<< înapoi
fOTO: Dorin Chiş & Michael Gheorghiu
Cobor în
cabină pe întuneric. Skipperul doarme pe cuşeta de lângă masa de navigaţie,
iar Liviu pe bancheta din salon. Aragazul aprins pe mic aruncă în spaţiul
strâmt o lumină albăstruie, misterioasă. Atmosfera e caldă, dar aerul e
viciat, ca-ntr-un salon de spital. Şi ce dacă? Prefer căldura fiindcă mi-e
rău. O greaţă acută mă stăpâneşte de câteva ore. Când trebuie acţionat,
aproape că uiţi de ea, dar te leşuieşte până la epuizare şi mai rău, îţi
răpeşte toată bucuria, făcând din această călătorie de plăcere, o corvoadă.
Îmi vine în minte o vorbă învăţată pe munte, în momentele dificile: „dacă n-aş
şti că-i o plăcere, aş zice că-i un chin”. Chiar aşa. Trebuie să scap de
această senzaţie. Trebuie să mă amarinizez. Periodic sunt cuprins de
eructaţii atât de serios, încât numai împotrivirea mentală mă ajută să rămân
cu mâncarea în stomac. Poate ar fi bine să nu mă mai împotrivesc şi să-i dau
drumul. Poate aş scăpa. Dar, înainte de asta, mă gândesc să încerc varianta
culcatului pe burtă în cabină. Mă strecor cu greu spre locul meu din prova.
Yachtul sare în toate părţile ca un armăsar căruia i s-a pus prima dată în
viaţă şaua, zdrăngănind oalele din bucătărie peste zgomotul de fond al
motorului. Motorul! De aici, dinăuntru, are alt glas. În funcţie de sarcină,
de felul în care corpul yachtului se înfige în val aproape oprindu-se sau
coboară pe el luând viteză, ca pe un derdeluş, se schimbă şi glasul
motorului, ritmic, „cântând” aceeaşi secvenţă ca o placă stricată. Încă nu
cunosc detaliile cabinei şi, aruncat de colo-colo, dau să mă prind de ce
apuc.
În sfârşit, cuşeta prova. În spaţiul strâmt, zace o matahală. E Iulian.
Prăbuşit sub atacul răului de mare, zace pe burtă, acoperit într-o doară cu
un sac de dormit.
– Cum e, Iuliane?
Îmi răspunde prompt, fără însă a schiţa vreo mişcare:
– Atâta timp cât stau lipit de saltea nu am nimic. Când însă ridic
capul, mă ia răul instantaneu.
Mă debarasez cu greu de ghete şi mă arunc pe cuşetă. Încerc să urmez
exemplul lui Iulian şi să stau lipit ca un autocolant de saltea. Se spune că
autocolantele sunt de două feluri: unele care nu se lipesc şi altele care nu
se dezlipesc. Oricât mă străduiesc, eu rămân în prima categorie. Salturile
provei mă aruncă pur şi simplu de pe saltea şi mai rău, chiar şi atunci când
mă cramponez de cuşetă încordându-mi muşchii, îmi simt organele interne
vrând să urmeze mişcările yachtului prin abdomen. Presiunea exercitată pe
stomac tinde să-l golească pe principiul tubului cu pastă de dinţi şi simt
gustul acid până-n gât. Ar fi suficientă doar o comandă mentală care să
deschidă dopul… Minutele trec cu încetinitorul în chicotelile valurilor
despicate de etravă şi sunetul micului diesel de 21CP, când ambalat, când
sugrumat de sarcină. Hei, marinare! Acum e bine? E mai bine în această
cuşetă umedă decât în patul tău de acasă? Tac. Aş vrea să înfrunt acest gând
rebel, dar adevărul e că mă simt mizerabil. Nu mai pot. Nu mai vreau.
Trebuie să mă curăţ, trebuie să fac ceva...
