Sufi dance
Mâine intenționăm să plecăm spre Iordania și în încercarea de a ne aranja călătoria îl întreb pe băiatul de la recepție pe unde e autogara. Mă trage la geamul de unde se vede în lung bulevardul 6 Octombrie cu toate cele patru benzi umplute de mașini bară la bară și dincolo de această maree îmi indică panoul imens al unei reclame stradale.
-Nu e departe. Mergeți până în dreptul panoului și intrați pe prima stradă lăturalnică. Dar fiindcă e aproape imposibil să traversați, mai bine luați un taxi ...
Amuzați de această găselniță tipic egipteană, o luăm totuși pe jos. Dacă New Yorkul are zgârie nori, Roma antichități iar Londra parcuri, Cairo are circulație auto. Orașul suprapopulat despre care încă din Evul Mediu se spunea că are doar pe o singură stradă locuitori cât toată Florența, circulă aristocratic, pe lățimea a patru roți. Cei drept, dispune de o excelentă infrastructură, cu șosele suspendate și uneori subterane, însă faptul că nu se respectă nici-o regulă de circulație (înafară de cea a bunului simț de a nu lovi pe nimeni și de cea a priorității primului sosit) conferă traficului o buluceală de turmă, condimentată de claxoane stridente și jocuri de faruri, cu accelerări și decelerări comparabile cu cele suportate de piloții supersonicelor, și nu în ultimul rând de blocaje. Semafoarele sunt adesea ignorate sub privirile indiferente ale polițailor ce lasă circulația să curgă fără a fluiera faultul, în aceste condiții traversarea străzii fiind o chestiune de tupeu și de ignorare a instinctului de conservare.
După ce ne cumpărăm bilete pentru cursa matinală de mâine, suntem liberi să traversăm orașul spre următorul obiectiv: complexul moschee Al Ghourya, unde în fiecare miercuri și sâmbătă seara, un grup de derviși rotitori oferă un spectacol de 90 de minute. Inițial dansul dervișilor urmărea comuniunea în stare de transă cu Divinitatea și chiar dacă în zilele noastre motivația inițială s-a pierdut, dansul tanoura, derivat din acesta, e o atracție majoră pentru turiști, poate cu atât mai mult cu cât intrarea e gratuită.
Afișul
Știm doar că moscheea este în cartierul islamic așa că pentru început ne mulțumim doar să străbatem câteva străzi ce țintesc în direcția vizată. Se face seară și la această oră traficul se intensifică, atât pe stradă cât și pe trotuar. O anume efervescență pare să cuprindă mișcarea browniană umană, de la vânzătorii ambulanți ce te trag de mânecă, până la consumatorii din localurile deschise spre bulevard, ori mușterii cafenelelor ce povestesc însuflețiți între două fumuri de narghilea. Suntem în centrul modern al orașului și dealungul bulevardelor largi se înșiruie mari magazine iluminate feeric, ceea ce nu-i împiedică pe cei cu câteva ranguri mai jos să-și expună marfa direct pe asfalt. Dacă pentru o vreme am știut măcar de unde am plecat, acum am pierdut reperele și nu ne mai rămâne decât să întrebăm localnicii. Începem cu ambulanții, apoi cu trecătorii mai bine îmbrăcați, însă cu toții par încurcați și în cele din urmă sfârșesc prin a-și declara neputința: nu cunosc moscheea, nu cunosc locația Muzeului de Artă Islamică din apropiere și nu știu artera Al Azhar. Suntem din ce în ce mai mirați: cum se poate ca niște obiective atât de clare și de importante să fie complet necunoscute?
Cu mare greutate dăm peste un vânzător ce recunoaște pe harta din ghid Al Azhar, șoseaua ce țintește în inima cartierului islamic. Este o șosea suspendată ce huruie sub povara nenumăratelor mașini și care, terestru, se transformă tot mai mult în bazarul ce ajunge să umple fiecare străduță și fiecare metru pătrat. Magazinele cu vitrine iluminate abundent au dispărut, cedând locul micilor cămăruțe deschise la stradă, tixite de marfa cea mai eteroclită. De fapt, sub artera suspendată pe care se circulă în viteză, e locul mulțimii care vociferează, circulă haotic, vinde sau cumpără sau doar e în stradă fiindcă acolo e viața.
Într-o mare intersecție întrebăm din nou și după multe insistențe dăm peste o femeie care se scuză: nu cunoaște decât franceza. Cosmina comută pe graiul lui Napoleon și astfel aflăm că suntem pe drumul bun.
În următoarea intersecție ne pierdem flerul și după câțiva zeci de metri ne e clar că am scrântit-o. Știm deja că echipajele de polițiști jerpeliți habar n-au de engleză așa că încercăm să ne adresăm oamenilor mai prezentabili.
Un bărbat între două vârste înțelege ce căutăm, dar nu prea cunoaște nici locația, nici limba engleză. E însă amabil: oprește la rândul lui câțiva trecători pentru a se informa, apoi încearcă fără prea mare succes să se facă înțeles iar nouă nu ne rămâne decât să sperăm ca spectacolul dervișilor să întreacă spectacolul pe care noi înșine îl iscăm li care pare să aibă spectatorii lui.
