fOTO: Dorin Chiş & Michael Gheorghiu

<< înapoi

La ora 7 e deja lumină. Cerul este din nou acoperit şi Bananec Blues, cu Mike la timonă, îşi vede de drum spre largul Mării Negre cu vânt dinaintea traversului. Urmele cartului nocturn prelungit se ghicesc în cockpit: PET-uri de apă scâlciate, pachete de ţigări mototolite, pahare murdare de nes, pliculeţe de zahăr supte, şerveţele de hârtie îmbibate cu motorină. Aduc un sac menajer şi încerc să fac puţină ordine în timp ce Liviu mă pune în temă:

-În cartul meu am rămas fără motor. Se pare că nu se alimentează.

Mi-e indiferent. Pe moment chiar mă bucur că a murit motorul căci navigaţia sub vele e un deliciu. Cu velele pline de vânt, fugim silenţioşi cu 5 noduri. Singurul zgomot, şi acela vag, vine de la arborele elicii, rotit uşor în curentul produs de înaintarea yachtului.

            La ora 8 se consumă un moment festiv. După mai bine de 40 de ore, echipajul este pe punte în formaţie completă. Iulian a învins răul de mare şi a părăsit cuşeta prova urcând să ia aer şi Constantin s-a iţit la rându-i în deschizătura roofului, aprinzând o ţigară. Dacă skipperul e în stare să tuşească şi a reluat fumatul, indiferent de părerea medicinei, e pe drumul bun. Toată lumea e cu zâmbetul pe faţă. Ne-am amarinizat şi cel mai bun semn e revenirea poftei de mâncare, pe care încercăm să o stingem cu câteva sandwichuri.

            Se impune o inspecţie la motor. Se scoate scara şi panoul din spatele ei, ce închide compartimentul maşinii. Nu sunt scurgeri de motorină şi cureaua nu e slăbită.

            -Nu sunt probleme evidente. Să încercăm o pornire.

            Cheie. Se aude un pâc scurt şi atât. Acumulatorii sunt prea descărcaţi ca să reuşească să învârtă motorul. Volens, nolens, vom naviga mai departe cu vele. Skipperul studiază GPS-ul făcând planuri. Nu putem intra în Bosfor fără motor căci circulaţia prin strâmtoare e reglementată şi în acest context velismul este exclus. Liviu găseşte un port pescăresc pe coasta anatoliană, la 20 de mile de gura Bosforului. Direcţia vântului ne permite să navigăm acolo. Nu e un port of entry, adică nu are grăniceri şi poliţie de frontieră şi în mod normal nu am avea voie să punem piciorul pe uscat, dar fiind vorba de forţă majoră vom cere ajutor pentru repararea motorului. Planul e făcut.

            -Vino la 140! comandă skipperul. Vom intra în Şile.

            Liviu trece la somn iar Constantin îşi reocupă cuşeta. Încă nu s-a refăcut complet. Îi las să se odihnească şi ies, închizând rooful după mine.

            În cockpit s-a schimbat atmosfera. Iulian e în plină formă. După postul negru din ultimele zile, împarte echipajului chec şi ciocolată. Se interesează dacă este bordel la Istanbul. Visează cadâne şi se oferă să facă streaptease la catarg. Energia neconsumată dă pe afară. Îl lăsăm să-şi exerseze fantezia şi să recupereze orele lipsă de pe punte. Dacă l-ar vedea cineva dinafară nu şi-ar putea imagina că omul ăsta a zăcut nemişcat aproape două zile.

La ora prânzului se schimbă peisajul. Se pare că tăiem o linie maritimă căci dintr-o dată marea se umple de vapoare. Gura Bosforului strânge mănunchi toate rutele din Marea Neagră. Chiar dacă navigând cu vele avem prioritate, trebuie să fim vigilenţi. În prova avem o motonavă ce nu pare dispusă să schimbe de drum. Carena albă sugerează un pasager, dar detaliile desluşite prin zoomul aparatului foto infirmă această bănuială. Probabil e un „cioban”, o navă ce transportă oi. Schimbăm cursul ca să trecem pe lângă el şi abia după ce îl lăsăm în pupa vedem că virează şi el, semn că ne ocolise foarte strâns. Un petrolier ne trece prin pupa şi un vrachier grăbit ne depăşeşte prin tribord. După marea pustie din ultimele două zile e un adevărat spectacol. Apoi apar din nou delfinii cu giumbuşlucurile lor ce ne înveselesc.