Dumnezeule! Am gândit-o! Îmi vin în minte învăţăturile biblice: să nu
păcătuieşti nici cu gândul. A apărut gândul de a da afară, de a mă curăţi şi
acest stimul vag mă împinge în punctul de nonretur. Bâjbâi febril după ghete
şi năvălesc pe scară spre roof, la fel ca skipperul de acum câteva ore. O
mână de afară mă ajută să deschid şi mă arunc pe balustrada din coardă moale,
mă aplec spre apa neagră şi mă golesc sacadat icnind. Îmi vărs fiara în
spasme, atârnând ca o zdreanţă în corzi, apoi, când totul se linişteşte o
iau de la capăt şi iar de la capăt, până ce tubul e complet gol şi
contracţiile necontrolate nu mai aduc nimic. Mă las moale pe bancheta
cockpitului. Aerul rece îmi face bine. Yachtul se înfige în întuneric, parcă
urmând raza privirii lui Adrian ce ţine timona. A vărsat şi el. Hei, Bananec
Blues? Unde ne duci? Care e capătul acestei poveşti?
*
La ora 3 ies din nou în cockpit. Se pare că am ratat cea mai bună
parte a nopţii: nori joşi, negri, lânoşi, ascund îndărătul lor luna. Arunc o
privire roată şi descopăr un maldăr de luminiţe în prova tribord:
– Aia ce mai e?
– Cred că e un trauler, spune Liviu. Am mai întâlnit unul. Era chiar
în prova şi nu se dădea la o parte. Chiar vroiam să schimb cursul când ne-au
avertizat prin staţie să-i ocolim.
– Mike, cum te simţi?
– Am desfăcut o bere la intrarea în cart şi am dat-o afară. Acum e
mai bine.
– Dacă îţi revine răul, pot să-ţi spun singura metodă sigură care te
scapă de el.
– Care?
– Să te culci la umbra unui copac.
Mike dispare în cabina pupa, lăsându-mă cu Liviu şi cu delfinii. În
lumina slabă de pe valuri, la intervale neregulate zăresc două spinări
arcuite ieşind deasupra apei.
Preiau timona. Dacă n-ar fi norii, radiaţia lunii ar fi suficientă
pentru a ghici gradaţiile, aşa însă trebuie să aprind periodic lanterna
fiindc[ compasul nu are lumină. Vântul continuă să bată din sud, ceea ce nu
ne ajută. Deşi avem randa ridicată, doar motorul ne apropie de cafeaua
visată. Mă instalez comod pe rooful cabinei pupa, ca pentru un cart lung. E
plăcut să mai ai pe cineva cu tine, cu care să sporovăi în ceasurile de
taină ale nopţii.
Mă intrigă Liviu. Pe hula care ne-a doborât pe toţi, a făcut toate
lucrurile nepermise: a stat jos în cabină, nu culcat, nu cu ochii închişi,
ci butonând la device-uri şi, mai mult, a mai şi mâncat cu poftă, ca şi când
nici pământul nu s-ar mai fi învârtit pe traiectoria lui.
– Ţie nu ţi-a fost rău?
– Nu. Am avut câteva eructaţii, dar atât.
– Practic, ai fost singurul care a scăpat. Se pare că ai stofă de
marinar.
– Nu ştiu. Poate am ceva în genă. Bunicul meu a fost marinar. Era
telegrafist pe nava România, pe vremea când făcea curse regulate între
Constanţa şi Istanbul. Cine ştie de câte ori o fi trecut el pe aici. Pe tata
nu l-a lăsat să se facă marinar. I-a spus să-şi aleagă orice meserie, dar pe
uscat. Pe mare e viaţă grea.
– Totuşi, mi-a spus Constantin că te-a electrizat ideea călătoriei la
Istanbul.
– Da, sigur. Chestia este că în douăzeci de ani de căsnicie, eu n-am
fost plecat niciodată din familie şi a trebuit să duc muncă de convingere să
mă lase. Dar ştii pe cine am pus vina? Pe tine! I-am spus soţiei că dacă
Dorin vine 800 de kilometri, de la Oradea, pentru călătoria asta, ar fi
păcat să nu merg şi eu.
