<< înapoi
fOTO: Dorin Chiş & Michael Gheorghiu
-Alo!?
Constantin Lascu m-a sunat să-mi spună că iarna nu e prea bine la Constanţa şi când cineva de talia lui Constantin (probabil al patrulea skipper român, dacă e să o luăm după numărul de mile marine parcurse) se pronunţă asupra geografiei şi a climei, trebuie băgat în seamă.
-Aerul de uscat nu-mi prieşte, mi se confesează. Nu vi să ieşim pe mare?
Am nevoie de o pauză, să-mi pun gândurile în ordine. Mai am o săptămână de concediu în care, oricum, nu am nimic programat, dar de la Oradea la Constanţa sunt 800 de kilometri şi înainte de a mă pronunţa, trebuie să fiu sigur că am pentru ce să-i fac:
-Nu ştiu ce să spun. Unde am putea merge?
-Mergem până la Mangalia, dacă vrei.
La Mangalia? Să fac o zi cu trenul ca să ieşim până la Mangalia?
-E prea puţin la Mangalia. Hai să mergem la Istanbul!
Nu ştiu de unde am scos-o, aşa, pe negândite...
-Bine, Kirule. Mergem la Istanbul.
Nu-mi vine să cred. E totuşi iarnă...
-Vorbeşti serios? Putem merge la Istanbul?
-De ce nu?
Îmi încolţesc mii de gânduri, apoi, ca într-un film dat pe repede înainte, mlădiţele seminţelor încolţite cresc şi se maturizează...
-Cu ce yacht?
-Cu Bananec Blues.
-Este pus la punct? În cât timp putem ieşi cu el?
-Imediat.
-Şi cine mai vine?
-Mai chem nişte foşti elevi de la şcoala nautică.
Simt nevoia să fac pauză. Plantele tinere necesită prima praşilă...
-În cât timp se poate face drumul ăsta?
-Două zile dus, două întors şi încă una la Istanbul fac 5 zile, cu totul, hai 7, dacă e vreme rea. Oricum, dacă nu avem vânt, băgăm spinakerul de fier, nu stăm.
Hm! E vineri. Dacă plecăm duminică, pe ailaltă luni tot sunt din nou acasă. Simt nevoia să mă ridic şi să mă plimb prin cameră...
-Putem pleca duminică?
-Putem.
Lucrurile tind să scape de sub control, ca o cădere în gol în care nu întâmpini nici cea mai mică rezistenţă.
-Care ar fi costurile?
-200 de litri de motorină, în caz că nu avem vânt, mâncare, marina din Istanbul şi bineînţeles, o cafeaua turcească.
-E posibil voiajul în perioada asta a anului? E totuşi ianuarie. Avem căldură pe yacht?
-Da, e posibil, cu atât mai mult cu cât, vezi şi tu, iarna nu a venit. Pe yacht nu am încălzire fiindcă Bananec Blues e în reconstrucţie, dar putem da drumul la aragaz.
-Condiţii de cort?
-Ceva mai mult.
-OK. Nu m-ai speriat. Şi furtunile? Cum e iarna în Marea Neagră?
-Nu ne împiedecăm de vreme. Plecăm şi vedem la faţa locului.
Privesc în gol de la etajul şase şi îmi spun că ceea ce e pe cale să înceapă este pur şi simplu o nebunie, dar una al naibii de atrăgătoare. Anul trecut, tot în ianuarie, Constantin a adus acasă, tot din Turcia, un catamaran, înfruntând nişte furtuni teribile. La plecare, lumea yachtingului a socotit această sarcină drept una dintre cele mai temerare, dar nu, simt că nu pot da înapoi fără ca la ora bilanţurilor, această laşitate să-mi fie imputată. Pot să-mi fac bagajul în zece minute, dar simt că-mi vor trebui două zile ca să desfac cu delicateţe legăturile invizibile ce mă ţin lângă persoanele dragi. Voi pleca cu trenul de duminică seara şi luni voi fi pe mare.
-Bine. Hai să o facem. Dă telefoane oamenilor. Dimineaţa, până în prânz, pot fi la Constanţa. Nu mâine. Luni.
