Anul Nou pe muntele Sinai
Motto: Într-o pădure se despărțeau două cărări iar eu,
Eu am pornit la drum pe-aceea neumblată
Alegere pe care n-am regretat-o niciodată
Robert Frost
Povestea este mai lungă dar începe să aibă consistență odată ce am coborât în portul Nuweiba. Vroiam să urcăm muntele Sinai și pentru asta trebuia să ajungem la mănăstirea Sfânta Ecaterina, despre care știam doar că este deservită de o linie de autobus. Soarele coborâse deja vertiginos spre linia orizontului, supraânălțată de creasta zimțată a munților, când, ca pe-o pradă, ne-au luat în primire taximetriștii. Seara ce stătea să cadă subțiase destul de mult puntea ce ne despărțea de visul nostru și negocierile eșuate au exclus posibilitatea rapidă și comodă de a călători spre munte. Am refuzat ferm serviciile taximetriștilor, chiar și acelora cu rază scurtă de acțiune ce vroiau să ne ducă doar până în autogara în care am ajuns pe jos. Autogara din Nuweiba e de fapt o bombă, mai bine spus o stație, un punct de oprire al autobusului, atât timp cât funcționarul din chioșc abia are habar de autobusele pentru care vinde bilete, nicidecum să ne informeze despre alte legături. Tot ce știe despre mănăstire se rezumă la faptul că din Nuweiba nu pleacă nici-un autobus în colo și că ar fi mai bine să plecăm la Dahab spre care pornește o cursă în câteva minute. Oscilăm. Dahab nu ne apropie de ținta noastră și dacă nici de acolo nu găsim bus ...
-Vorbiți românește?
Să fi găsit un diamant în praf și nu m-aș fi minunat mai tare! Ne-am întors spre femeia ce în pustietatea stației ținea companie unei valize și am exersat sentimentul reconfortant al regăsirii. Este o româncă plecată demult în Ungaria, venită împreună cu soțul ei pentru scufundări la Dahab, care a fost pentru câteva zile în excursie în Iordania, la Petra, la Marea Moartă. Își găsește mai greu cuvintele fiindcă n-a mai exersat demult românește dar ciripim veseli. Nu ne poate ajuta fiindcă nici ea nu cunoaște cursele din Dahab dar ea merge acolo și cumva, asta ne hotărăște să mergem și noi. Autobusul nu costă mai nimic. Împing banii și funcționarul ne rupe două bilete în timp ce apare și soțul ce nu știe românește dar care ne strânge mâinile jovial.
Autobusul întârzie regulamentar, dar vine, urcăm și iată-ne din nou pe drum. Din acest punct șoseaua părăsește coasta și urcă în pante grele prin peisajul sterp. Intersecția cu drumul spre mănăstire este blocată de un baraj al poliției încropit din butoaie de tablă și câteva hopuri succesive. Ușa se deschide și prototipul ponosit al reprezentantului autorității urcă să verifice actele fiecărui pasager, apoi prin bezna tăiată de fasciculele farurilor călătorim până la luminițele Dahabului.
În noua autogară, de astă dată modernă, dar murdară ca un maidanez, nu aflăm prea multe. Ar fi un autobus mâine dimineață pe la 9, dar nu e cursa lor, pleacă de undeva din square. Până la stațiunea de la malul mării mai sunt 3km și împreună cu proaspetele noastre cunoștiințe tocmim un taxi.
E ultima zi din an și la Dive Center din extremitatea golfului luminat feeric deja se sărbătorește. Muzică pop, lumină, râsete, bere, o părticică de occident. Cu saluturi și strângeri de mâini oamenii noștri se reintegrează grupului de care s-au desprins pentru periplul iordanian. Cumva ne simțim acasă și totuși străini. Nu mai au locuri de cazare așa că ne despărțim și plecăm pe faleza tixită de localuri în căutarea unui hotel. Am fost invitați să petrecem noaptea de Anul Nou la Dive Center dar încă plutim, n-avem nici-o bază. Mă încearcă un sentiment straniu în mijlocul veseliei generale. E noaptea în care lumea se strânge, în care vrei, nu vrei, plutește ceva festiv în atmosferă și noi rătăcim cu ancora în mâini. Găsim o cameră drăguță și batem palma pentru preț când Cosmina face o ultimă încercare:
-Nu este autobus spre Mănăstirea Sfânta Ecaterina?
-Ba da, mâine dimineață la 9.
-Dar acum seara?
-Este și acum.
Parcă nu aud bine, parcă nu înțeleg. Cerem detalii. La 11 noaptea pleacă spre mănăstire un microbus al unei agenții de turism, cu pelerini pentru vârful Sinai. Wow!!!! Cu asta chiar ne-a făcut praf! Abia aruncasem ancora și nu e o bagatelă să o tragi din nou la bord. De o parte stă ascensiunea nocturnă chiar la cumpăna dintre ani, cu frigul ce se preconizează, cu efortul, cu noaptea de nesomn, dar și cu promisiunea unui răsărit deosebit, de cealaltă, camera palpabilă promițând căldură și odihnă. La naiba, parcă vroiam pe munte! Facem consiliu și în final renunțăm la camera de care nu apucasem să beneficiem, ne luăm din nou rucsacii în spate și revenim în recepție, unde, telefonic, ni se rezervă două locuri în microbus. Reechipăm rucsacul mic: pun căciula, lanterna, ceva mâncare și toate hainele groase și predăm recepționerului, în custodie, rucsacul-depozit pe care-l vom lua mâine.
