Cu feluca pe Insula Bananei
După un drum de 18 ore cu un vechi autocar al companiei East Delta, am ajuns la Luxor. Am studiat recomandările din ghidul nostru și ne-am oprit asupra hotelului Nefertiti, o clădire mai veche, pe patru nivele, decorată frumos cu picturi murale. Aici urma să ne întâlnim cu Fred ce venea din Franța, până atunci însă aveam la dispoziție toată dupăamiaza. Intenționam să lăsăm deoparte marile obiective pentru a le vizita împreună și am optat pentru o călătorie cu feluca pe Insula Bananei.
Hotel Nefertiti - interior
În mod normal ne-am fi dus pe cheiul Nilului să ne tocmim cu căpitanii însă este deja destul de târziu (soarele apune la ora 17) și pentru a nu ieși din timp ne lăsăm pe mâna recepționerului de la Nefertiti ce are propriul său busines cu căpitanii de felucă.
La ora 14:30 coborâm cheiul Luxorului în urma lui Mahomed. Împreună cu noi au mai optat pentru această călătorie două fetițe, Martina și Marianne, împreună cu mama lor, precum și un cuplu destul de volubil dar greu de încadrat, el probabil arab, ea probabil europeană.
Cheiul Luxorului
Feluca! Ajutați de Mahomed sărim din barcă în barcă până ce ajungem pe puntea felucii King Tut. În sfârșit a sosit momentul să luam loc în universul limitat, dominat de triunghiul de pânză. Mi-e teamă, nu de un accident, ci de posibilitatea unei cacialmale. Este dupăamiaza cea mai calmă din ultimii 50 de ani și arareori simt o boare pe obraz. Mă uit rapid la pupa, îngrozit la gândul că aș putea da de un motor detașabil, dar nu, nici poveste. Răsuflu ușurat, cu toate că o umbră de îngrijorare încă mai persistă. În timp ce Mahomed și ajutorul lui dezleagă parâma, mă întreb cum vom reuși să navigăm cu vântul ăsta slab.
Cei doi marinari nu par să aibă mai mult de 25 de ani. După ce montează o pereche de rame, se așează pe puntea din față și trăgând vârtos, scot feluca pe fluviu. Pe apă vântul se simte mai tare dar tot nu e cine știe ce. Din amonte vin câteva ambarcații similare, cu velele inerte. Îngrijorarea mea persistă: cum vom naviga contra curentului? King Tut țintește cu obstinație malul opus fără nici cea mai mică intenție de a desface vela. O fi acolo vre-un contracurent, mă luminez eu. Pe fața marinarilor se citește încordarea și o dungă de transpirație le umezește deja tricourile.
Băieții trag la vâsle
Pe celălalt mal, nici urmă de contracurent. Mohamed scoate ramele și trece la ghionder, împingând feluca încet, încet. Nu-mi vine să cred! Asta va fi croaziera de azi? Se pare că da.
Din loc în loc câte-o ambarcație trasă la mal, ne obligă să o ocolim. Cei doi fac cu schimbul la ghionder și cel ce se odihnește are sarcina de a evita abordajele. Cu mare agilitate fuge dealungul copastiei acolo unde e nevoie și câteodată chiar sare pe bordul celorlalte ambarcații, de unde ne ține la distanță cu forța brațelor. Cu toate că învelișul de metal al felucii e lucrat grosolan, atenția lor pentru integritatea stratului de pitură nu e cu nimic mai prejos decât grija noastră de acasă, de a nu freca autoturismul la ieșirea din parcare. Câțiva stropi de apă se preling de pe prăjină și surprind cu coada ochiului cum Mahomed scoate din buzunar o cârpă cu care curăța locul imediat.
La cârmă ... ,,, și la ghionder
În ciuda croazierei ratate, mă simt oarecumva vinovat. Cu siguranță truda celor doi nu se justifică și retrăiesc starea pe care am avut-o în New Delhi când, ajungând la deal, pentru câteva rupii, ricșarul își scuipa plămânii în timp ce noi am fi luat-o bucuroși pe jos. Știu că banii pe care i-am dat compensează regește programul de 3-4 ore al acestei dupăamieze, însă acum regret lipsa motorului din pupa, cu tot fumul și zgomotul lui.
