Cină la Abou Tarek
După o zi întreagă de hoinărit prin Cairo, interesul pentru obiectivele turistice cedează în favoarea celui pentru un restaurant bun. Consult ghidul și dintre cele câteva localuri situate în imediata vecinătate îmi atrage atenția Abou Tarek, ce este recomandat pentru cel mai bun Koshari.
Koshari
Koshari este o mâncare tradițională, o combinație de macaroane mărunte, linte, orez, năut și vermicelli (varietate de spagheti, mai subțiri decât fedelini, dar mai groase decât capellini), condimentate cu sos de roșii și ceapă bine prăjită (arsă). Ingredientele promit o mâncare sățioasă așa că ne înfundăm pe străduțele strâmte și fără prea mare greutate ajungem în fața restaurantului ce se ridică pe 4 nivele.
Prima impresie nu este prea grozavă. În ciuda marmurei, localul are aerul unui bufet expres, ceea ce până la urmă chiar este. Sala de la parter este bucătăria propriuzisă, vag delimitată de un mic spațiu de servit în care se mănâncă în picioare, la niște mese înalte. Totul se petrece la vedere: pe tejghelele de inox se ridică în grămezi impresionante ingredientele gata fierte. Un bucătar echipat corespunzător aduce cu ligheanul noi cantități, în timp ce alți 2-3 le mixează în boluri de o porție.
Urcăm. Sala de la primul etaj e tixită și la fel cea de la al doilea. Abia la etajul 3 reușim să ochim o masă liberă și nu bine luăm loc când un ospătar rapid se oprește lângă noi:
-Câte?
Pe spătarul scaunului se observă puțin din nylonul de protecție ...
Abia acum realizez că localul nu are nevoie de menu: toată lumea servește koshari. Aici întrebarea ce? este irelevantă și tot ce contează e numărul de porții. Pentru început comandăm două koshari, două sticle de apă plată și două rice puding ca desert. În mai puțin de un minut porțiile gata făcute, așteptând pe o tejghea, ajung pe masa noastră: asta da promptitudine!
Din cauza vitezei n-am apucat să înregistrăm detaliile: candelabrele cu tone de piese de sticlă fațetată ce descompun lumina în puncte multicolore, fântâna din mijlocul sălii cu ornamente din plastic și mai ales scaunele cu perne din mușama ce încă mai păstrează pe scheletul din inox protecția din nylon, de multe ori atârnând în franjuri. În colțul sălii, la ieșire, un bătrân încasează banii la o tejghea scundă.
Mâncarea este OK. La început gustăm ingredientele separat, apoi mixate și în final turnăm sosul tomat (fierbinte) și ceapa arsă. Koshari este mâncarea săracului însă acest lucru nu o împiedică să fie gustoasă. Chiar dacă nu are rafinamentul unui menu elaborat, oferă o excelentă cale de a te hrăni rapid, sănătos și consistent.
Budinca de orez este în fapt banalul orez în lapte, înobilat cu o brumă de zahăr vanilat. Savurăm hrana până la ultimul bob, după care chemăm chelnerul, ce ne trage la tejgheaua de la ieșire cu un zâmbet de satisfacție. Bătrânul dă să ne scrie o chitanță dar omul nostru i-o ia din mână și o scrie personal, probabil pentru a trece niște prețuri personale. Nu-i vorbă, prânzul nu a fost scump (aproximativ 8 lei/persoană 2 euro) însă tare am vrea să știm prețul oficial. Hotărâm ca mâine să încercăm din nou, la alt etaj.
Dorin Chiș - Oradea - februarie 2011
