<< - cuprins - >>

             

 13 august 2012

 

       

Husavik este un oraş şic din nordul Islandei, nu departe de cercul polar. Unii sunt de părere că ar fi cel mai frumos oraş din insulă şi într-un fel, asta ne-a adus şi pe noi aici. Dar nu numai atât. Husavik este un fost cuib de vânători de balene. Pe vremuri le prigoneau cu harponul şi chiar dacă în prezent Islanda, alături de Japonia, încă mai vânează aceste mamifere, vechile baleniere din Husavik au punţile pline de bănci pentru turişti care nu au harpoane ci aparate de fotografiat. Pe scurt, turiştii din Husavik nu sunt pasionaţi de arhitectură şi urbanism ci de balene, delfini şi alte animale sau păsări marine.

 

Restaurantul


Biserica


Muzeul balenelor

Un tur al Husavikului se termină, inevitabil, în port. Bătrânele nave degajă o fascinaţie pe care n-o găseşti într-o staţie de taxiuri. Dacă n-ar fi fost turismul care să le dea o nouă utilitate, multe dintre ele ar fi putrezit uitate la vre-un chei. Acum însă, bricuite frumos, cu punţile şi bordajul lăcuit, fostele baleniere îşi trăiesc o nouă viaţă. Într-o lume a navelor din metal sau din materiale compozite, filele din stejar masiv poartă în carnea lor pecetea autenticului. Bjossi Sor este o astfel de navă, pe care ne îmbarcăm dis dimineaţă. Ca orice lucru plătit în coroane islandeze, nici ieşirea pe mare nu e ieftină. Deşi insula răscolită de vulcani nu oferă nici hrană şi nici alte resurse (exceptând energia geotermală şi iarba verde ce creşte până şi pe acoperişuri), Islanda, numărul unu în lume la pescuit, se aliniază la înaltele standarde de viaţă ale ţărilor nordice.
 

Un amănunt ...

Căpitanul, un zdrahon, scoate nava din port umplând cu chipul lui masiv una din ferestruicile comenzii, în timp ce o fată blondă cu însemnele companiei brodate pe geaca de goretex apucă un microfon wireless la care ne face cunoscută acţiunea ce urmează. Pe scurt se va desfăşura o adevărată prigoană vizuală la adresa balenelor, acţiune la care suntem invitaţi să participăm. Din câteva cuvinte suntem puşi în temă cu împărţirea orizontului după regula cadranului ceasornicului şi după două-trei probe cu public, toată lumea e în stare să spună cu precizie în ce direcţie e ceva de văzut.

 

Bjossi Sor


Căpitanul




 

Marea e liniştită. Nici urmă de cetacee. O mută întrebare se citeşte pe faţa fiecăruia: oare în turele astea chiar se întâlnesc balene? Toţi scrutează cu intensitate orizontul marin, mai puţin Grasu ce e cu ochii la fete.
-Uite balena, îmi face semn, indicând cu bărbia spre animatoarea destul de corpolentă.
-La ce oră? îl întreb
Îşi suflecă mâneca privind ceasul lui electronic:
-La nouă şi trei minute, ora Islandei.

 

 

Or fi balenele aici?


Sau poate aici?

Catargul balenierei are pe vârf un cuib de cioară în care m-aş urca de-ar fi după mintea mea. Tangajul este cvasinul. Ţărmul înalt al golfului împestriţat cu petece de zăpadă ne înconjoară ca-ntr-o îmbrăţişare. Este o zi frumoasă, cu soare însă un vânticel ce vine din larg aduce un front jos, ca o ceaţă. În scurt timp intrăm în masa umedă şi rece. În jurul unei insuliţe stâncoase, nişte pufini decolează greoi sau se scufundă în prova noastră.