*
Profitând de ultimele raze de soare, yachtul Bananec Blues cu un echipaj de şase oameni strânşi din toate colţurile ţării, iese din portul Tomis sub comanda skipperului Constantin Lascu. Adi, secund la bord, are la rândul lui brevetul de skipper, iar ceilalţi patru, Liviu, Iulian, Mike şi subsemnatul, sunt muşi.
A fost o zi deosebit de caldă. Soarele stă să apună dincolo de macaralele de la Agigea, valorând cerul, marea și uriașa velă triunghiulară cu tonuri de portocaliu. Cu toate că pe mare e mai rece, nimeni nu se dă dus din cockpit. În timp ce yachtul fuge cu vânt de 15-20 noduri paralel cu digul de nord, Constantin îi trece timona coskipperului. Orizontul marin e împărțit în segmente inegale de navele ce stau la ancoră așteptându-și rândul pentru a intra în port, având în fundal un orizont bicolor, roz albăstrui ce-și întrepătrunde culorile. Sfârșitul zilei se consumă exact ca-n cartea tibetană a morților: "a venit momentul când pământul se scufundă în apă, apoi apa se îneacă în foc, apoi focul se stinge în aer..."
-Căpitane, care e povestea lui Bananec Blue?
-Yachtul a fost construit în anul 1971 într-un mic șantier din Franța. Primul proprietar a fost unul din oamenii șantierului, apoi acesta l-a vândut în anul următor unui inginer de la metroul parizian. Nouă ani mai târziu, în 1980, e cumpărat de doi tineri, Gilles Bouette si Toutain ce vroiau să pornească cu el în jurul lumii. Tinerii și-au găsit câte o fată și au uitat de planurile mărețe, așa că prin 1990 a fost cumparat de un alt francez, Claude, care l-a recondiționat și i-a schimbat numele în Bananec Blues, după numele insulei din arhipelagul Glenans unde în perioada aia era "chef de base". Claude a venit cu el în România pe apele interioare, apoi s-a însurat aici, la Brașov. Câțiva ani yachtul a zăcut în portul Tomis până ce constănțeanul Ovidiu Tănase i-a propus să-l cumpere. Claude nici n-a vrut să audă, dar un an mai târziu Ovidiu s-a pomenit cu el cerându-i banii. Doi ani a fost proprietar Ovidiu, de la care l-am cumpărat anul trecut, am scos afară totul și acum e în reconstrucție.
S-a înoptat. În cockpitul lui Bananec Blues, vrăjiți de mare și de povești cu nave, șase bărbați se reîntorc la fericirea primară. O vreme urmăresc vârful catargului desenând volute transparente printre constelații, ca o lingură mestecând în ceaunul cu stele, apoi cer voie să trec la timonă. E lună plină şi în lumina ei palidă privesc la sfera compasului în care parcă ar locui un derviş rotitor. Vântul a căzut aproape cu totul şi valurile au căpătat o textură mătăsoasă.
-Uită-te înainte, nu în compas, mă învaţă Adi.
Drept în faţă am un pâlc de lumini roşii.
-Sunt luminile şantierului naval de la Mangalia. Ţine pe ele.
Eliberat de stresul compasului, pilotez cu privirea înfiptă în orizont, în timp ce în tribord defilează cu încetinitorul staţiunile noastre cu nume de planete. Către ora 21 echipajul primeşte o nouă temă:
-Căutaţi luminile roşii-verzi de intrare în portul Mangalia.
Ştim pe unde ar trebui să fie, însă fundalul luminos al oraşului maschează zona perfect. Privirile scrutează milimetru cu milimetru şi în final este detectată lumina roşie.
-Ţine 10 grade mai la stânga, comandă skipperul, ca să ocolim digul de larg. Uite, lumina aia albă marchează capătul digului.
Învârt timona şi Bananec Blues se conformează docil. Acum se vede şi lumina verde şi în curând predau timona skipperului pentru intrarea în port.
-Pe stânga e apă mică aşa că vom ţine cât mai aproape de balizele verzi.
Intrarea e sinuoasă pentru a feri marina de valurile venite din larg.
-Astă vară, continuă Constantin, două yachturi s-au luat la întrecere venind la Mangalia şi pentru a câştiga, unul a tăiat drept şi s-a lovit de fund. Şocul a fost atât de puternic încât a smuls consola timonei, cu toate astea, corpul navei n-a avut nimic.
Poveştile marinăreşti sunt uneori teribile, dar întotdeauna fascinante.
