Aruba, one happy island
22.04.2011
Pe la 7 dimineața ies în marină. E ziua de Vinerea Mare. Prietenii mei dorm încă și profit de aceasta pentru a face un tur de recunoaștere pe străzile din imediata vecinătate. Galerii comerciale, tarabe cu suveniruri, restaurante cu specific local, o autogară. Toate închise, poate din cauza orei, poate din cauza sărbătorii. Peste tot pe unde ajung, mă uit la calitatea și mesajul graffiti-ului și aici, am surpriza de a descoperi o întreagă colecție pe gardul autogării. Fiecare panou este o invitație de a te bucura de această insulă. Ascultați: island of sun, essential nature, one happy island (inscripție ce se regăsește pe numărul de înmatriculare al fiecărui autoturism), no mountain 2 high (hm!), graffiti arte permiso, etc. Revin la yacht mai fericit și fiindcă echipajul încă mai doarme, îmi iau prosopul și plec să încerc piscina complexului Renaissance.
La ora asta sunt singurul amator de apă, după care încerc unul din șezlongurile aliniate la milimetru în jurul lagunei. După cum prevedeam aseară, nu apuc să mă usuc și deja plictiseala mă înțeapă cu ace invizibile făcându-mă să-mi iau prosopul și să o iau spre yacht, unde nu ajung, căci mă aud strigat: Ovi și Constantin servesc micul dejun la o terasă. Mă alătur lor încercând să-mi potolesc foamea cu câteva ingrediente porționate parcă anume pentru cineva ce vrea să slăbească.
Ovi studiază o hartă dintr-o revistă gratuită ce promovează atracțiile insulei.
-N-am carnetul de conducere la mine, căci altfel am putea închiria o mașină.
Sunt gata să mă ofer când, subit, îmi dau seama că nici eu nu-l am. În schimb îl are Constantin, ceea ce rezolvă problema. La întrebările noastre, lungana ce ne servește ne aduce o carte de vizită de la un birou Hertz, spre care ne îndreptăm fără a mai pierde vremea. Ideea de a o porni prin insulă ne electrizează și la ora 11 suntem instalați într-un Nissan Tiida, gata de plecare.
Aruba este o insulă lunguiață, cu axa mare (măsurând abia 32 km), orientată aproximativ pe direcția est-vest. Oranjestad, locul nostru de pornire, se află aproape de capătul vestic, prin urmare pornim spre vestul extrem pe șoseaua ce urmează litoralul. O mulțime de hoteluri de mare calibru sunt în construcție, ceea ce înseamnă cu turismul e în expansiune. Suntem în dreptul celor mai bune plaje ale insulei. Constantin trage Nissanul la umbră pentru o scurtă recunoaștere. Un lanț cu care mi-e ușor să asociez ancora unui monstru oceanic, e așezat drept barieră la capătul parcării. Nu-mi dau seama dacă vreodată este manevrat, fiindcă el singur ar fi îndeajuns pentru a zdrobi o mașină, noi însă trecem pe alături și intrăm pe nisipul alb ce se întinde cât văd cu ochii în dreapta și în stânga. Poate din cauza lungimii, poate fiindcă suntem destul de departe de hoteluri, plaja nu e foarte animată. Un pic mai departe se află un centru de închirieri în rastelurile căruia stau planșe de surfing și windsurfing, caiace, iar la mal, chiar și catamarane cu vele. Am lăsat la urmă marea ce închide orizontul, de un verde turcuaz spre mal, transformându-se în albastru profund la orizont, exact ca în vitrinele agențiilor de turism.
Trecând sub tăcere baia de astă noapte, abandonez sandalele, cămașa și pantalonii și intru din nou în mare. Aici e locul ideal pentru familiile cu copii mici: apa e incredibil de caldă și e puțin adâncă până hăăăt departe, lucru ce se ghicește imediat după culoare, dar și după epava ruginită ce zace aproape de țărm. Mă gândesc că o fi eșuat noaptea sau o fi fost aruncată aici de vreo furtună căci claritatea apei este maximă, lucru ce îmi aduce aminte de o caricatură: doi bărbați discută la malul unei ape în care face baie o femeie.