Chicotesc. Cât de greu ne este să ne înţelegem aproapele, dar ce uşor
ne dăm pe mâna necunoscuţilor!
Un rateu al motorului ne face atenţi. Rămânem încordaţi, cu urechea
ciulită.
– Să se termine motorina?
– Nu cred. Am plecat cu rezervorul plin. 60 de litri în rezervor şi
două canistre de 25. N-am ajuns încă la jumătatea drumului şi dacă se
termină acum, înseamnă că nu avem suficient combustibil să intrăm în Bosfor.
Motorul mai merge o vreme, apoi se poticneşte, icneşte de câteva ori
şi se opreşte definitiv. Constantin scoate capul în deschizătura roofului:
– Luaţi repede contactul, să nu se descarce bateriile. Turnaţi o
canistră în rezervor.
Fără motor, Bananec Blues aproape că s-a oprit. În timp ce mă
deplasez împreună cu Liviu la magazia pupa, yachtul începe să joace pe
valuri de‑a dreptul periculos. Cu mişcări dezordonate revenim în cockpit
târând după noi canistra, desfacem buşonul şi încercăm să turnăm în gura
largă a pâlniei ce fuge de sub gura canistrei în direcţii imprevizibile.
Urăsc zeama uleioasă. Mirosul ei mă răscoleşte şi ca şi cum n-ar fi destul,
ruliul pronunţat o scoate din pâlnie şi o împroaşcă pe banchetă.
– Luaţi şerveţelele astea şi ştergeţi motorina.
Cheie. Motorul nu o ia din prima, dar după câteva rateuri porneşte.
Împins de elice, yachtul devine guvernabil, şi pus pe direcţie capătă o
oarecare stabilitate. În timp ce Constantin se retrage, îi cedez timona lui
Liviu. Nu mai pot. O sfârşeală mă seacă de energie. Mă aplec peste
balustradă şi dau la peşti tot ce mai poate fi dat afară, apoi mă instalez
pe bancheta curată. Spre răsărit, o geană de lumină vesteşte începutul unei
noi zile.
Dimineaţa e în stare să-l scoată din amorţeală până şi pe un orb. Din
cauza norilor nu putem vedea ridicarea astrului, prin urmare nici nuanţele
de trandafiriu sau portocaliu ce însoţesc de obicei momentul. Cerul se
albeşte tot mai tare până când noaptea se pierde în uitare.
La ora 7 iese şi Adi. A dormit bine şi este în formă. Nici hula nu
mai e aşa severă şi cu toţii am mai prins culoare în obraji. Din păcate,
după episodul cu consumul de motorină am redus motorul de la 2400 de rotaţii
la doar 1800 şi asta nu ne conferă mai mult de 2,5 noduri. Vântul s-a mai
rotit câteva grade spre est şi un gând nu-mi dă pace:
– Ce-ar fi să ridicăm velele?
– Cred că ar merge, îşi dă şi Adi cu părerea. Spune-i lui Constantin.
Deschid rooful:
– Constantin, avem un vânt tăricel. Nu ridicăm velele?
Nu doarme. Se ridică într-un cot:
– Vin sus.
Skipperul apare în cockpit spre satisfacţia generală. Cu toţii
aşteptăm comanda „toate pânzele sus!”. Se uită cum fâlfâie pavilionul de la
pupa şi întreabă timonierul:
– Ce curs ţii?
– 160!
– Ridicaţi focul!
De când aşteptam momentul ăsta! Vela se desfăşoară larg.
– Schimbă cursul la 120.
– Ţin 120!
– Vino la 100.
– 100, am înţeles!
Skipperul stă o vreme cu ochii pe aparatele de la masa de navigaţie
înregistrând în special salturile vitezei, apoi comandă din nou:
– Hai la 90.
