Înapoi

             8.08.2013

 

 

            Nu-i vorbă, noaptea a mai plouat însă dimineaţa soarele transformă stâncile albe din creasta de deasupra campingului în diamante orbitoare, ceea ce are asupra mea efectul dinamitei.

-         Unde mergem? mă întreabă Cosmina

Ţinta principală a acestei ture este vârful Aneto, 3404m, cel mai înalt din tot lanţul Pirineilor (nu cel mai înalt din Spania, pe acest loc clasându-se Pico del Teide din Tenerife, cu 3718m). Nu avem mania recordurilor însă Aneto e chiar deosebit, cu un parcurs destul de lung peste gheţar şi cu o diferenţă de nivel apreciabilă, ceea ce pentru doi orăşeni ce n-au altă preocupare zilnică decât mersul la birou (şi acela de multe ori pe două sau patru roţi), presupune un pic de antrenament. Să vedem. Nu strică puţină orientare, o minimă înţelegere asupra zonei în care ne vom juca. Suntem în Parcul natural Posets – Maladeta, pe care valea Eserei îl desparte în două: avem pe stânga văii grupa montană Posets-Perdiguero iar pe dreapta Aneto-Maladeta. Accesul facil se face pe axul Eserei, datorită şoselei asfaltate ce facilitează cursele regulate de autobuz ale cărui staţii deservesc, printre altele, intrările în trasee. Incursiunea de ieri în Benasque nu a fost chiar dezinteresată devreme ce mi-a oferit prilejul de a achiziţiona o micuţă mapă pe care dacă o deschid, se potriveşte exact cu realitatea: cotorul este Esera iar pe stânga am harta Posets-Perdiguero iar pe dreapta Aneto-Maladeta. Pentru azi îmi trebuie un traseu de plimbare, mai scurt şi deloc tehnic, care să ne încânte cu peisaje fotogenice şi cele două hărţi îmi oferă fiecare câte unul. Pe dreapta ar fi Ibon de Creguena (ibon fiind termenul spaniol pentru lac), un fel de mare alpină suspendată într-o căldare glaciară la 2500m altitudine. Pe stânga un circuit prin căldările Perramo-Batisielles. Primul traseu pare mai abrupt, în timp ce diferenţa de nivel la amândouă e tot pe acolo, cam1300m. Pentru Batisielles, intrarea în traseu se face chiar din camping, în lungul văii Estos, în timp ce pentru Creguena trebuie să urcăm pe valea Eserei cam 5km aşa că alegem varianta facilă şi împachetând harta Aneto-Maladeta mă concentrez pe căldarea Perramo-Batisielles în fapt un fel de lighean în mijlocul căreia se ridică triplul vârf Agulles de Perramo căreia ne propunem să-i dăm ocol, cu atingerea salbei de lacuri în care-şi oglindeşte versanţii. Hotărârea fiind luată, aruncăm în rucsac pâine, roşii şi ceva conserve şi o luăm din loc pe nemâncate.

Barajul de la gura văii

Un drum asfaltat atacă despicătura văii dar se opreşte curând într-o parcare. De aici ies turişti înarmaţi cu beţe sau cu copii mici şi după felul armamentului e uşor de ghicit: primii vizează ascensiunea spre Batisielles sau chiar mai departe iar ceilalţi doar o plimbare pe drumul facil ce urcă valea Estos. Mai departe drumul urcă serios pentru a depăşi un baraj ce reţine apele Estosului într-un lac a cărui profunzime îi conferă nuanţe albastru-verzui apoi, trei kilometri mai sus un indicator marchează bifurcaţia: pe stânga, prin pădure, cei cu beţele, pe dreapta, pe vale, cei cu copiii. Măcinăm panta cu paşi mici, calculaţi. Respiraţia regulată face ritmul şi fără sforţări, serpentinând cu răbdare ajungem la Ibonet de Batisielles, lacul cel mic al cărui ochi verde se arată într-un platou mlăştinos presărat cu pini pletoşi. Pauză. Ibonetul atrage o mulţime de turişti ce-i savurează priveliştea în mici grupuri risipite la umbră. Locul este de o simplitate şi o armonie dezarmantă. În acest decor feng-shui, departe de marele zgomot se trezeşte la viaţă celălalt din tine, montaniardul. Se spune că unde ne este atenţia ne este şi energia şi cred că şi viceversa este valabilă căci îmi descopăr mâinile şi picioarele pline de forţă, coşul pieptului plin, senzaţii uitate şi regăsite aici.

