Staţia prinde viaţă şi printre pârâituri şi paraziţi, într-o engleză cu accent chinezesc aflăm că nava din tribord e un transcontainer în drum spre Florida. Episodul ne mai scoate din amorţeală, apoi împreună cu Ovi mai torn o canistră cu motorină în rezervor, cu toată gama de manevre aferente operaţiunii: deschis magazia pupa în timp ce Ovi iese pe platforma din spate, scos canistra, fixat tulumba, nimerit împreună cu Ovi buşonul, aşteptat golirea, preluat şi şters canistra de motorină, băgat totul în magazie şi fixat capacul banchetă.

S-a mai scurs o zi, ce ne-a apropiat de ţintă cu încă 85 de mile. Nu e cine ştie ce. Nu e vânt. Fără motorul ce merge continuu am sta aproape nemişcaţi. Un cer frumos, plin de turme blajine de cumuluşi lăţoşi nu promite nici o schimbare în următoarele zile.

Constantin ne lasă să ne împărţim cum vrem primele două carturi ale nopţii şi se retrage în cabină. L-aş lua eu pe primul dar lipsa activităţii tinde să mă adoarmă. Mai rămân pe punte o vreme urmărind spectacolul apusului, apoi mă retrag în cabină. Mi-e greaţă mereu şi prin somnul de veghe aud cum vântul din pupa flutură velele.

 

                                                                                                                Dorin Chiş - Oradea - mai 2011 

 

                                     Înapoi