– Acum sunt la 90!
– Ţine aşa. Avem 4,5-5 noduri. Mergi două ore pe direcţia asta, apoi
faceţi volta şi următoarele ore ţineţi 210.
Cu vântul în pânze, Bananec Blues smuceşte ca armăsarul lui Făt
Frumos după ce a mâncat jăratec. Cu toate că cockpitul înclinat nu este prea
confortabil, nimeni nu are nimic de obiectat.
– Astă noapte m-aţi dus prin toate gropile! se burzuluieşte skipperul.
M-aţi dat de toţi pereţii. Apoi, nimănui nu i-a trecut prin cap să golească
santina. A trebuit să o fac eu, din două în două ore. De zece ani nu ţin
minte să-mi fi fost atât de rău...
La ora 10 avem cer senin şi mare de gradul 3 spre 4, cu creste de
spumă sclipind în soare. Constantin s-a retras în cabină pentru somn, de
Iulian nici nu s-a auzit, Adi a preluat timona iar restul a pus stăpânire pe
banchetele cockpitului. Lui Bananec Blues îi place viteza. Nimeni nu zice
nimic. E prea frumos pentru a pălăvrăgi. Pe lângă noi sar din nou delfinii,
bucurându-ne şi bucurându-se de companie.
De când am prins vântul în vele, s-a schimbat ceva în modul în care
ne raportăm la mare şi la Univers, în general. Cu toate că motorul îşi vede
mai departe de treabă, huruind în compartimentul lui antifonat, bandarea
yachtului până aproape la copastie ne aminteşte că suntem părtaşi la
înaintare, iar velele arcuite deasupra noastră în curbe spline ne împrumută
ceva din aerul monştrilor arhaici. Dimensiunea verticală este acum plină,
umplând un gol, iar burţile velelor îi dau arătării volum, explicând parţial,
chiar dacă pentru subconştient, fascinaţia dintotdeauna pentru marile
corăbii.
Îmi pică privirea pe o etichetă de aluminiu pe care sunt ştanţate
date tehnice, printre care anul şi luna fabricaţiei, şi nu mă pot abţine să
nu le comunic şi celorlalţi o descoperire ce ţine de domeniul coincidenţei:
– Băieţi, yachtul ăsta s-a născut deodată cu mine.
Nu par surprinşi. Doar Mike comentează sec:
– Sper să te mai ţină balamalele.
La ora prânzului, GPS-ul lui Liviu ne localizează în dreptul
Burgasului. Facem volta, înclinându-ne în celălalt bord. Marea e complet
pustie: nici urmă de vapoare. Soarele a ridicat temperatura la peste 10
grade şi, mai mult, de când am întins velele, mergând odată cu vântul, nu
mai simţim nici curentul de aer. Timid, se deschid fermoare şi se renunţă la
unele piese din vestimentaţie. Pare incredibil pentru mijlocul lui ianuarie.
Suntem norocoşi.
Apar consecinţele nopţii presărate cu evenimente. Picotesc. Mă
gândesc că nu mi‑ar strica câteva ore de somn şi mă retrag în cabină. Îmi
caut rucsacul în compartimentul din prova şi îl găsesc îmbibat cu apă. Nici
hainele dispuse pe raftul de deasupra cuşetei nu mai sunt uscate. Tot ce s-a
atins de corpul navei a absorbit umezeală de la condens. Lipsa ventilaţiei
îşi spune cuvântul, dar nu putem ridica trapa din cauza talazurilor ce
uneori încalecă puntea prova. Nu e o catastrofă: mâine vom ajunge la uscat.
Mă culc şi înainte de a adormi, la nici 10 centimetri de urechea mea, aud
valul de etravă miorlăind îndărătul peretelui subţire din fibră de sticlă.
Poate că, una peste alta, nu sunt în postura de a fi invidiat, dar îmi era
dor de toate astea. Cu siguranţă, cine a fost odată pe mare, mai devreme sau
mai târziu va fi dispus să se reîntoarcă.