Microbusul ne culege de la hotel. Suntem ultimii. Câțiva americani veșnic puși pe petrecere umplu habitaclul de sunete, șoferul pune muzică pop și se completează un tabel cu efectivul complet. E ora 12 și împreună cu Cosmina dau cep unui alt an.
Într-un fel admir tineretul anglo-saxon ce vântură lumea cu nonșalanță. Sociabili, intrând în vorbă cu oricine, dar și superficiali, discutând nimicuri. Momentul festiv a trecut așa că n -am chef de ei acum. Vreau să dorm și nu pot decât să mă bucur că odată cu stingerea lanternei din plafon se stinge și piuitul petrecăreților.
De obicei dorm adânc, în orice poziție, dar acum e altceva. Nu se mai aude decât zgomotul motorului trăgând greu pe pantele lungi și o stare de supraconștiință pare să se desprindă din trupul adormit și să vegheze pe tot parcursul. Înregistrez oprirea la intersecția blocată cu bidoane de tablă, discuția cu polițaii ponosiți apoi din nou motorul ambalat pe pantele grele și la 2 dimineața liniștea nefirească, zgomotul ușii culisante și aerul rece, proaspăt, pe care-l simt prima dată în glezne.
Coborâm în parcarea mănăstirii. Lumea e încă adormită. E frig. Câțiva și-au pus pe spate păturile de la hotel. Două norvegiene au bocanci de munte, pantaloni și geci Mamut, rucsăcei de firmă, restul, pelerini în haine de oraș, uneori chiar cu plase de nylon în mâini. Se discută cu glas scăzut. Ceva s-a schimbat în atitudinea oamenilor.
Ne preia ghidul promis, un tânăr tuciuriu, ager și descurcăreț. Se vede că e în branșă căci își știe bine rolul. Nu are steguleț (inutil în întunericul înconjurător) așa că va asigura coeziunea grupului, acustic: ne vom numi Ramses. Drumul e bine umblat, nu avem nevoie de ghid, însă nici nu ne deranjează. Practic ne înregimentăm într-un lung șir de pelerini ce urcă continuu spre vârful muntelui pe care, potrivit scripturilor, în urmă cu mii de ani Moise a primit cele 10 porunci.
Pornim. La nici 100m un post mobil al poliției ne scotocește prin bagaje, în căutarea a ce? Le-au trecut mulți rucsaci prin mâini așa că știu de buzunarele de sub capac, de cele lipite de spate și de toate celelalte compartimente, dar își fac treaba de mântuială, ca cei convinși de inutilitatea muncii lor.
Urmează stația de cămile. Raza frontalei mătură drumul câțiva metri în față, tăind animalele ce stau ghemuite cuminți, fără să scoată un sunet. Cocoțată pe picioare lungi, cămila pare șleampătă, însă dacă urmărești mersul ei vei descoperi că pășește elegant, unduios, ca un cal de rasă. Arabii își oferă animalele pentru o ascensiune comodă dar sunt foarte puțini cei ce le acceptă serviciile. Doi s-au luat după grupul nostru, așteptând probabil ca cineva să clacheze.
Ramses al nostru merge prea repede. Încet mă încălzesc, apoi simt transpirația pe tricou, ceea ce mă îngrijorează. Sunt cam 2-3 grade și ca să nu aștept răsăritul cu tricoul lipit de spate, încetinesc la ritmul meu. În față, serpentinele îndepărtate ale vârfului sunt marcate de mici licururici răzleți ce dansează fantomatic.
Unii munți sunt și rămân simpli munți, alții însă au personalitate. Personalitatea unui munte nu rezidă din forma lor mai ciudată ce îi deosebește de ceilalți, ci din puterea lor de a influența și dacă această putere există, vedem în el un instrument al puterii cosmice și îl recunoaștem ca munte sacru. Puterea unui munte sacru este atât de mare încât, cu forța unui magnet, atrage spre el oameni de peste tot. Nimeni nu atribuie un titlu de sacralitate unui munte, însă toată lumea îl recunoaște ca fiind așa. Vârful Sinai ce domină de la 2285m mănăstirea Sfânta Ecaterina este urcat în fiecare noapte de sute de pelerine ce se ostenesc să prindă răsăritul în vârf.
Facem popas la un mic refugiu din piatră, întreținut de un comerciant ce oferă ceai fierbinte, apă îmbuteliată și dulciuri. Sub acoperiș sunt întinse niște covoare bălțate, aidoma celor din casele bunicilor, pe care ne întindem câteva minute înainte de reluarea ascensiunii.
