21.04.2011
Azi e ziua cea mare în care vom ajunge în insule. Ca într-un ritual, dau cep zilei savurând răsăritul împreună cu Constantin ce, la scurt timp după ridicarea soarelui deasupra orizontului îmi indică în prova o pată gri, abia vizibilă: e insula Aruba. De astă dată apare și Ovi și în formație completă privim insistent spre cocoașa pe spatele căreia 10 stâlpi înalți indică o fermă de vânt.
Pilotul automat ne avertizează acustic că am ajuns la destinație, adică în largul insulei. De aici Constantin preia timona, în timp ce eu cu Ovi ne trecem binoclul unul altuia, în căutarea detaliilor de pe mal. Bucata de pământ lunguiață e orientată est-vest, oferind privirilor noastre coasta vestică ce se prezintă ca o faleză roșcată, puternic erodată.
Am ajuns la civilizație, deci apar și problemele: stația VHF prinde glas. Printre pocnete și pârâituri suntem avertizați că am intrat într-o zonă militară, prin urmare interzisă. Peisagistic nu vedem nici o delimitare, dar abatem totuși prova spre sud, dublând insula pe dedeparte și pentru a intra în legalitate, arborăm drapelul american la pupa și pavilionul galben la catarg, însemnând navă fără epidemie la bord, cerem liberă circulație.
Pe mal apar tot mai vizibil semnele civilizației: o rafinărie, tancuri uriașe de combustibil, acoperișuri roșii, în contrast cu verdele atotstăpânitor pe insulă. În depărtare, un vârf țuguiat ridicându-se mult peste nivelul insulei pare un con vulcanic, dar nu e. Ca pentru a ne încinge și mai tare spiritele, s-a ridicat o briză frumușică ce ne poartă cu 6 noduri, ținându-ne fermecați pe punte. Valul de etravă stropește până pe punte așa că închidem hublourile din vânt. E maiestuos!
Telefoanele au semnal. Al lui Constantin e compatibil cu rețelele din insulă și pot, în sfârșit, să sun acasă. Era și timpul! Neobișnuiți să nu putem lua legătura unii cu alții, această lipsă de contact se traduce psihologic printr-o senzație de pericol. Acasă e dupăamiază: Cosmina a venit de la servici și discutând, îmi amintesc de universul până ieri familiar. E bine. Mă cuprinde o senzație de bine și de răsfăț și simt că asta e doar începutul.
O mulțime de avioane aterizează unul după altul pe coastă, de parcă aici ar fi principalul aeroport al Americii. Imediat ce dublăm turnul de control ne apare în prova orașul Oranjestad, cu cocotierii, hotelurile discrete și atracțiile lui turistice: submarinul cu fund de sticlă, bărcile rapide sau micul helicopter pentru zboruri de agrement. Apa mării schimbă nuanțe incredibile de verde, turcoaz și albastru profund, în contrast cu plajele bej gălbui. La ancoră, un pasager imens pare un munte antropic ce domină peisajul. Ceea ce văd e prea tentant pentru a nu cădea în patima fotografiatului și dezertez cu bună știință de la căutat pasa de intrare în marină și alte geamanduri, sub privirea îngăduitoare a lui Constantin ce pare să-mi înțeleagă pornirile.
Urmează acostarea, un exercițiu mai dificil pentru care am făcut deja câteva scenarii. Constantin ochește un ponton și ne indică bordul în care ne vom lega. Fenderele sunt deja lăsate și împreună cu Ovidiu pregătesc parâmele de amaraj. Înaintare lentă la motor, rondou, sar pe pontonul din lemn unde suntem deja așteptați de un bărbat ars de soare, Ovi ne aruncă parâma, legăm la babale prova, apoi pupa și gata, am acostat ca la carte. Ne pregătim să debarcăm dar nu, trebuie să plecăm în portul comercial unde e oficiul de imigrație ce ne face formele de intrare. Cu regret dezlegăm parâmele uimite.
-Aveți ca reper pe mal o baracă mare cu acoperiș albastru. Geamandurile de intrare sunt fix pe direcția 100. Când vă întoarceți, chemați-mă pe canalul 69.
-Suntem yachtul Promise Kept, specifică Constantin ...
-Nu-i nevoie, vă recunosc după accent!
Ne întoarcem pe drumul pe care am venit, până dincolo de aeroport, unde zărim baraca albastră. Geamandurile sunt la locul lor, pe direcția 100. Intrăm în acvatoriu unde Ovidiu, semnalează apă mică, ocolim zona periculoasă și acostăm, ajutați la ponton de un localnic plictisit ce ne leagă la o baba ruginită de pe care oțelul se descoamează în straturi ruginii. Constantin și Ovidiu iau actele bordului și pașapoartele și dispar pe uscat. lăsându-mă pe mine vardie.
