Piatră, apă şi soare, trei ingrediente suficiente pentru a încinge imaginaţia oricărui fotograf. Din cele peste 1000 de imagini surprinse prin porturile Greciei, pe Muntele Olimp, în mănăstirile Meteorei sau printre vestigiile antice ale Atenei, câteva au scăpat de urgia tastei "Delete" şi gura largă a "Recycle Bin"-ului.
Atunci cînd am planificat voiajul cu harta în faţă şi calendarul în mână am ştiut că tentaţiile sunt prea multe iar timpul prea scurt. Am intuit că ora la care voi ajunge la obiectivele propuse nu va fi stabilită de comun acord cu fotograful, iar cea de întâlnire la autocar nu va lăsa timp pentru găsirea celor mai convenabile puncte de staţie. În cea mai mare parte a acestei poveşti, fotograful sacrificat în favoarea călătorului va continua să fotografieze prin geamul autocarului, uitându-se încă în urmă spre subiectul său. Îmi trebuia un aparat mic, simplu şi robust aşa că am luat cu mine puţin pretenţiosul (şi din păcate leneşul) Nikon Coolpix 4600, două rânduri de acumulatori, încărcătorul, cardul de 1G şi trepiedul de buzunar.
În dimineaţa în care am început ascensiunea muntelui, zeii olimpieni se camuflau cu un plafon de nori ce ne strivea moralul. Aş fi fost mulţumit doar să ajung pe vîrf dar ca supliment mă rugam pentru vizibilitate. Visam măcar 10 minute de orizont clar şi soare plin dar acum, uitându-mă la imagini, recunosc că tocmai norii incriminaţi au fost ingredientul de succes! Binenţeles că şi Olimpul cu vârfurile lui aride îşi are partea sa de merit. Incontestabil, sunt printre cei mai fotogenici munţi pe care am urcat şi i-am găsit înveşmântaţi sumar, ca o fată frumoasă care te lasă doar să ghiceşti ... Tronul lui Zeus, Vârful Mytikas sau Marele Cazan mi se vor şterge cu greu de pe retină.
Grecia însă nu-şi epuizase frumuseţile. Marea la ora răsăritului sau portul pescăresc sub razele piezişe ale soarelui abia ivit, întoarcerea pescarilor sau coloniile de crabi de pe bolovanii ţărmului îşi revendicau partea lor pe cardul de memorie. Fotograful comod şi somnoros mă va contrazice argumentând că portul era pustiu, lumina prea dură iar marea leşinată ...
La Meteora poţi să vezi autocare, cele mai noi aparate de fotografiat şi turişti de toate naţiile. Am părăsit bucuroşi grupul pentru a ne încropi în solitudine propriul nostru circuit şi aşa am descoperit că subiectele principale nu sunt ghizii agenţiilor de turism ci stâncile aciculare şi mănăstirile cocoţate deasupra. Din păcate lumina prânzului lăsa prea puţin loc pentru poezie şi de astă dată m-am lăsat sedus de forma şi culoarea lumii minerale. La mănăstiri nu exista portiţa numită „taxă de fotografiere” şi nici clemenţă pentru acest hobby. Aş fi putut fotografia pe ascuns, ca majoritatea turiştilor, încadrând de la nivelul buricului cu speranţa că poate, poate ...
Din fericire însă, pe Acropole regulile sunt pe dos: poţi fotografia după pofta inimii doar că ... „Don`t touch, please!”. Am început vizita Atenei cu portul feriboturilor la ora când se crăpa de ziuă şi cerul era exact atât de albastru cât trebuia pentru fotografii „nocturne”, motiv să mă felicitit în gând pentru „neglijenţa” de a căra peste tot micul trepied de buzunar.
Partenonul l-am găsit scăldat în primele raze ale dimineţii, când marmura sa pare de aur topit. Lumina portocalie radia printre coloane si porţi spre colţurile umbrite, de fapt o imagine atipică căci sub soarele necruţător al Eladei marile monumente sunt regatul contrastelor extreme, al umbrelor dense, tăioase şi negre şi-al calcarului alb, calcinat. Pietre, pietre, pietre ... La ora prânzului nu mai poţi privi aşa ceva şi ne-am pierdut pe vechile stradele transformate în bazar şi în final, reconfortant, în exoticele şi îngrijitele Grădini Naţionale.
Scurt şi rapid, a fost un exerciţiu al formei şi luminii în condiţii de fotoreportaj, incitant, atrăgător, misterios ...