La ora 16 ni se pare că desluşim coasta, ca o umbră ştearsă la orizont. Plafonul de nori s-a spart. Printre ambrazurile lor se revarsă în fundal lumina portocalie a soarelui în agonie. Câţiva pescăruşi se ţin în siajul nostru, când skipperul se iveşte în gura roofului:

-Adi, du-te şi te odihneşte măcar o oră. Vom intra în port cu vele şi va trebui să fiţi foarte atenţi la comenzile mele fiindcă nu cunoaştem locul şi nici nu putem frâna.

Preiau serviciul la timonă. O ploiţă firavă îi alungă pe toţi în cabină. Îmi ridic gluga şi rămân sub binecuvântarea ploii. E nefiresc de cald şi încă mai avem de coborât spre sud.

            -Adi, du-te în prova şi pregăteşte ancora!

            În timp ce Adi scoate ancora şi aşează lanţul ruginit pe punte, vântul se înteţeşte şi Bananec Blues zboară nu alta. Suntem bandaţi până la copastie şi fugim spre coastă cu 6 noduri. Mai avem 10 mile, ceea ce înseamnă mai mult de o oră. Vom ajunge pe întuneric. Iulian stă cu ochii la dunga neagră ce îngroaşă orizontul, parcă refuzând să se apropie, în ciuda vitezei.

            -Astea sunt cele mai grele ore! mi se confesează.

            Ştiu ce îl doare. Toţi suntem cu ochii pe telefoanele mobile, aşteptând apariţia semnalului GSM. Conform planului iniţial trebuia să fi ajuns la Istanbul încă de ieri şi la Constanţa, la Bucureşti, la Suceava sau Oradea, lumea aşteaptă veşti de la noi.

            În pasta vineţie a uscatului a apărut un punct luminos, apoi şi altele, până ce o localitate măricică s-a delimitat în umbra înserării. Îmi iau ca reper un grup de luminiţe pe care-l fixez în dreapta catargului şi cu acest azimut clar, ţin direcţia fără a mai fi necesar să mă uit la compas. Sub rafalele de vânt prova graseiază pe orizont, dar o readuc înapoi din timonă.

            Deasupra noastră trec avioane de pasageri, pierzând altitudine în direcţia Istanbulului. Semnele uscatului sunt tot mai multe, culminând cu apariţia semnalului GSM. Din cabină se aud voci amestecate:

            -Alo!... Da, suntem bine!... Întârziem... Diseară acostăm...

            Apoi vocea skipperului:

            -Mai avem două mile! Coborâţi randa!

            Băieţii sunt expeditivi şi vela se pliază în lazy-bag. Cursa ia sfârşit şi yachtul îşi îndreaptă catargul, împins doar de genovez.

            -Căutaţi pasa de intrare. Dorine, în linii mari ţi-ai luat examenul de timonier.

            S-a lăsat întunericul. Luminile balizelor sunt camuflate de luminile aşezării. Coasta înaltă, în pantă, etalează construcţiile pe verticală, ca un zid luminos peste care luceşte ritmic lumina unui far. Constantin a pornit staţia şi cheamă autorităţile din Şile, în timp ce Adi a preluat timona şi pune yachtul la capă până clarificăm situaţia.

Aşteptăm în întunericul de smoală, având coasta, tentantă, la o aruncătură de băţ. Mica aşezare iluminată abundent se vede ca-n palmă. Suntem prea tereştrii pentru a nu tânji să ne reintegrăm vieţii de la uscat. De pildă, ne atrage teribil reclama luminoasă a unui restaurant...

-Echipajul s-a comportat bine, rupe tăcerea skipperul. Aţi dovedit cu toţii că sunteţi dedicaţi vieţii la bord şi sunteţi săritori, dornici de a învăţa.

În situaţia incertă în care ne aflăm, cuvintele lui Constantin pică bine. Nu ştim cum vom fi primiţi de turci, nu ştim ce probleme are motorul, nu ştim când vom ajunge din nou acasă.

-Îmbrăcaţi vestele de salvare, continuă skipperul. Nu e nevoie de ele, dar e mai bine să nu le dăm prilejul de a ne băga de vină.