 

Bjossi Sor se învârte de colo colo schimbând des direcţia. O fi ştiind căpitanul ceva. M-am plictisit să mă tot uit în valuri aşa că inspectez nava de la puntea de comandă până jos, în cală, unde găsesc un cuier pe care stau aliniate frumos zeci de costume impermeabile, în culori fosforescente şi inscripţionate cu însemnele vasului. De vreme ce n-au fost împărţite turiştilor putem fi fericiţi de vreme bună.
Revin din nou pe punte unde ceaţa rece a intrat până în sufletul oamenilor. Nimeni nu mai comentează. Lipsa balenelor e un eşec în faţa căreia nici animatoarea nu prea mai are cuvinte. Ne povesteşte totuşi ba una, ba alta, să ne atragă atenţia. Tura e pe sfârşite şi lumea s-a resemnat: n-am fost norocoşi. Cosmina îşi propune ca la coborâre să o întrebe pe animatoare în ce procentaj se întâlnesc balene. Dacă am fi avut GPS-ul cu noi, Bjossi Sor ar fi desenat pe ecran structura nodului gordian. În această atmosferă, „la ora 2” apar aliniate patru spinări de balenă aruncând în aer jetul binecunoscut al respiraţiei. Strigătul triumfător de pe puntea de comandă precipită lumea în tribord. Căpitanul a văzut momeala şi se năpusteşte cu baleniera ambalând motorul. N-apuc să zoomez căci balenele s-au şi scufundat. Urmează două scurte ieşiri la suprafaţă după care marea redevine pustie. Bjossi Sor amuşină în coace şi-n colo ca un câine ce a pierdut vânatul. Totul a durat atât de puţin încât trebuie să-mi fac o copie de siguranţă la imaginile remanente de pe retină, de frică să nu le pierd pentru totdeauna. Or fi fost o familie?
Vocea de la microfon e încântată. Chiar dacă pentru noi cetaceele n-au fost decât nişte moviliţe lucioase printre valuri, cunoscătorii pretind că erau o specie mai scumpă la vedere. Staţia radio din comandă prinde glas şi din ceaţă apare o altă balenieră. De data asta este un velier. Ce-i drept nu are velele ridicate şi înaintează cu motorul dar greementul ei ieşind din ceaţă are ceva din fascinaţia filmelor alb/negru. Şi pe puntea velierului lumea stă ciorchini la balustrade, semn că au văzut la rândul lor coloşii. Navigăm împreună în direcţia în care căpitanii speră să mai vedem măcar o dată balenele dar după câteva minute e clar că spectacolul s-a terminat: după ieşirile la suprafaţă cetaceele sunt capabile să rămână în adânc până la o oră. O vreme cele două nave îşi împletesc siajele, după care Bjossi Sor întoarce şi o porneşte prin masa lăptoasă spre Husavik.

 

Sunt unul dintre cei ce susţin că nu atingerea vârfului este importantă, ci drumul în sine. Totuşi, e suficient să zăreşti metamorfoza de pe puntea lui Bjossi Sor ca să realizezi fără pic de îndoială că merită din plin să fii câştigător. Faptul atât de insignifiant că în prova balenierei au apărut pentru scurt timp patru balene plutind între ape e diferenţa de la minus infinit la plus infinit. Toată lumea e veselă şi relaxată, mai ales animatoarea care plină de solicitudine ne arată specia întâlnită într-un atlas zoologic. Acum, că evenimentul s-a produs, nimeni nu mai scrutează valurile. Din partea casei primim fiecare câte o gogoaşă islandeză şi o cană cu ciocolată caldă, pe care fiecare le savurează din plin. Parcă nici vânticelul rece nu mai muşcă din mâini. La cât s-a învârtit Bjossi Sor, credeam că am şi trecut de cercul polar însă ca în filme, ceaţa s-a dat la o parte şi în faţa noastră a apărut pasa de intrare în port. Căpitanul a redus maşina şi s-a lipit la cheu ca un profesionist. Fetele de pe punte au aruncat parâmele celor de pe uscat şi într-un minut am putut coborâ. Era şi timpul: tura următoare era deja încolonată pe două rânduri printre care noi, cei ce văzusem balenele treceam fericiţi.
-Ai văzut? Mă întreabă Grasu. Nici unul n-a avut curajul să întrebe dacă am întâlnit balene.
-Dar Cosmi a întrebat-o pe animatoare care-i procentajul de reuşită?
-A spus că Bjossi Sor la fiecare ieşire întâlneşte balene ...

    Dorin Chiş - august 2012                                         << - cuprins - >>