Aerul e din ce în ce mai rece, semn că am câștigat altitudine. E multă umezeală și la un moment dat realizez că fascicolul frontalei capătă consistență materială. O ceață deasă înăbușă până și zgomotele. Îmi place ceața, asemeni cortinei ce ascunde ceva, asemeni vălului ce nu te lasă decât să ghicești, apărând misterul. Acum e momentul și aici e locul potrivit pentru a cugeta la jocul Divinității, la faptul că Dumnezeu nu apare nicăieri cu claritate, că el nu poate fi decât întrezărit. Divinitatea acționează fără să se arate, brodind lucrurile în așa fel încât pentru cel sceptic totul să pară un joc al sorții. Până în present, nimeni nu a văzut chipul lui Dumnezeu, nici chiar Moise!
Ex 33:18 Moise a zis: "Arată-mi slava Ta!"
Ex 33:19 Domnul a răspuns: "Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumusețea Mea, și voi chema Numele Domnului înaintea ta; Eu Mă îndur de cine vreau să Mă îndur, și am milă de cine vreau să am milă!"
Ex 33:20 Domnul a zis: "Fața nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă și să trăiască!"
Ex 33:21 Domnul a zis: "Iată un loc. Mâine vei sta pe stâncă.
Ex 33:22 Și când va trece slava Mea, te voi pune în crăpătura stâncii, și te voi acoperi cu mâna Mea, până voi trece.
Ex 33:23 Iar când îmi voi trage mâna la o parte de la tine, Mă vei vedea pe dinapoi; dar Fața Mea nu se poate vedea."
Oprim din nou la un alt refugiu. Luna, ca o seceră, lasă să se întrevadă conturul lipsă ca un disc slab iluminat. Absorbit în cugetările mele nici nu am observat când am ieșit din ceață. Privind în vale la șirul de luminițe ce urcă pantele muntelui putem realiza înălțimea la care am ajuns.
-Ramses!
E glasul ghidului nostru ce dă semnalul de plecare. Una din cămilele ce ne urma și-a găsit mușteriu, cealaltă făcând cale întoarsă pentru intercepția altui grup. Plecăm mai departe pe drumul povârnit.
Din loc în loc, pe marginea cărării s-au trântit, extenuați, africani cu respirația tăiată. Sunt oameni veniți din Africa Neagră, cu păr creț și buze groase, așa cum îi vedem în filme. Clima și altitudinea par să-i scoată din mediul lor și se prăbușesc împușcați în potecă. Față de oamenii albi însă, au parcă un alt aer: africanii nu sunt turiști. Îndemnați de credință sunt veritabili pelerini ce urcă muntele pentru a-l găsi pe Dumnezeu.
Poposim la ultimul refugiu. De aici drumul se transformă într-un lung șir de trepte ce conduc spre vârf. Aici se opresc și cămilele iar aristocrații trebuie să coboare, să ajungă pe vârf pe picioarele lor. Înăuntru e cald dar e atât de plin de nu poți arunca un ac. Mai e vreo jumătate de oră până la prima geană. Cei sosiți mai devreme s-au ghemuit pe covoare sub niște pături prăfoase. De cum te oprești, gheara frigului scormonește prin ungherele hainelor. Luăm și noi o pătură aspră ce miroase ca preșul din fața ușii, însă cum aici altele sunt criteriile, ne învelim cu ea până sub nas și ne conservăm așa încă un sfert de oră.
La ora 5:30 pornim ascensiunea finală. Treptele abrupte ne conduc spre vârf, dincolo de care o dungă roșiatică bordează orizontul. Umăr la umăr mulțimea privește în aceeași direcție, ca și cum soarele nu ar răsări în fiecare zi. E poate un fel de speranță, e o susținere morală în această scenă încărcată de aparate foto. Locul debordează de o bucurie rezervată, latentă. Există o anume fraternitate a celor ce au reușit în același timp și chiar dacă pe glob națiunile se uită chiorâș una spre alta, aici, în prima zi a anului 2011, sub sulița încă rece a soarelui ce străpunge dunga roșie, melanjul de rase se reduce la simpli copii a lui Dumnezeu ce-și primesc, fiecare, cadoul râvnit. Unii se roagă cu mare fervoare, alții se strâng în brațe, alții se fotografiază
O mare de nori netezește peisajul atât de frământat al planetei. Din faldurile ei diafane, câteva vârfuri mai impunătoare se ridică detașându-se net. E un joc al contrastelor între material și imaterial, dintre aspru și diafan, dintre alb și negru. În depărtare mă fascinează mulțimea tonurilor etalate de culmile successive precum și transparența plafonului ce lasă să se ghicească trupul muntelui de dedesubt. Apoi lumina. Urcând pe boltă, soarele aruncă în cazanul peisajului lasere piezișe ce taie ceața în franjuri paralele. Căldura lor readuce peisajul la viață și molatec, aburii se pun în mișcare. În jurul vârfurilor se creează inele de vălătuci într-un joc al presiunilor.
Cosmina mă readuce la realitate. Aproape că nu am ridicat degetul de pe declanșator și constat uluit că în câteva minute am făcut peste 200 de cadre. E momentul să coborâm ...
-Dorin Chiș - Oradea - ianuarie 2011