E al naibii de cald, cam ca la noi în august. Îmi iau aparatul de fotografiat și sar pe cheiul pustiu. Câtă simplitate! Abia acum pot să-l văd pe Promise Kept cu adevărat. În marina din Guadeloupe, bord la bord cu alte yachturi, cu liniile greementului intersectându-se cu liniile altor și altor greemente, yachtul părea camuflat. Ca să-ți apreciezi yachtul nu ai nevoie de marina opulentă ci mai degrabă de un cheu pustiu. Pe fundalul mării de un verde incredibil, curbele navei par desăvârșite. Le urmăresc continuând sub apa ce nu opune nici o rezistență privirilor indecente. Cu nava asta am venit noi? Privesc corpul de femeie frumoasă și-mi spun că da, a meritat tot efortul de a ajunge aici. 3 români cu un yacht în Aruba ... da, cu siguranță a meritat!
Echipajul meu nu vrea să apară și fiindcă locul e cu desăvârșire pustiu, îmi permit să cercetez împrejurimile. La capătul cheului începe o mică plajă sălbatică, cu nisip alb și stânci de coral. Nisipul a năpădit un năvod, al cărui margini se mai văd încă la suprafață, lângă el, scheletul albit de soare al unui crab, iar câțiva cm mai departe o furculiță din plastic: o poveste completă. Îmi moi picioarele în apa incredibil de caldă și abia acum văd că de jur împrejur e plin de peștișori colorați ca într-un acvariu: albaștrii, portocalii sau argintii, oscilând în ritmul respirației mării. Condițiile facile de viață, date de marea caldă, creează aerul de fertilitate remarcat și în Guadeloupe. Viața proliferează și mai mult, totul are sevă și culoare. Nu e nici o mirare că vin atâtea avioane pe insula asta.
În sfârșit apar și oamenii cu actele în regulă. Mola prova, mola pupa și ocolind cu grijă zona cu apă mică refacem drumul spre marina Renaissance unde, pentru început, ne legăm la pontonul pompei de motorină. Înșirăm cele opt bidoane galbene de 20l și le umplem conștiincios, apoi le ștergem de motorina ce a dat pe afară și le depozităm înapoi în magazia pupa. Constantin și Ovidiu au plecat din nou să rezolve chestiunile birocratice așa că am timp să studiez ambarcațiile din marină.
Sunt câteva veliere, cu bărbi lungi de alge ce le trădează sedentarismul, dar de departe, cele mai multe sunt yacturi de lux, cu motor, cu fotolii imense având în brațe suporturi pentru pahare și, poate chiar mai relevant, pentru undițe. Multe sunt doar un decor adecvat pentru tocuri înalte sosite noaptea târziu (uși de sticlă, canapele din piele, plasme uriașe, frapiere) și dacă ceea ce spunea Constantin, că media de utilizare (cu sensul de navigație) a tuturor ambarcațiilor din lume este de doar 2 minute pe an, apoi cele din Aruba cu siguranță contribuie din plin la menținerea acestei cifre mici. E momentul să mă gândesc ce caut eu în această ecuație, să decid dacă aventura marină are un viitor în ceea ce mă privește. La prima vedere, a debuta în yachting tocmai în Caraibe pare o boală cu șanse mari de cronicizare, dar, tocmai ideea de lux, de bani (nu puțini) aruncați pentru impresie, mă îndepărtează definitiv. Aceasta nu e lumea mea și mai mult, nu vreau să fac parte din ea. Desigur, bagajul meu este într-un dulap de cireș, în cabina lui Promise Kept și nu ascund faptul că mă bucur de toate facilitățile yachtului, însă această călătorie e doar un cadou din partea lui Constantin și mai mult decât atât, suntem un echipaj în pantaloni scurți, nu în frac. Cu siguranță nu-mi doresc așa un yacht. Veți spune că are și yachtingul backpackerii lui, dar nici asta nu vrea să fiu (dacă e să fiu backpacker atunci prefer să călătoresc pe picioarele mele). Îmi place yachtingul ca idee și cât am apucat să gust îmi confirmă acest lucru, însă îmi este clar că nu voi avea niciodată yachtul meu, fiindcă nu-mi doresc aceasta. Nu suntem făcuți toți să devenim skipperi și proprietari. Pe mine se pare că m-a făcut Dumnezeu mus.
Concluzia finală rămâne pe altă dată căci oamenii mei se întorc. Pentru 40$ avem un loc în marină plus acces la toate facilitățile hotelului Renaissance: duș, piscină, șezlonguri, biliard, internet etc. Din postura de backpacker mă interesează cel mai tare dușul așa că înarmat cu prosop, săpun și trusa de bărbierit și flancat de ceilalți Robinson Crusoe mă îndrept către resort. Ansamblul umbrit de cocotieri și înconjurat de peluza întreținută impecabil arată ca în filmele cu miliardari însă noi suntem primiți pe o ușă dosnică și direcționați la subsol, către cabinele personalului.