La ponton suntem aşteptaţi de omul marinei şi de reprezentanţii grănicerilor şi a-i poliţiei de frontieră. În timp ce oficialii preiau actele, întindem cablul electric la priza pontonului şi pornim în cabină aerotermele. Liviu ne zoreşte:
-Haideţi la un borş de peşte!
Nimeni nu zice pas.
*
Noapte liniştită în marina Mangalia. La ora fantomelor, oraşul zace amuţit sub giulgiul nopţii. Încovrigat în cabina prova, ascult fascinat tânga unei parâme pe care vântul o loveşte ritmic de catarg. De la pontonul vecin, o altă parâmă îi răspunde, ca într-un dialog codificat. Or fi având şi navele simpatiile lor. S-or mai fi întâlnit ele prin porturi şi poate, cine ştie, şi-or fi atins înfiorate baloanele de acostare. Apa e nemişcată şi doar câte o rafală de vânt îl face pe Bananec Blues să gireze uşor. În cabină, ventilatorul aerotermei suflă egal, ca un zgomot de fond liniştitor, sugerând confort.
*
Dimineaţa aduce voie bună. La ora şapte, toată lumea e în picioare. Se fac cafele şi se coboară la ţărm pentru formalităţi. Mizând pe o viteză de 4,5 noduri, cele 160 de mile marine, până la gura Bosforului, ne-ar lua aproximativ 36 de ore. Optim ar fi să intrăm în strâmtoare dis dimineaţă, ceea ce înseamnă că nu trebuie să ne chiar grăbim.
Se desface parâma prova, apoi, cu maşina pe înainte se desface şi se recuperează parâma pupa. Constantin scoate yachtul de la ponton, după care predă timona secundului.
-Ţine pe lângă balizele verzi!
Rămân în urmă blocurile de locuinţe cu patru etaje, pontoanele marinei şi cele câteva yachturi pregătite pentru iernat, apoi trec în uitare marile macarale ale şantierului. Nu am curajul să privesc în urmă. Cerul plumburiu, blocurile comuniste, orizontul zimţat de picioarele stabilopozilor, plecarea însăşi, conferă locului o aură de tristeţe, câtă vreme în faţă, marea luminoasă vârstată de berbeci de spumă freamătă de vitalitate ca un corp viu. Acolo, în orizont, sunt speranţele noastre. Acolo, în prova, marea e de o bucurie aproape organică.
-Ţine 140!
Odată ieşit din umbra digului, Bananec Blues încalecă frontal valurile tot mai mari.
-Ridicaţi randa!
În timp ce băieţii sar să desfacă lazy-bagul, eu trag la vinci de funga velei. Triunghiul alb se ridică până aproape de vârful catargului, apoi pun manivela pe vinci şi întind parâma încântat de sunetul pârâit al clichetului.
-Maaai! Comandă skipperul.
Mă proptesc cu ambele mâini în manivelă. Coarda cântă.
-Maaaai! Stooop!!! Închide stoperul!
Dau să apăs clapeta dar parâma tensionată se opune. Mă îndârjesc şi uluit, rămân cu clapeta în mână. S-a rupt! Plasticul albit de vreme a cedat. Probabil e stoperul original şi e totuşi plastic, nu om, să ţină 70 de ani!
Ne regrupăm în cockpit. Tangajul e uneori brutal. Coamele abrupte ale valurilor se succed una după alta la o distanţă atât de scurtă încât prova nu apucă să coboare de pe valul ce o ridică, ci cade direct pe coama următorului stropind în ambele borduri, spre amuzamentul echipajului.
-Wow! Ce fain a fost ăsta!!!
-Hip, hip, hip, oleeeee!
-Ieeeeeeee!
Joaca cu marea ne binedispune.
-Adi, ţii cursul la 140 până scăpăm de sub coastă în largul capului Sabla, apoi pui prova direct pe Bosfor, pe 170. Poţi să-i laşi şi pe ceilalţi la timonă.