-Uite, e atât de limpede, de i se vede fundul!
Îmi place locul. În câteva minute sunt uscat și revenim la mașină pentru a lua cap compas farul din nord vestul insulei. Odată ce părăsim litoralul dispar și construcțiile și străbatem un ținut arid unde apar cactușii. Farul e construit pe vârful unui deal la care șoseaua urcă prin două, trei serpentine ce ocolesc masive formațiuni de coral ajunse atât de adânc pe uscat și la o asemenea înălțime prin cine știe ce mecanism geologic.
Farul (California Lighthouse) nu e cine știe ce, doar un pretext pentru a urca în cel mai înalt punct al promotoriului, de unde se vede marea în trei puncte cardinale. De la depărtare, apa nu e decât o pată de culoare și tocmai de aceea, mult mai spectaculoasă mi se pare panorama dunelor de nisip (California Sand Dunes) din vestul extrem. N-a fost doar ideea noastră să venim la far: o mulțime de turiști cu mașini închiriate opresc pe platou ieșind cu camerele în mâini. De obicei povestirile cu faruri includ stropi de apă și rafale de vânt și dacă aici suntem prea departe de mare pentru a beneficia de stropi, vântul se face totuși simțit.
Plecăm mai departe. Mai departe e doar un fel de a spune fiindcă suntem la capătul insulei și de fapt facem cale întoarsă. Însă de astă dată, nu ținem litoralul, ci alegem șoseaua principală ce țintește zona muntoasă. Dacă la malul mării se înșirau stațiunile cu hoteluri și locuri de agrement, aici vedem gospodăriile localnicilor, exotice prin flora din curte și destul de cochete. Toate casele, fără excepție, au un singur cat, niște cactuși printre care cotcodăcesc câteodată ceva păsări de curte și adesea câte-o mașină americană mai veche, sau una asiatică, mai nouă.
Suntem aproape de America și coechipierii mei, mai sensibili la tehnică își indică cu interjecții ba o superbă camionetă Ford, parcă desprinsă din filmele anilor `80, ba un monstru Mack, acel puternic camion american. Într-o curte descopăr discotecile ambulante văzute în acțiune noaptea trecută. La lumina soarelui zac părăsite și nefolositoare, dar știu că e suficient ca zeul Soare să își întoarcă fața și mașinile astea vor mârâi și-și vor face de cap. Constantin e curios (și noi) cum arată o gospodărie obișnuită din Aruba și iese din drumul mare pe o șoseluță-alee ce se pierde printre proprietăți. Odată scăpați la țară, lucrurile intră în firesc: gardurile drepte din beton și fier se transformă în garduri verzi, din cactuși, sau uneori din plasă de sârmă întinsă lălâu, cotropită de vrejurile de castraveți, casele rămân mai departe cochete, trădând o oarecare prosperitate însă pe după boscheții cu țepi zărim nu de puține ori mașini ruginite, visând la programul Rabla.
Următorul nostru obiectiv este capela Alto Vista, ridicată în pustietatea unei coline ce domină țărmul nordic. Părăsim din nou șoseaua principală și după ce scăpăm și de gospodăriile rurale, ne angajăm pe niște serpentine nu foarte severe. Drumul e îngust și chiar dacă nu impecabil, totuși, bun. Urcăm printre niște coline acoperite de cactuși înalți, urmând traseul marcat cu cruci și în sfârșit, pe culme, găsim câteva mașini parcate pe un mic platou. În față se deschide perspectiva mării peste care se suprapune clădirea micii biserici înconjurată de un gard scund din pietre. Înăuntru se reculeg câțiva turiști așezați pe bănci, alții aprind lumânări. Interiorul mi se pare un melanj între stilul catolic și cel protestant, oricum, departe de a-mi inspira ceva. Ies repede și caut panorama marină, ce mă atrage mult mai tare. E vorba de același țărm nordic, bătut de valurile puternice ce vin din larg. Cerul e mohorât și aici pe culme se simte din plin briza răcoroasă. E o atmosferă de capăt de lume, nu pentru că m-aș simți cumva departe, ci pentru că tot ce văd în jur nu are nici o legătură cu universul meu familiar. Ne întoarcem.
