Înapoi

        Ispita     

- 20.04.2011 -

 

Probabil că în timp ce eu dorm, cineva stă de veghe, altfel nu am cum să-mi explic faptul că în fiecare dimineaţă mă trezesc tocmai la timp pentru a prinde răsăritul. Am din nou gura încărcată aşa că e obligatoriu ca în drum spre punte să fac escală pe la baie, în schimb decid că sunt suficient de tăbăcit ca să nu mă mai ung cu crema împotriva arsurilor.

Ca de obicei, în cockpit îl găsesc pe Constantin. Răsăritul nu e nici pe departe la fel de spectaculos ca în zilele trecute, prin urmare hoinăresc cu privirea mai degrabă asupra valurilor, în căutarea peştilor zburători. Din păcate se pare că şi în adâncuri marea e la fel de pustie ca şi la suprafaţă căci, neavând de cine să încerce să scape schimbând mediul, peştii zburători nu se arată. Nimeni şi nimic nu apare ca să rupă monotonia şirului neregulat de valuri. Tonomatul interior îmi cântă Nicu Alifantis pe versurile lui Frederico Garcia Lorca: „Mare-albastră, giuvaer/A lucit în depărtare/Dinţi de spumă albă-n soare/ Buze umede de cer ...”

Ia stai! Să mi se fi părut? Ceva mare şi greu a picat în apă la marginea orizontului meu vizual, aruncând în aer o jerbă de stropi. Fixez insistent orizontul pe direcţia memorată şi da, nu a fost o halucinaţie, la doar câteva secunde îi strig lui Constantin:

-Delfini în prova tribord!

-Ia-ţi aparatul foto şi du-te la prova!

Evenimentul e în stare să resusciteze orice spirit adormit, mai puţin pe al lui Ovidiu care, refăcându-se în careu după ultimul cart, nici măcar nu tresare atunci când tropăim pe punte bulucindu-ne peste ancora din balconul prova. Constantin a avut dreptate: jos, sub etravă, câteva perechi de delfini îşi împletesc siajele într-un dans acvatic întrerupt de scurte salturi arcuite, la suprafaţă. Prin apa limpede le vedem cu cea mai mare claritate trupurile musculoase încordându-se.

-Servus dragii mei! Ce bine că aţi venit să vă vedem! Şi eu vă salut şi mă bucur de voi, că sunteţi frumoşi, deştepţi ... Servus fetiţa mea ...

E Constantin care parcă şi-ar revedea prieteni vechi. Îmi povesteşte că o dată, în Marea Nordului, pe o furtună cumplită, delfinii le-au ţinut companie până ce vremea s-a îndreptat. Spectacolul durează câteva minute, apoi pentru o scurtă perioadă mai rămân cu noi doar două perechi ce brusc, ies din drumul yachtului dispărând în imensitatea mării. Abia acum observ că în jur e plin de peşti zburători, semipăsări ce planează tangent la valuri, uneori atingând câte o creastă de care se ajută pentru un nou impuls.

Marea e de gradul 1. Calm. Soare. Mă simt bine, nu mă mai chinuie greaţa. Constantin s-a retras în cabină pentru somn şi am rămas singur pe punte. În cursul dimineţii vântul s-a rotit câteva grade şi nu mai navigăm cu velele în foarfecă. Mi-am făcut un ceai din care sorb cu înghiţituri mici şi între două reprize de hidratare îmi cânt cele mai bune melodii de la Sarmalele Reci. Dinafară tabloul poate să pară puiţin trist dar nu e decât joaca aceea a copiilor mici ce ştiu atât de bine să-şi ţină singuri de urât, în plus mai e orizontul albastru, plin de subtilităţi. De pildă urmăresc umbra norilor pe suprafaţa apei. Uşoara diferenţă de temperatură pune în mişcare jocul presiunilor iscând vânturi locale trădate de încreţirea suprafeţei mării. Îmi verific teoria cu ajutorul sensibilelor instrumente ale bordului: atunci când ajungem la umbră, viteza creşte cu o zecime sau două de nod.            La vremea prânzului tot echipajul e în cockpit şi de comun acord hotărâm că ar fi nemaipomeniţi nişte tăiţei cu varză. Cum mâncarea e un adevărat burete al stării bucătarului, încep prin a căuta o muzică adecvată pe care o găsesc pe hardul parcimonios utilat, în folderul Bing Crosby. În timp ce boxele revarsă în cabină un straşnic cântec de luptă, înşfac un satâr cu care cioplesc frumuşel căpăţâna de varză de-i sar aşchiile prin tot careul, arunc în cratiţă ce-a mai rămas pe cârpător şi în timp ce mâncarea se moaie la foc mic dându-se huţa pe aragazul legănător, apuc să dau ocol scenei de luptă cu camera de filmat.