O fată pe care hainele o trădează ca musulmană vine direct spre noi zâmbind cu toată fața. Vorbește engleza fluent și se pune la dispoziția noastră. Nici ea nu cunoaște moscheea dar se descurcă mult mai bine întrebându-și conaționalii, apoi se întoarce spre noi și ne face semn să o urmăm.Îi mulțumim pentru amabilitate și însuflețiți de generozitatea fetei ne grăbim să ținem pasul cu ea prin vălmășagul uman. Se oprește scurt în fața unui grătar pe care, deasupra jarului sfârâie câțiva știuleți de porumb, dintre care cu amândouă mâinile întinse ne oferă câte unul. E un gest sincer, direct și altruist, ce bucură, una din acele mici fapte în stare să reclădească imperii. Nu e momentul să meditez asupra bunătății umane dar o voi face câteva zile mai târziu, în microbusul de Petra unde o japoneză s-a ridicat de pe ultimul scaun și a sărit peste bagajele ce înțesau culoarul pentru a-i oferi locul unui localnic rămas în picioare tocmai în față, lângă șofer. Mai mult decât o lungime de microbus îi despărțea o jumătate de glob și bariera de comunicare însă bunătatea umană trece dincolo de aceste însemne artificiale, de epoleți.
Cu siguranță n-am reușit să-i mulțumim binefăcătoarei noastre. Nu să-i mulțumim îndeajuns, ci să-i mulțumim cu aceeași monedă. După ce ne-a condus în preajma moscheei a plecat la fel de iute precum apăruse, lăsând o impresie de ireal, cu atât mai mult cu cât nu i-am reținut nici numele. Ar fi trebuit să ne fi făcut o fotografie cu ea, nu pentru a avea o dovadă palpabilă că lucrurile s-au petrecut aievea, ci ca un gest de mulțumire, probabil singurul ce ar fi putut să restituie ceva din ceea ce am primit, însă n-am avut această prezență de spirit.
La poarta veche a moscheei era coadă. Nu știu cum ajunseseră acolo atâția turiști pe care-i ghiceai după vorbă, după port. Era frustrant că prin crăpătura îngustă a porții, ce contrasta flagrant cu înălțimea ei, eram primiți cu greu și abia sub bolta interioară, străveche, am aflat de ce: pe o măsuță se executa controlul în bagaje, așa cum se procedează peste tot în Egipt, acolo unde se formează mari aglomerări umane. În fine, trecusem testul de perseverență, trecusem și prin filtrul de siguranță iar acum așteptam începerea spectacolului instalați comod pe scaunele înșiruite în curtea interioară, felicitându-ne pentru inspirația de a veni mai repede fiindcă locurile limitate se ocupau ci repeziciune.
Bătrânul cu chimvale
Moscheea Al Ghourya este o construcție veche, din blocuri masive de piatră fasonate cu dalta. În fața noastră se află o scenă iluminată plăcut cu reflectoare colorate. La ora 20:30 spectacolul începe. La început apar doar instrumentiștii în geabale albe: două rababe (semănând a viori), un mizmar (trompetă), 3 tobe cu diferite tonalități și o pereche de chimvale. Muzica este ritmată, puternică. La început este un fel de paradă în care fiecare iese în față demonstrându-și virtuoazitatea într-un număr solo, apoi reintră și celelalte instrumente și muzica curge năvalnic mai departe. Bătrânul cu chimvale este magnific, de o grație ieșită din comun.
După introducerea instrumentală apare primul dansator. Poartă un costum colorat al cărui piese centrale sunt o mulțime de fuste multicolore, suprapuse. Cu pași lenți dă ocol scenei pe circumferință, transformând traiectoria în mișcare de spin. În ritmul tobelor și al chimvalelor se mișcă grațios manipulând în volute hipnotice fustele pestrițe ce-și schimbă culorile ca un caleidoscop. Acoperirea feței din timpul dansului simbolizează detașarea de lume și întoarcerea la spiritualitate iar desprinderea fustei superioare și scoaterea ei peste cap simbolizează ieșirea din corp și reânvierea. De la balcon se intonează versete și în această atmosferă mai apar încă doi derviși ale căror fuste par deprinse cu forța centrifugă. După o oră și jumătate spectacolul se încheie în ropotul aplauzelor. Coborând Al Azhar, gândurile-mi zboară dincolo de vacarmul circulației ce nu ține cont de intrarea în noapte. Pare incredibil dar venim de la un spectacol neștiut de majoritatea celor printre care ne strecurăm, dincolo de reclame, dincolo de profit. Îmi aduc aminte de Marius Ursache, un aventurier al cărui blog îl citesc cu plăcere. Rețeta sa pentru descoperirea lucrurilor autentice este opusă tipicurilor turistice: caută locuri și oameni despre care de multe ori nici localnicii n-au auzit, și mai mult, care nu se arată pentru bani ci din alte considerente. Judecând prin această prismă, delirul cromatic și fonic al dervișilor rotitori pare să fie cea mai inedită experiență de până acum.
Dorin Chiș - Oradea - februarie 2011