Pentru următorul obiectiv, Casibari Rock Formation, hotărâm să ieșim de pe șoseaua principală și să scurtăm pe drumurile înguste ce ajung ca niște capilare pe la gospodăriile izolate din munți. Harta e la mine și de pe bancheta din spate încerc să dau indicații șoferului, însă destul de repede îmi dau seama că nu toate drumurile sunt reprezentate pe hartă, ceea ce mă pune în încurcătură și mă face să capitulez, în cele din urmă. Renunțăm la haiducii și după ce Ovidiu stabilește punctul pe hartă cu ajutorul unui localnic, revenim la șoseaua principală, moment în care cedez harta copilotului, relaxându-mă.
Constantin este partenerul ideal de explorare. Dacă vede ceva ce noi n-am văzut, oprește și dă înapoi, să nu pierdem nimic. Nu se grăbește și nu are furnici în talpă. Am avut șansa de a ajunge în această insulă frumoasă și nu are rost să fugim. Ne strecurăm pe drumurile pustii ce dau ocol unor dealuri împodobite cu stânci impozante unde, răzleț, dăm peste vreo gospodărie ascunsă în spatele vreunui gard din cactuși. Îmi aduc perfect aminte de o oră de geografie din clasa a VI-a în care au fost pomenite gardurile de cactuși din Mexic, atât de eficiente încât nu lasă să treacă nici măcar un șarpe.
După formațiunile stâncoase, ne îndreptăm spre Seroe Cristal, un nume trecut pe hartă fără alte lămuriri. Peisajul s-a schimbat: dealurile au devenit mai abrupte și mai aride. Rarele tufe și copaci au dispărut aproape cu totul, cedând loc cactușilor omniprezenți. Înaintăm pe o vale destul de strâmtă, pe lângă un curs de apă aflat în moarte clinică. Asfaltul a rămas demult în urmă și ne zgâlțâim pe ogașele săpate transversal de torenți, până ce, tot mai rău, drumul devine impracticabil. Mă fascineză peisajul. Seroe Cristal trebuie să fie undeva pe vârful unei înălțimi, aprope să-l ating cu mâna.
-Nu mai putem merge cu mașina.
Concluzia e evidentă. Propun să continuăm pe jos, dar Constantin și Ovidiu se retrag: e prea cald. Ce-i drept, soarele amiezei apasă invizibil dar nu-mi pasă, îmi pun pălăria cu boruri generoase, înșfac aparatul foto și o iau vitejește pe drumul de pământ ce urcă în serpentine spre vârful dealului. Dacă la far sau la capelă, elementul antropic și mulțimea de vizitatori creeau impresia de obiectiv turistic, de astă dată mica escapadă ia turnură de explorare. Cactuși și pietre, nimic altceva. Pădure de cactuși înalți, așa cum n-am văzut decât în cărțile de colorat din copilărie, de pe acele cărora, mici păsărele portocalii își lansează trilurile stridente. Abia acum remarc că sunt înconjurat de flori. Printre țepii respingători depistez mici muguri roșii ce explodează în inflorescențe delicate de un galben aprins. Pentru scurt timp îmi fac treabă cu aparatul foto, apoi o pornesc grăbit pe drumul ce parcă bate pasul pe loc. Deși pare aproape, vârful e de neatins. Cu gândul la prietenii ce mă așteaptă pe vale îmi propun mereu ca la următoarea curbă să abandonez, dar invariabil, după fiecare cotitură apare alta care să mă atragă. Această explorare solitară îmi place la nebunie și în ciuda căldurii de cuptor, sar sprinten din piatră în piatră, incapabil să mă opresc. Nu mă interesează Seroe Cristal cu minunile pe care le promite, ci mult mai tare, misterioasa