Ne echipăm şi aşteptăm mai departe. De unde va veni vedeta poliţiei? Dacă din Şile, douăzeci de minute e prea mult. Dacă de la Istanbul, termenul e prea scurt. Nimeni nu spune un cuvânt, dar toată lumea socoteşte. S-a făcut frig. Stând pe loc simţim vântul în toată puterea lui. Aşteptarea devine neplăcută...

            -Sailing vessel! Sailing vessel!

            Staţia VHS a prins glas. În timp ce Constantin răspunde, ies în cockpit să fiu părtaş la acţiune. Din întunericul mării ne orbeşte raza albă a unui reflector îndreptat fix pe noi. Dau să-mi pun mâna streaşină, dar nu ajută: raza albă ne nimiceşte cu puterea unui laser.

            Primul contact a fost stabilit şi turcii cer permisiunea de a urca la bord. Se fac manevrele cuvenite. Cele două nave vin bord în bord. Puntea vedetei e mai ridicată cu aproape doi metri faţă de cea a lui Bananec Blues şi abia când intrăm în umbra bordului scăpăm de raza ucigaşă. Câţiva puştani în uniforme cazone plimbă cu profesionalism nişte baloane de acostare dealungul copastiei, pentru a preveni contactul între cele două nave şi a ne proteja reciproc de cea mai mică zgârietură. Le aruncăm parâmele şi în câteva minute suntem legaţi unii de alţii. Un operator video filmeză în permanenţă, iar un altul fotografiază pavilionul de la pupa, numele yachtului şi puntea, în ansamblu.

            Turcii s-au răzgândit. Nu mai vor să vină la bord, dar invită la ei căpitanul cu toate actele. Constantin ia mapa şi ajutat de câteva mâini întinse de sus, se saltă pe puntea vedetei, apoi dispare în cabină. O vreme nu se mai întâmplă nimic şi doar aşteptăm, urcaţi şi coborâţi de valurile ce ne trec pe sub chilă. Oare ce se întâmplă sus? Îmbrăcaţi cu vestele de salvare, scuturaţi de mare şi dominaţi de la înălţime de o navă militară, mă simt ca un transfug.

            În sfârşit, Constantin revine la bord şi puştanii dezleagă parâmele.

            -Ne-au verificat la sânge şi abia după ce s-au convins că suntem în regulă au decis să ne escorteze în Şile. Oricum, tot timpul au fost extrem de politicoşi. Vedeta lor este de fapt un yacht de lux înţesat cu aparatură şi propulsat cu două motoare de 1000CP.

            Cele două nave se desprind uşor. Vedeta o ia înainte pentru a ne arăta drumul iar noi, neîndrăznind să desfăşurăm mai multă velă, îi urmăm prudenţi cu abia două noduri. Ne comunică prin radio că vor intra în port să caute un loc urmând să acostămîn bordul lor. Vedeta se îndepărtează sclipind din girofaruri şi în scurt timp rămânem din nou singuri în întunecimea mării.

            În capătul digului a apărut o lumină. Doi militari cu o lanternă puternică proiectează o rază în prova noastră, indicându-ne astfel şenalul de intrare, apoi, odată intraţi în port zărim vedeta poliţiei şi alunecăm cât de lin putem spre ea.

            -Pregătiţi parâmele, comandă skipperul. Când ajungem lângă ei, aruncaţi-le militarilor.

            Manevra se desfăşoară ca la carte. Puştanii preiau parâmele şi ne frânează. Prins în legături, Bananec Blues se opreşte, docil. Alţi militari manevrează fenderele dealungul bordului. Manevrele se încheie aici. Suntem în port.

 *

 La ora 8:30 skipperul şi secundul părăsesc bordul şi revin abia la ora 10, însoţiţi de doi turci. Unul este responsabilul cu relaţiile publice la primăria din Şile, însărcinat pe cale ierarhică să ne ajute, celălalt este mecanicul portului. Moşul nu vorbeşte decât pe limba lui, dar i se explică faptic, punând contactul cu consecinţele deja ştiute.

-Yok akumulator!