 

Marele rafinament al verzei călite e piperul şi printre numeroasele condimente de la bord avem, har Domnului, condimentul solicitat. În scurt timp mâncarea este gata şi echipajul uită de tot, de mare şi de vapoare şi zornăind din tridenţii lui Neptun, dă gata oala cu paste. Piperul îşi face efectul, stomacul cere un duş rece şi-l urmăresc amuzat pe Constantin care extrage din lada frigorifică o doză de Tuborg ce n-a adăstat acolo mai mult de 10 minute. O strânge în palmă şovăielnic, apoi o schimbă cu alta, la fel de călduţă, pe care însă se hotăreşte să o desfacă, ia un gât în timp ce urcă scara, lăsând în urmă un siaj de bodogăneli:

-Huo! Bere caldă!!! Infamie!!!!! Echipajul ăsta se răzvrăteşte ...

Dupăamiaza trece cu ochii pe loch. Toată lumea se gândeşte că mâine vom debarca şi din când în când, fără ca nimeni să i-o ceară, câte unul coboară în cabină, inspecteză datele de pe ecran şi strigă pentru a fi auzit din cockpit:

-         X ore până la destinaţie.

 

Constantin scrie în jurnalul de bord

La o inspecţie de rutină, descopăr că portocalele mucegăiesc. Desigur, nu putem ţine toate alimentele în lada frigorifică, ce şi aşa a început să miroase fetid. E clar acum că raportul dintre proviziile noastre şi pofta de mâncare e disproporţionat şi doar apa potabilă şi desigur berea (dacă nu se strică lada frigorifică) sunt în real pericol să se termine.

Spre seară apar nori de medie altitudine ce-şi oferă suprafaţa pentru jocul de culori al apusului. E cel mai frumos spectacol de până acum şi fără să scoatem o vorbă, instalaţi în scaunele tari ale bordului, urmărim spectacolul gratuit. Natura creează peisaje incredibile care, dacă ar fi capturate fidel, ar fi considerate veritabile kitsch-uri. Totuşi, privite live, reuşesc să ne taie răsuflarea. E curios cum după 10 fotografii cu apusuri superbe leşinăm de plictiseală, în timp ce la unul singur putem sta nemişcaţi minute în şir.

Odată cu soarele Ovi coboară în cabină. Sunt doar eu cu Constantin pe bancheta cockpitului şi simt că vrea să-mi spună ceva:

-Crocodile, hai cu noi până la capăt.

Sunt cuvintele de ieri însă de astă dată sunt spuse pentru a fi luate în serios. N-ar trebui să mă gândesc fiindcă am deja răspunsul împachetat în plic laolaltă cu biletele de avion, dar totuşi, fac un exerciţiu de imaginaţie şi mă văd cu puterea gândului străbătând Pacificul ... Nu-i vorbă, propunerea mă măguleşte, mai mult, „mie drag cu cine m-am adunat” însă gândul Pacificului mă sugrumă. Aşa cum a spus Kazathakis, fiecare are o funie în jurul gâtului, doar că a unora este mai lungă. Poate că marinarii scapă de ea atunci când le este aruncată parâma. Poate. Dar când vine vorba despre continuarea călătoriei eu o simt pe a mea la locul ei. Desigur, poţi să scoţi sabia şi s-o tai, ca Alexandru cel Mare, dar atunci, tot ca şi el, nu vei mai putea să te întorci. Singura cale de întoarcere e ca cineva, altul decât tine, să-ţi pună capătul parâmei în palmă şi eu nu am capătul aşa că abat discuţia spre celălalt aspect, deloc de neglijat:

-Chiar dacă aş avea libertatea să vin, nu cred că aş rezista.

Suntem plecaţi de 4 zile şi totul e frumos fiindcă nu ne luăm ochii de la marea albastră, de la apusurile aprinse, fiindcă ne aducem aminte că acum câteva zile asta ne-am dorit prin toţi porii, findcă ne simţim solidari cu toţi cei ce vreodată au stat sub vele, fiindcă simţim că am aruncat măcar temporar lestul cotidianului pentru a ajunge atât de departe, dar mai ales fiindcă ne facem că nu observăm cum, pătrunse de sare, toate obiectele devin jilave şi lipicioase, cum aerul din lada frigorifică se împute, cum subiectele de discuţie sunt tot mai puţine tăind punţile de legătură dintre noi, cum pielea noastră e o barieră din ce în ce mai subţire în calea suliţelor soarelui şi a otrăvurilor mării.

-Tu vei rezista. Te-am observat, poţi să ajungi până la capăt.

Nu ştiu. Acum mă bucur de sănătate dar nu uit senzaţia leşioasă de greaţă ce te face să urăşti cel mai mic gest. Constantin îi spune „plăcuta senzaţie de rău de mare”. O simte şi el dar s-a obişnuit cu ea şi o ţine pe aproape ca pe-o umbră. Pe mine însă mă inhibă, e ca şi cum aş avea trasă pe jumătate frâna de mână. Atunci când e prezentă, pur şi simplu îmi taie cheful şi din orice acţiune, cât de mică, face un act de voinţă.

-Poate că ai dreptate. S-ar putea să ajung până la capăt în sensul că, rezistând până ce trec dincolo de un anume prag, nu va mai conta nimic.

Dacă nu te doboară, poţi să te obişnuieşti şi cu răul, să faci din el a doua natură. Dar nu e cazul să încerc, funia din jurul gâtului nu mă lasă să cad pradă ispitei

                                                                                                                Dorin Chiş - Oradea - iunie 2011 

 

                                     Înapoi