colină acoperită de specii necunoscute de plante. Ca să le observ mai bine ies de pe drum și o iau la întâmplare printre tufe pline de țepi, printre lujeri înalți purtând inflorescențe, printre cactuși sferici plesnind în cute adânci sau dimpotrivă, înalți și drepți ca niște stâlpi. E momentul să mă desprind de aventura marină. Mi-ar place nespus să străbat acest peisaj cu rucsacul în spate și am senzația clară că și Cosminei i-ar place la fel de mult. Nu-mi pot lămuri pe deplin fascinația spre acest loc pustiu și tot ce-mi rămâne de făcut e să încerc să captez fotografic amestecul de locuri și sentimente în speranța că această criogenie îmi va folosi mai târziu. Revin la drum. Sunt nehotărât. Să o iau înapoi, sau să mai urc o curbă, numai una! Îmi place prea mult aici pentru a nu mă lăsa sedus de mirajul orizontului și pornesc din nou în sus, de astă dată în fugă și, așa cum știam încă de la început, nu doar o curbă ci încă una și încă una, până în vârf. Seroe Cristal se reduce la câteva betoane năpădite de tufe. Drumul sfârșește aici. De la înălțimea la care am ajuns se vede insula de jur împrejur și mai departe, prin ferestrele văilor, marea albastră. Sunt în mijlocul locației, am la stânga cuvântul Seroe și la dreapta cuvântul Cristal și tot nu-mi dau seama de ce a insistat harta să vin aici. Nu-mi pasă, s-a dovedit încă o dată că drumul e mai important ca destinația. Eliberat de magia necunoscutului îmi dau drumul la vale atât cât mă țin sandalele și, abia acum, nemaioprind nici măcar pentru a-mi tempera suflul, realizez cât de mult am urcat.
Prietenii mei au tras Nissanul la umbră și au scos la bătaie cartoanele cu pizza rece, rămasă de aseară. Prânzul frugal ne remontează suficient pentru a lua un nou cap compas, ce se anunță a fi cireașa de pe tort: Parcul Național Arikok. Ne pierdem din nou pe niște pseudodrumuri ce se sfârșesc nu odată subit, însă în cele din urmă ajungem la panoul cu harta parcului național și, mai puțin liniștitor, cu inscripția enter at your own risc. Despre ce riscuri o fi vorba?
Parcăm lângă pavilionul de intrare ce adăpostește caseriile, grupul sanitar și o mică săliță în care sunt expuse fotografii cu relieful, flora și fauna parcului. Ovidiu revine cu biletele de intrare și poate mai important, cu trei sticle cu apă rece. Rulăm mai departe pe șoseaua de astă dată impecabilă. Urcăm, trecem de cumpăna apelor și pe o vale din ce în ce mai conturată ne lăsăm spre mare. Peisajul e la fel de arid, poate chiar mai arid căci aici nu cresc nici măcar cactuși. Talvegul văii e undeva în dreapta noastră, flancat de pereți verticali, puternic erodați. De pe șosea nu se vede mare lucru, totuși oprim pentru câteva fotografii și, urmărind cu privirea tăietura geologică, descoperim cu încântare că spre coastă capătă proporții impresionante.
Următoarea oprire o facem lângă niște dune de nisip uriașe, de un alb orbitor. Cocoașele imense sunt încununate de tufe verzi, cu frunze cărnoase, ce-și scot rădăcinile ca niște șerpi pe pantele de nisip. Nu dimensiunea verticală, ci mai ales culoarea le detașează de peisaj. Dăm ocol câtorva rătăcind printre pliuri și insule de verdeață, apoi, scuturându-ne nisipul din sandale, revenim la mașină.