Bătrânul e ferm. Trebuie un acumulator nou. Se înghesuie în spaţiul strâmt şi nu se lasă până ce nu smulge acumulatorul greu din locaşul său. Şi-a zdrelit mâna şi Mike îi oferă un plasture. O clipă nu înţelege despre ce e vorba. Schiţează un gest de dispreţ la adresa petecului colorat, apoi îl acceptă din politeţe şi în final îl aplică repezit peste plaga deschisă. Echipa abia sosită umflă acumulatorul şi dispare, readucând altul nou. Se pun bornele, se pune contactul şi stupoare, noua baterie nu e în stare să mişte demarorul. Echipajul potestează. Moşul nu va vedea nici un ban pe acumulatorul ăsta! Omul se mai sforţează o dată, smulge din nou acumulatorul din locaşul său, îl umflă în braţe şi coboară la ţărm însoţit de Adi şi Iulian. O jumătate de oră mai târziu, senzaţie de deja vu: alaiul se întoarce. Adi ne garantează că în magazinul din care a fost cumpărat debita tensiunea regulamentară, moşul îl remontează şi minune, de astă dată demarorul cârâie ca-n vremurile bune. Jumătate de problemă e rezolvată. Moşul trece la motor unde dă neputincios din mâini: nu are acces.

-Se poate desface un panou din spate, găseşte soluţia Constantin.

Operaţiunea se execută, nu fără dificultate, şi meseriaşul se înfige în motor.

-Ce face? întreabă skipperul din cockpit.

-Aeriseşte motorul! După siguranţa şi precizia cu care acţionează, se vede că a mai făcut de-astea.

Turcul pare să înţeleagă temerea skipperului şi scoate capul din motor:

-Nanni Kubota!

Apoi arată către el şi ridică două degete. A mai reparat el de-astea. Două. Desface injectoarele, umblă la purjor, comandând între timp:

-Temaas! Maaas!

-Contact! traduce Adi.

Skipperul învârte cheia la fiecare solicitare. La început demarorul cântă solo, apoi motorul începe să dea semne de combustie tot mai pronunţate şi în final o ia. Recunosc senzaţia de uşurare pe care o încercam atunci când chemam vreun calculatorist să-mi depaneze computerul şi auzeam sunetul „Windows Start” în difuzoare. Zâmbetele ni se lăţesc pe feţe. Mecanicul zâmbeşte la rândul lui încasându-şi onorariul, îl pupă pe Mike care i-a cărat sculele la ţărm şi se pierde în ceaţă, lăsându-ne să ascultăm mai departe torsul rotund al mecanismului.

 *

 În timp ce Bananec Blues a fost lecuit, o ceaţă lipicioasă, deasă, cu accente malefice, a umplut portul. Motorul toarce liniştitor încărcând acumulatorii, iar eu fac calcule. E ora 13. De Bosfor ne despart 20 de mile pe care în cel mai bun caz le facem în patru ore. Probabil că toţi rumegăm aceeaşi idee căci îl aud pe Liviu spunând:

-Constantin! Mai plecăm azi? Vom ajunge în Bosfor pe întuneric.

-Nu mi-e de întuneric. Am mai făcut Bosforul noaptea. Problema e ceaţa. Nu mă bag pe ceaţa asta printre vapoare.

Decizia e în totalitate a skipperului. Pe o navă nu e democraţie, căci, în caz de belea, nici răspunderea nu se împarte democratic. Din păcate suntem plecaţi de patru zile şi mai avem încă una până la Istanbul, ceea ce ne scoate total din grafic. Nu pot decât să ridic din umeri. Yachtingul presupune plăcere şi plăcerea nu face casă bună cu cronometrul. „Cu răbdarea treci şi marea” îmi spunea adeseori bunicul. Şi totuşi... Ies în cockpit şi prin plafonul lăptos ghicesc discul soarelui. De câte ori, îngheţat sau murat de ploaie, adăpostit sau bătut de vânt pe vreo creastă alpină, n-am tresărit de bucurie întrezărind astrul luminos? Când e vreme bună ciobanul e trist, fiindcă va urma vremea rea şi când e rea, se bucură, fiindcă va urma vremea bună.

-E ceaţă de convecţie, subţire, ce se formează datorită diferenţei de temperatură dintre apă şi aer, spune skipperul. Nu se va risipi prea repede. Nu plecăm.