*
La ora 16:30 urc în cockpit. Tot Adi e la timonă, parcă nemişcat de azi
dimineaţă. E incredibil câtă energie poate să aibă omul ăsta! Fără a face
risipă de cuvinte, prompt şi meticulos în ceea ce face, inspiră o încredere
absolută. Se vede de la o poştă că-i place aventura în care s-a băgat şi,
mai mult, că ştie să-i descurce iţele. A făcut şcoala cu Constantin, astă
vară, aşa că fanionul cu „Constantin Sailing” ce-i flutură deasupra capului
e aproape o etichetă. Are în buzunar brevetul de skipper, aşa că îşi merită
cu prisosinţă locul în ierarhia bordului. În timp ce Liviu şi Mike se retrag
la somn, preiau timona şi îl întreb curios:
Cerul este acoperit total şi valurile ne vin din travers. Mă întreb de ce nu am făcut şi eu şcoala de sailing, dar găsesc răspunsul la locul lui, aşa cum l-am formulat acum doi ani, când aventura marină a devenit pentru mine palpabilă. Experienţa adunată atunci ar fi putut fi consfinţită cu un certificat de „competent crew”, dar nu m-a tentat niciodată hârtia din acelaşi motiv pentru care nu tind nici să devin skipper. Am trecut de vârsta incertitudinilor şi a descoperirilor de sine şi mi-am pus eticheta: sunt un călător. Nu aspir să port pe umeri răspunderea unei nave, cu toate consecinţele ce decurg din asta, ci mi-e de ajuns să-mi fie permis să urc la bord. Mi-e totuna dacă mergem spre apus sau spre răsărit, spre nord sau spre sud fiindcă în accepţiunea mea, fericirea nu e la capătul drumului ci e drumul însuşi. Nu îmi plac concediile nautice pline de fun, cu yachturi închiriate, insule greceşti sau dalmate, cu soare, fete în bikini, cocktailuri, plaje stâncoase, baie în mare şi seri la taverne. Nu mă tentează nimic din toate astea, dar mă roade că situaţia mea de om de uscat nu-mi permite voiaje lungi, croaziere, traversări de mări şi oceane. Călătorii adevărate, în care nu poţi să fugi la mal, în care trebuie să treci prin toate cele, bune sau rele. Cine e nebunul care ar ieşi pe mare în plină furtună? Dar într-o traversadă nu te poţi sustrage, dacă vine furtuna, va trebui să treci prin ea. Nu spun că nu mi-e frică şi nici că, dacă ar fi posibil, nu aş face orice ca s-o evit, dar la urmă, ceea ce contează, ceea ce preţuieşti, sunt tocmai clipele în care ai fi vrut să fugi şi n-ai putut. Clipele în care, ca să nu fii rănit în spate, ca laşii, te întorci cu faţa, şi acestea nu sunt posibile în vacanţele pline de fun, ci în călătoriile lungi, în croaziere. Îmi aduc aminte de o corespondenţă suculentă purtată pe internet cu o... turistă. Scrisese un articol intitulat „De ce nu cred în călători”. Tocmai îmi pusesem eticheta, aşa că l‑am citit cu interes. Foarte bine documentat, articolul reducea toţi oamenii plecaţi de acasă la categoria turişti fiindcă fata aceea era ea însăşi o turistă şi nu reuşea să conceapă faptul că unii oameni îşi lasă casa pentru câteva zile pentru a merge să vadă ceva, iar alţii doar pentru a merge, chiar dacă nu e nimic de văzut. Am încercat să-i explic că atunci când ţii în mână un ciocan, toate obiectele din jur ţi se par cuie. Nu m-a înţeles. Ce aş fi putut să-i mai spun? Poate doar ceea ce Louis Armstrong a spus referindu-se la jazz: „dacă trebuie să întrebi ce e, nu vei afla niciodată”. Pe scurt, nu mă interesează cum merg şi unde merg ci mai mult faptul că skipperul mă va primi oricând pe navele sale. Călătoria în care tocmai am pornit nu are niciun sens, dar mi-ar fi părut rău, foarte rău, să nu fi urcat la bord. Pentru un om al uscatului, trackul nostru zigzagat în unghiuri ascuţite ar indica faptul că ne-am pierdut busola, dar cele de mai sus sunt semnificaţia drumului compas ţinut o oră pe 210 şi încă două pe 120. La ora 21:30 îi predau timona lui Liviu şi merg să mă culc.