Drumul de pe valea Estos

 :)

Ibonetul

Spre Escarpinosa

Pornim mai departe. Din păcate vremea stă încă sub semnul trecutului şi o ploiţă anemică ne obligă să poposim câteva minute sub coroana unui pin. În drum spre următorul ibon ieşim din fotogenica poiană mlăştinoasă şi urcăm stâncăriile populate cu pini. În faţă ne apare piramida pleşuvă a lui Agulles de Perramo (2542m), apoi dintr-o dată un perete de stâncă ne opreşte în loc. De pe creştetul lui cade un râu într-o succesiune de cascade şi săritori iar jos, la bază, un alt ibon stă neclintit ca o uriaşă oglindă: Escarpinosa. Hotărât lucru, îmi plac Pirineii. Pentru cel obişnuit cu proporţiile Carpaţilor sunt mai grandioşi, mai plini de forţă dar nu atât cât să te strivească, să te înfricoşeze. Se spune că gustul dulce conferă mulţumire şi hotărâm să suplimentăm doza naturală cu câte un baton de cereale din care la plecarea de acasă ne-am făcut provizii uriaşe.

Mai departe ocolim lacul pe sub stâncă, prilej cu care descoperim şi puiuţul lui (Ibon Verde), urcăm o limbă de grohotiş ce evită peretele după care printr-un jgheab debuşăm în larga căldare Perramo, pe malul lacului omonim. Dacă până la Escarpinosa am mai avut companie, aici suntem cu desăvârşire singuri. Lacul este mare, căldarea este mare, vârfurile de deasupra sunt masive. Soarele şi norii se transpun în pete pe versanţi ca într-o grafică făcută cu indigo şi în acest decor începem urcuşul ce ţinteşte ocolul vârfurilor ce ridică fundul ligheanului Perramo-Batisielles. De astă dată oboseala îşi spune cuvântul şi regăsim cu bucurie coborârea abruptă pe cealaltă faţă. Sub noi, la vedere se înşiră cele trei ibonuri pe lângă care trece poteca noastră: primul, mic, anonim, al doilea reflectând nu numai imaginea dar şi numele vârfului cu care de la naştere, coabiteză, l`Aigueta de Batisielles şi în fine Gran Batisielles, cel mai mare şi mai frumos, pe deasupra şi nefiresc de cald.

Perramo, căldare şi lac

Trecere în Batisielles - lacul fără nume şi l`Aigueta de Batisielles

Agulles de Perramo (2542m)

Odată cu schimbarea căldării am intrat în “calea vapoarelor”, mai precis pe traseul GR11 marcat pe harta noastră ca “sendero de gran recorrido”. Pirineii sunt formaţi din insule de creste grupate în masive, despărţite unele de altele de văi adânci. Masivele au suprafaţă redusă şi de cele mai multe ori crestele lor sunt inaccesibile (cel puţin în Ordesa-Monte Perdido şi în Posets-Maladeta), asfel că traseele locale presupun fie ascensiuni punctuale pe anumite vârfuri, fie cel mult treceri dintr-o căldare în alta. Totuşi, pentru amatorii de călătorii lungi, există aceste “sendero de gran recorrido”, aceste cărări pentru parcursuri lungi ce străbat lanţul trecând peste masive. O reţea de cabane bine dichisite şi convenabil plasate deservesc aceste coridoare astfel încât, bazându-se pe ele, cei ce pornesc la drum lung îşi iau într-un mic rucsacel doar strictul necesar şi desigur, paralele aferente. Câtă vreme traseele de interes local sunt marcate cât se poate de discret, uneori cu două dungi de vopsea, ca pe obrazul indienilor ce au dezgropat securea războiului, alteori doar prin momâi de piatră, pe GR11 apar stâlpişori de lemn ce indică parcursul. Coborâm ghidaţi de ei, adăstăm pe malul marelui ibon şi părăsim cu regret lumea alpină pentru a ne reîntoarce în camping.

   

Marcaje

Seara se lasă în timp ce pe primusul instalat în faţa cortului fierbem o oală de orez. Părem să fim singurii veniţi pe propriile picioare. Câtă vreme igloo-ul nostru abia face umbră pământului, vecinii motorizaţi au ridicat construcţii complicate semănând cu laboratoarele spaţiale, se servesc cu băuturi ţinute la rece în frigider şi îşi prăjesc grătare pe maşini de gătit alimentate de la butelii cu gaz. Până să se moaie boabele mă pun la curent cu ultimele noutăţi în materie de echipament de camping. Nu-i invidiez. Sunt mulţumit cu bocancii ce-mi ţin piciorul ca o copită, cu rucsacul ce-mi îmbracă spatele şi cu cortul sub cupola căruia îmi adăpostesc visele. Mâine, Creguena!

 

 

           

                       Dorin Chiş - Oradea - septembrie 2013                                          Înapoi