Cu aceasta Constantin coboară în cabină şi yachtul devine jucăria noastră. Iulian preia rolul de timonier afişând o mimă încântată. Moldovean, din cetatea de scaun a Sucevei, a avut experienţe de top pe Mont Blanc şi Elbrus, dar nu şi-a închipuit vreodată că va lua largul. Aventurier, având disponibilitate de a prinde “trenurile” din mers, s-a hotărât instantaneu să se îmbarce şi acum, călărind valurile, culege din plin roadele acestei decizii. Printre ajustările cursului găseşte momente pentru gesturi de entuziasm şi autosuficienţă, ce ne amuză. Jovial şi expansiv, iniţiat în comunicarea nonverbală, Iulian e pata viu colorată a echipajului.
Împins de vânt şi de motor, yachtul lasă în urmă ţărmul, ca o dungă tot mai subţire. Pentru un om al uscatului, viteza de 5 noduri pe care o avem acum pare ridicolă. 5 noduri înseamnă 5 mile marine pe oră, adică nici 10 kilometri pe oră. La această viteză putem vorbi despre trăiri intense? Da, fiindcă, de fapt, nu viteza contează ci suprasolicitarea navei ce-ţi transmite temerile ei ca într-un joc în care presiunile interne, a navei şi a echipajului, se echilibrează pe principiul vaselor comunicante.
La 13:30 Iulian acuză stări de greaţă şi e trimis în cuşeta prova.
-Culcă-te pe burtă! Stai cu ochii închişi!
Mike preia timona. Sucevean ardelenizat în anii de studenţie petrecuţi la Cluj, Mike este coechipierul meu preferat. Împreună am explorat peşteri, am căţărat trasee de alpinism, am coborât pe plute sau am realizat ascensiuni montane. Cu un excelent simţ al umorului, dar şi săritor şi conştiincios, Mike este imuabil în amintirile mele. Într-o noapte cu accente bahice, rememorând fericitele coincidenţe din viaţa noastră, mi-a dăruit o carte a lui Reinhold Messner, “pentru ca toate acestea să nu se termine niciodată”.
Soarele a reuşit să păcălească plafonul de nori şi ne binedispune lucind în valuri. Iulian a plecat să se întindă pe cuşeta prova, Liviu îşi butonează deviceurile în cabină, skipperul fumează în gura roofului, Mike ţine timona, iar eu cu Adi lenevesc în cockpit. Tangajul pronunţat îmi produce o uşoară stare de greaţă pe care mă gândesc s-o combat cu un fruct. Acum doi ani, în aventura caraibiană, am avut parte de rău de mare şi ştiu ce bine pică o portocală. Cobor în cabină şi desfac câte una pentru fiecare, apoi savurez pe îndelete sucul acrişor ce mă mai revigorează.
-Mike! Vino la 170! Gata, ne-am îndepărtat destul de coastă.
Skipperul şi-a terminat ţigara şi coboară în cabină închizând rooful în urma lui, dar nici două minute mai târziu apare din nou în gura roofului şi se repede spre balustradă deşertând în mare micul dejun. O gheară îmi răscoleşte şi mie stomacul: gheara răului de mare.
La ora 16:30 avem drumul vapoarelor în babord. Unul rebel pare să ne taie calea, îndreptându-se spre coasta bulgară, probabil spre Varna. O vreme îl ţinem sub observaţie, apoi ne hotărâm să-l înştiiţăm pe Constantin. Deschid rooful şi-l văd culcat pe cuşetă.
-Constantin! Avem un vapor care ne taie calea!
Nu are puterea să vină în cockpit. De sub sacul de dormit în care stă încovrigat îmi spune scurt:
-Îi treceţi prin pupa.
-Am înţeles.
Închid rooful.
-Îi trecem prin pupa!
Teoretic hardughia ar trebui să se mişte mult mai repede, dar parcă înadins ţine cu obstinaţie un curs de coliziune.
-Eu zic să mergem pe 160. Cred că e destul.
Adi evaluează la rândul lui.
-Ia 160!
Mike execută. Minutele trec greu şi namila nu pare să se desprindă de azimutul sub care-o vedem.
-Ia 150! plusează secundul.
Abia acum pare să se mişte. De data asta pare că a schimbat şi el drumul şi fără nici un pericol, ne-o ia înainte.
-Am mers 10 minute pe 160 şi 15 minute pe 150. Ca să compensăm, ţii 15 minute pe 190 şi 10 pe 180, apoi revii la 170.
Se face seară. Soarele colorează orizontul alterând culoarea mării. Mi-e rece şi nu mă simt prea bine. Mă duc să mă culc.
<< înapoi