*
M-am trezit. Motorul a dat un rateu pe care senzorii neştiuţi din universul meu interior l-au înregistrat. Aceiaşi senzori m-au alertat la fiecare voltă, comunicându-mi schimbarea de direcţie. E uimitoare fuziunea om-yacht-mare, în care nu întâmplător yachtul e la mijloc. E uimitor cum factorul uman umple cutia ambarcaţiei, îi pătrunde în instalaţii şi se branşează la ea, aşa cum, probabil, sufletul umple carcasa umană, dându-i viaţă. Aşadar, în puterea nopţii anticipez golirea rezervorului. Liviu şi Mike sunt de cart. Acum ştiu că Liviu are stofă de noctambul, aşa că nu-mi mai fac probleme de schimbare a cartului, ci doar mă gândesc că dacă vor lăsa să se termine tot combustibilul, micuţul diesel japonez va trebui din nou aerisit pentru a porni. Liviu are experienţa din noaptea trecută şi probabil gândeşte la fel fiindcă aud motorul tăiat brusc, apoi bocănitul bocancilor pe punte, lucrurile trântite în magazia pupa şi dialogul tehnic purtat cu voce scăzută în ruliul navei ce stă la capă. Fără glasul motorului, cu care ne-am obişnuit, liniştea e nefirească. Se aud până în cuşetă valurile foşnind. Foşnind! Da, ăsta e cuvântul! Cei ce au văzut marea doar la televizor sau cel mult de la înălţimea prosopului de plajă m‑au întrebat adeseori dacă nu e monoton pe mare. Cum să fie monoton când marea are 10.000 de feţe, prin 10.000 înţelegând ceea ce China antică înţelegea din această cifră, necunoscând infinitul? În noaptea asta, în pauza de linişte aud marea foşnind, apoi cheie şi motorul acoperă acest foşnet cu zgomotul ritmic al exploziilor din cilindri şi şuieratul gazelor sub presiune, cu vaietul metalului pe metal, totul sunând ca o orchestră. Adorm.
*
Probabil că undeva, neştiut, un grafic trasat cu o linie fosforescentă ca pe ecranul unui osciloscop, înregistrează o nouă sincopă a motorului. În lipsa reperelor orare, distanţa în timp de la realimentarea cu motorină şi această cădere este apreciată doar prin termenul „puţin”. Apoi durează „şi mai puţin” până ce motorul se opreşte, icnind. Cheie. Pârâituri aducând a început de combustie dublează sunetul demarorului. Motorul vrea, dar nu poate. E îmbucurătoare buna lui intenţie, dar notabil rămâne rezultatul negativ. Încercări repetate, pauze lungi pentru regruparea electronilor din electrolit, contact şi orchestra mecanică începe să-şi acordeze instrumentele. Se aud sunete discordante. Solouri. Orchestra japoneză dă semne că ar vrea. Şi totuşi, concertul nu începe. Prestaţia lamentabilă este tolerată fără huiduieli, până ce devine evident că în această noapte nu va mai fi muzică.
– Vino la 140, se aude glasul skipperului. Ţine aşa!
Muzicanţii au fost concediaţi. Nu-mi dau seama dacă cafeaua de la Istanbul se poate bea fără muzică, dar las această problemă zilei ce va veni. Înainte să adorm îmi vine în minte: „taci, sau spune ceva mai bun decât tăcerea”.
<< înapoi