Decizia e definitivă şi dacă nu plecăm, toată lumea e de acord să coborâm la uscat. Se scot din chesoane deodorante şi haine de oraş şi în zece minute echipajul vesel şi guraliv e pe cheu. Pentru început luăm cap compas o tavernă cu specific pescăresc, ţinută de nişte tineri serviabili. Ostilităţile se deschid cu un borş pescăresc, apoi se trece în forţă la heringi şi calamari.

 *

 Un proverb marinăresc interzice plecarea pe mare vinerea iar altul îl justifică pretextând că numai cine nu a fost pe mare nu e superstiţios. Poate de aceea, vineri 17.01.2014 la ora 7:23 fix, Bananec Blues rămas fără motor la nici o milă est de pasa de intrare în portul Şile stă cimentat pe o mare de gradul zero. Soarele abia scăpătat pare un imens reflector roşu iar radiaţia lui, sau poate mânia, colorează faţa skipperului. Nici o moleculă de aer nu se mişcă şi velele stau strânse. Cheie. Urmăresc linia catargului, uşor frântă în reflexia impecabilă de la suprafaţa apei. Partea electrică îşi face treaba. Acumulatorul duce, demarorul învârte. Marea e de ulei. Grea. Netedă. Cu suprafaţa aproape bombată de tensiunea superficială. Cheie. Tot echipajul e pe punte. De unde atâta frumuseţe? De unde s-a revărsat serenitatea? Cheie. Până şi timpul a încremenit. Cheie...

Se produce o schimbare. Prima explozie din cilindrii strică tot puzleul. Valul de etravă rupe catargul, apa se ţuguiază, zgomotul percutează auzul, limba secundarului porneşte. O boare ne trece peste obraji.

-Adi, întoarce! Bătrânul a luat banii, dar nu şi-a făcut treaba.

La ora 7:58 Bananec Blues e legat din nou la bordul pescadorului. Nu ştim nimic despre meşter, dar portul e mic, nu se poate ca cineva, oricine, să nu ştie cine a reparat nava românească. Cât timp Adi e trimis să facă pe detectivul, Iulian rămâne să dea seama pentru motor:

-Ce poate să aibă? îl întreabă skipperul

-Prinde aer fals. Ieri a fost aerisit şi a mers. Înainte a prins iarăşi aer fals şi s-a oprit. Acum merge iar şi dacă nu-l oprim nu va mai prinde aer. Garantez că ajungem la Istanbul.

În lipsa meşterului e bună şi garanţia lui Iulian. Adi a fost pe la primărie şi în port, la barca pe care bătrânul i-a arătat-o lăudându-se că este a lui. Peste tot doar uşi închise.

-Plecăm! comandă skipperul. Mola prova. Mola pupa.

Se consumă a doua ieşire cu echipajul atârnând în sarturi. Un pescador vine tare din spate şi bazându-se pe viteză, ne dublează în prova luând largul.

La ora 9  se ridică vântul, bineînţeles din prova. Marea se burzuluieşte. Valurile devin abrupte şi violente. Calmul matinal a fost doar o părere. Ne târâm cu 2,5-3 noduri. Prea puţin. Urmăresc detaliile coastei şi mi se pare că stăm pe loc. Recunosc senzaţia de agonie ce mi se transmite de la Bananec Blues. Chinul lui îmi curge prin vene.

La 10:25 se face o descoperire tulburătoare: cabina e plină de vapori de motorină. Constantin ridică paiolul şi în loc de zeamă salmastră dă peste un amestec uleios.

-Adrian şi Liviu! Verificaţi motorul!

Adi e deja expert. Scoate scara şi deschide uşiţa. Un val de vapori şi gaze invadează cabina odată cu zgomotul ce scapă din carcera antifonată. Raza lanternei cotrobăie peste tot. O vreme se aud doar mormăielile celor doi, apoi ajunge la noi o voce înfundată:

-Avem o ţeavă crăpată! E returul de motorină de la injectorul trei.

-Pe acolo curge?

-Da.

-Tare?

-Destul de tare. Supurează.

-Ce-i putem face?

O clipă rămânem încordaţi aşteptând verdictul...

-Nimic. Este într-un loc imposibil, la o îmbinare, sub injector.

Constantin cugetă. Toate privirile sunt aţintite spre el.

-Închide. Mergem aşa şi vom suda piesa la Istanbul.

                                                   << înapoi