Piața de pește din Aqaba
Pentru azi nu i-am cerut lui Dumnezeu decât să ne încânte și începutul e contradictoriu: plouă la Petra. Zilele trecute ne întrebam de rostul canalelor în acest ținut deșertic și ca răspuns, azi plouă molcom, cu picături mici. Cerul mohorât apasă cenușiu peste colinele până ieri aurite așa că tot ce ne rămâne de făcut e să strângem baierile rucsacilor, să plătim hotelul și să prindem un loc în microbusul de Aqaba.
Alături de mine șade o franțuzoaică în vârstă. E pensionară dar încă mai lucrează pe ici pe colo ca să-și permită să străbată lumea. Intră repede în vorbă cu un american și un ceh, cerând informații despre plaja din Aqaba. Din plasa de nylon se ițește muștiucul de silicon al unui snorkel. Am toată admirația pentru acești călători atemporali ce și-au depășit spaimele, și-au dezlegat parâma și umblă prin lume în căutarea lui Dumnezeu.
E frig. Câțiva străini în sandale sunt reduși la tăcere. Prin geamul aburit deslușim cu greu plafonul de nori lingând crestele aride, apoi, cu cât coborâm spre mare se face tot mai cald, geamul își recapătă transparența și doar picăturile de apă de pe suprafața lui distorsonează imaginea înfricoșătorului Wadi Rum, deșertul de deasupra Aqabei.
Wadi Rum, la dus și la întors
La vremea prânzului coborâm în așa zis-a autogară. Peste drum un localnic se joacă cu un șoim, amuzat de obstinența cu care pasărea se încăpățânează să focalizeze degetul mișcător. Ne ghicește pofta din pupile și cu un gest brusc pune șoimul pe capul Cosminei. Trecătorii mă încurajează să-mi scot aparatul de fotografiat și în veselia generală trag câteva cadre. Iordanienii au un nivel de trai ce-i ferește de obsesia bacșișului așa că spectacolul e doar pentru amuzament.
Am ajuns prea târziu pentru a prinde feribotul ce traversează golful spre Nuweiba. Suntem blocați în acest orășel ale cărui peisaje sunt subacvatice și în lipsa echipamentului de scufundare ne abandonăm rucsacii la hotel și ieșim în portul pescăresc.
E ora amurgului iernatic și în lumina colorată panoramăm golful decupat de siluetele bărcilor cu motor. Câțiva ghiduși încearcă să împingă la apă o mahună până ce un pescar îi împrăștie ca pe niște pescăruși. Ne atrage atenția un arab ce cară spre șosea câțiva monștri marini pe formele cărora ricoșează ultimele raze ale soarelui în agonie. Ne uităm în urma lui și vedem dinarii iordanieni circulând într-un du-te vino peste stiva de toni de pe puntea unei bărci. E ora la care se întorc pescarii din larg, înfigând prova bărcilor în nisipul plajei. La contactul dintre nisip și apă se întâlnesc două lumi. De-o parte oamenii mării, aruncând pe punte captura zilei, de cealaltă oameni în costum, proprietari de restaurante, aruncând dinari sub ochii fără pleoape, aproape desenați, ai peștilor reci. Scena se derulează fără cuvinte, doar în zgomotul mării. Degetele indică, apoi corpurile lucioase cu contururi de torpilă sunt ridicate de furcile cozilor și părăsesc marea pentru totdeauna.
Mă fascinează conturul arhaic al unul pește uriaș pe care nu-l vrea nimeni, așa că mă amestec cu aparatul de fotografiat în businesul local. Lumea se trage la o parte: o persoană mă împinge în față, alta ridică un pește iar altul îmi indică o întreagă stivă aranjată în linie pe nisipul plajei.
-Where are you from?
-România!
-Aaaa, Roomaania!!!!
Iordanienii accentuează diferit numele țărișoarei ce le e cunoscută (de unde?), dar ăsta chiar plusează: are o prietenă în România!!! Vrem să știm cum o cheamă? Râde:
-Nadia Comăneci!
Soarele a dispărut dincolo de munții Sinaiului lăsând umbrele albastre să stăpânească portul. Încă incitați de acest episod autentic luăm plaja în lung. Fără taxă de intrare, fără afișe, fără consemnări în ghidurile de călătorie, portul pescăresc din Aqaba mi-a adus aminte de umila mea rugăciune din zorii unei zile ce nu promitea nimic.
-Dorin Chiș - Aswan - ianuarie 2011