Ceilalți pasageri pozează. În timp ce Martina intră în cadru docilă, Marianne scoate limba, își dă ochii peste cap sau ia o mimă de halloween cu ușurința cu care o actriță ar exersa un registru emoțional.
Cei cu motor
După ce depășim zona aglomerată din dreptul Luxorului, ajutorul lui Mahomed sare pe mal și cu o parâmă sintetică ne trage la edec. Deși nu e ceea ce ne-am dorit, pare să aibă un randament mai bun. Malul e plin de gunoaie. Rareori vreo pasăre de apă sau câte o vacă îl animă. Din aval ne depășește o șalupă cu motor ce acostează câteva zeci de metri mai sus. Am ajuns!
Toată lumea e bucuroasă de parcă n-am mai fi văzut pământul de ani de zile. Insula Bananei nu e de fapt nici o insulă ci doar celălalt mal al Nilului ce în absența construcțiilor e intens cultivat. Însoțiți de Mahomed pornim spre o pădurice de cocotieri în dosul căreia trebuie să găsim fermele și plantațiile de bananieri.
Printre banane
Mohamed e de-al casei. Probabil că zilnic aduce aici clienți. Ne conduce într-o plantație întunecoasă de bananieri. Frunzele uriașe, de mărimea unui stat de om împiedică lumina să pătrundă. Din înaltul bolților de frunze atârnă candelabre de banane verzi ce se termină cu o inflorescență nu foarte colorată. Mohamed rupe un boboc pe care-l oferă Mariannei și bineânțeles încă unul pe care-l întinde Martinei.
Flori
Următorul obiectiv este un sakieh, în fapt o fântână dotată cu o instalație rotativă de ridicat apa la suprafață, un fel de ocnă pentru animalele înjugate la roata mare, obligate să se învârtă odată cu ea. Un angrenaj primitiv din roți dințate (de lemn) transmite mișcarea către o roată verticală ce rulează spre adânc cureaua de funie de care sunt prinse echidistant ulcioare de lut ce vor aduce apa la suprafață. Chiar dacă primitivă, această instalație reușește să țină verzi plantațiile din jur. Ceva mai departe ne atrage un hulubar de mari dimensiuni, o constructie conică din lut de înălțimea unei case cu etaj. Pe lângă spoiala albă de var, mulțimea de cioate ce servesc la cățărarea spre cuiburi îi dau o fotogenicitate aparte.
Sakiehul Hulubarul
Sunt nerăbdător să văd trestia de zahăr. Cultura începe imediat în spatele hulubarului, ca o savană înaltă de 2,5m. Mohamed rupe câteva tulpini în bucăți lungi de 30cm pe care ni le oferă spre degustare. Tehnica constă în decojirea învelișului tare de la exterior și stoarcerea între dinți a miezului buretos, îmbibat cu o sevă dulce. Nu e dulcele brut al zahărului, ci mai degrabă un suc plăcut, fără a fi însă aromat.
Trestia dulce
Cu asta ne întoarcem către debarcader, abătându-ne prin curtea fermei unde pe niște mese din lemn ne așteaptă un platou cu banane. Fructele nu sunt foarte coapte dar sunt savurate cu satisfacția vecină cu cea a fructului cules direct de pe creangă.
Când revenim la bordul regelui Tut, soarele stă să apună colorând cu nuanțe calde câțiva nori pasageri. Nici chiar schimbarea regimului temperaturilor datorat trecerii soarelui sub orizont nu reușește să stoarcă o pală de vânt, cât de mică, așa că marinarii noștri pun mâna pe vâslele grele. De astă dată curentul ne este aliat așa că Mohamed nu mai are interes să se sforțeze și propune să ne facă un ceai la mica butelie pe care o scoate de sub punte. Stoluri mari de păsări trec pe deasupra noastră în căutarea Țărilor calde.
Odată cu seara debarcăm la cheiul deja cunoscut. Băieții s-au descurcat onorabil și pentru efortul și buna lor dispoziție primesc de la fiecare bacșișul așteptat. În Luxor se aprind primele becuri ale iluminatului public.
-Dorin Chiș - Oradea - martie 2011