Apa călduță e un adevărat răsfăț. Bărbieritul, ce să mai spun.Printre sfaturile înțeleptului Dalai Lama este și acela de a face anual o călătorie undeva unde nu ai mai fost încă, probabil în ideea de a creea un hiatus, de a te rupe de ceea ce ai fost până atunci. Odată întors la ale tale, toate capătă dintr-odată altă semnificație și altă valoare, revezi și reevaluezi importanța fiecărui lucru, al fiecărui gest. Într-un târziu, ogoiți și împăcați ne regrupăm la yacht, traversăm marina și îl legăm la ponton, după care revenim în centrul comercial al Oranjestadului pentru căutarea unei terase care să ne ucidă pofta de-o bere și-o pizza. Până să descoperim Aruba pe hartă și să ne vină ideea de a opri pentru o scurtă escală, habar nu aveam de insula asta, însă o grămadă de lume știe, dovadă traficul aerian intens ce deșartă valuri de turiști, pe care-i întâlnim acum, aciuați pe la mese. E ora lupului, când soarele stă să se lase sub orizont și scăpați de dogoare, oamenii ies la cină. Pe peluza în jurul căreia se deschid terasele, cocoțați pe două scaune înalte, o mulatră plinuță și un chitarist dau un recital live interpretând impecabil melodii cunoscute, dintr-un repertoriu internațional. Ne așteptăm supele de tomate și e atât de plăcut! Păcat că în această tură suntem oameni ai mării, cu altfel de drumuri și interese. Mi-ar place să văd pe îndelete această insulă ademenitoare situată la aproape 10 grade de ecuator, debordând de exotism.
Supa mult așteptată e prima țeapă dată de către civilizație. Gustul chimic nu lasă urme de îndoială: e supă la plic. Stingem infamia cu o bere Polar și trecem alături pentru o pizza.
-Ce ziceți dacă am mai rămâne o zi, ca să vizităm insula?
E propunerea lui Constantin. Îmi place omul ăsta. E fix pe gustul meu. Suntem același tip constituțional. Slabi. Fără mare putere, cu energie puțină, dar curioși, veșnic în mișcare, atrași de orizont. E rupt de oboseală: manevrele, acostările, nopțile nedormite pe mare l-au măcinat. Hotărâm că mai rămânem o zi. Ne urează o seară faină și se retrage la yacht. Rămân cu Ovi să mai ascultăm melodiile de la Mettalica și Tracy Chapman dar recitalul se încheie odată cu plecarea lui Constantin și ne repliem și noi.
Nu mi-e somn. Insula asta mirosind a oameni tineri și a vacanță mă interesează prea tare. La poarta marinei mă razgândesc, îl las pe Ovi și mă întorc pentru niște investigații private. Traversez din nou centrul comercial cu terase și baruri în care se oferă gratuit lecții de dans și mă îndrept spre promenada ce urmează linia țărmului, pe sub cocotieri, printre grădini cu flori exotice, peste peluze mirosind a verde. Am în buzunar cardul magnetic al resortului Renaissance așa că fără teamă mă lungesc pe unul din șezlongurile abandonate în beznă pe malul lagunei artificiale. Totul e atât de plăcut aici! În spate am hotelul cu camerele de la parter deschizându-se direct spre țărm, cu mobilier de ratan tupilat printre vegetație la lumina discretă a unei aplici electrice, apoi piscina neregulată unduind pe sub cocotieri, cu barul pe buză, parcul impecabil și laguna în care stau, cu nisip alb și valuri împrumutate de la marea cea mare prin mica strâmtoare de acces. Nu. Nu asta mă atrage. Știu că după prima zi toate mi se vor părea de-a dreptul plicticoase. Îmi place aerul tropical al insulei, vreau să descopăr natura ei. Îmi aduc aminte de o dimineață pe Valea Cernei când stăteam în bătaia soarelui blând într-o livadă părăsită, cu pomi bătrâni și pletoși, îngenunchiați de licheni, privind culmea zimțată a munților Mehedinți. Acolo, am simțit aceeași senzație de pământ al făgăduinței, senzația de dulce, de plinătate. Nu mă atrage supa la plic servită impecabil pentru 4$, ci natura acestei insule, așa că mă ridic de pe șezlongul comod și traversănd cu sandalele în mâini peluza ce-mi gâdilă tălpile ies din lumina resortului și iau plaja în lung spre campingul de pe malul mării unde, la corturi mai mici sau mai mari, o lume asemeni mie încheie veselă o zi în jurul becurilor cu gaz.
Înainte de a mă întoarce la yacht mai am o singură dorință. Îmi abandonez hainele pe mal și intru încet în marea călduță. E beznă adâncă și pustietate. Zgomotul mării ridicând câteodată un val se contopește cu zgomotele estompate ale stațiunii, ce răzbat de pe malul iluminat feeric. Din când în când, pe șosea trec autobuse pictate strident, fără geamuri, cu boxe bubuind la maxim, nimic altceva decât discoteci ambulante, cu propriile baruri de băuturi alcoolice și coctailuri. Nu mă interesează să înnot, vreau doar să simt marea pe care am văzut-o patru zile sub chilă, vreau să o percep tactil, cu toată suprafața corpului. Apoi, spășit, îmi recuperez hainele și cobor în liniște în cabina lui Promise Kept, unde respirația potolită a prietenilor mei trădează un somn liniștit.
Dorin Chiș - Oradea - iulie 2011