De sus, de pe deal, am întrezărit un golf impresionant la debușarea văii în mare. Lipsit de humus, solul nisipos este o pradă ușoară în calea apei, asfel că valea este o rană adâncă ce sparge faleza înaltă de care se izbesc talazurile. Golful circular în care sosește firavul râu este flancat de pereți impunători, puternic erodați și fisurați. Bucăți mari de stâncă înspumează valurile ce clocotesc la baza lor. O scară facilitează coborârea pe plaja arcuită și un panou mare interzice categoric scalda și înnotul. De la înălțimea falezei nuanțele schimbătoare ale apei îi trădează adâncimea. E poate cel mai frumos loc de pe insulă, un amfiteatru natural nu pentru comedii, ci pentru dramă. Urmăresc jocul impecabil al actorilor, zbuciumul, tensiunea, perfecțiunea decorului. E un loc potrivit pentru reâncărcare, pentru a prelua direct din aer energiile risipite ale talazurilor.
Constantin și Ovidiu se repliază la un restaurtant cu terasă amplasat strategic în apropierea parcării. Inițial mă așez cu ei la masă dar repede îmi dau seama că mi-e foame mai mult de peisaj decât de ceea ce găsesc prin menu, mă ridic și plec înspre coastă, acolo unde faleza are niște trepte intermediare pe care se poate coborâ mai aproape de apă. Stânca e plină de septe tăioase ce mă obligă să-mi cumpănesc fiecare pas. Urmăresc să surprind fotografic spargerea talazurilor și jerbele de spumă și pentru a avea un unghi favorabil, cobor cât mai jos, forțând limita uscatului. Descătușarea energiilor, indiferent de ce natură, este întotdeauna fascinantă și sunt martorul tăcut al acestora până când, un val imens, mult supradimensionat, vine la aterizare. Sunt cu aparatul foto în mână în echilibru precar pe muchiile tăioase ale falezei. Nu mai apuc decât să mă întorc cu spatele, să ridic aparatul foto deasupra capului și să fac 2-3 pași spre uscat. O spumă rece, efervescentă, mă acoperă din cap până în picioare. Sunt ud learcă, dar primul gând e la aparatul foto: n-a scăpat nici el. Sătul de fotografii și de talazuri urc pe buza falezei unde-mi storc cămașa și șterg picăturile de pe aparat. Până la urmă nu a fost decât un duș rece: aparatul funcționează iar soarele puternic îmi va usca hainele în scurt timp. Bine că am apucat să fac câțiva pași, altfel, cine știe, poate că masa de apă m-ar fi tras în mare.
Coechipierii mei au terminat masa și plecăm mai departe. Șoseaua asfaltată se termină aici și ne continuăm circuitul pe linia țărmului, pe un drum de pământ ale cărui margini sunt marcate cu bolovani. Ultimul obiectiv este ferma de vânt zărită de pe mare. Stâlpii gigantici încununați cu elicele ce se învârt molatec susțin impresia de titanic. Însăși faptul că nu ne bagă în seamă atunci când apărem arată că pentru ei suntem mult prea mici, insignifianți. Ce plăcere pe Don Quijote să fi ajuns vremurile de azi!
Cu aceasta ajungem în capătul de est al insulei unde ieșim la șosea și revenim în Oranjestad. A fost o zi plină, încântătoare, un cadou nesperat al acestei croaziere Caraibiene. După un duș revigorant ne repliem cu tot cu laptop la barul complexului Renaissance, unde avem conexiune la internet. Sorbind tacticos din coctailuri, facem coadă la computer apoi căldura și emoțiile zilei mă înmoaie și mă retrag pe yacht pentru somn.
În marină e liniște. Din când în când, cerul pătrat din conturul trapei o ia razna, semnalând valul de siaj al vreunei bărci cu motor. Stop cadru.
Dorin Chiș - Oradea - iulie 2011