9.08.2013
Când ies dimineața din cort regăsesc creasta de deasupra campingului scăldată în soare, dar mai mult, constat cu uimire că norii s-au dus: atât cât orizontul strâmt al văii mă lasă să panoramez, cerul se arată nepătat. Îi comunic asta Cosminei și mobilizați o dată în plus, aruncăm ceva de mâncare pe fundul rucsacului și ieșim în fața campingului, în stația de autobuz.
Cum spuneam, Creguena este un lac imens, al treilea ca întindere din tot lanțul Pirinean, pitit într-o căldare, la 2500m altitudine. Ca mai toate lacurile glaciare și Creguena este sursa unui pârâu ce coboară abrupt, sfârșind jos în vale, în apele Eserei. Pentru a ajunge în căldare nu trebuie decât să urcăm dealungul scestui curs de apă și până la confluența cu Esera am plănuit să luăm autobuzul.
E rece. Soarele nu s-a ridicat încă destul de sus pentru a alunga umbra de pe fundul văii. La 9:15 autobuzul oprește în stație. Pe lângă noi doi, mai urcă un grup de tineri cu rucsacuri mici. Îi explic șoferului unde vrem să ajungem și ne arată pe hartă stația cea mai apropiată. 20 de minute mai târziu suntem iarăși pe picioarele noastre la o intersecție de drumuri ce deservește hotelul Banos de Benasque, o clădire impunătoare ce se ridică sub munte de cealaltă parte a Eserei și campingul Banos, situat chiar pe vale. Coborâm la Esera și o luăm pe firul ei înapoi spre Benasque până la confluența cu Rio Creguena.
Chiar la intrare în pădure, un panou ne adeverește că suntem pe drumul cel bun: Ibon de Creguena, 3,5 ore. Cu răcoarea dimineții în oase, acceptăm cu plăcere să dăm piept cu muntele. Cărarea se angajează în urcuș pronunțat prin pădurea neagră, la început în serpentine vagi, apoi de-a dreptul, paralel cu râul. Urcușul sever ne face bine. Cu toate că nu slăbim ritmul, ne ia mai bine de 20 de minute să ne ridicăm pe versant suficient de sus pentru a ieși în soare. Câtă bună dispoziție și poftă de viață poate să ne dea sclipirea astrului! Mă abat de la cărare pentru a lua apă. Râul este de-a dreptul fascinant. Dacă munții sunt grandioși, nici apele lui nu sunt mai prejos. Rio Creguena are un debit considerabil pe care-l antrenează pe panta abruptă, aproape în cădere liberă. Bolovanii ciclopici ce-i ies în cale fac ca apa să spumege în mărgele, să se împroaște în jerbe sau să se puverizeze în pulbere și din acest adevărat torent de energie ne simțim și noi alimentați. Poteca urcă neslăbind nici o clipă ritmul, dar asta nu ne deranjează. În clasica comparație dintre om și corabie se omite un lucru, aș spune eu capital și anume faptul că corăbiile merg mai bine lestate, îngreunate. Urăsc pasul târșit, cultivat prin malluri, dar mă înalță sufletește pulpa-ncordată, gamba de fier și senzația de greutate preluată-n genunchi. Urcușul sprinten are ceva din mecanismul purificator al canonului și cu cât urcăm mai sus, o bucurie sălbatică pune stăpânire pe mine. După 45 de minute ne oprim din această frenezie. N-am mâncat dimineața și prudența ne îndeamnă să ne hrănim și corpul, nu numai învelișurile energetice. Desfacem conservele și mâncăm încet, pe îndelete, așezând parcă cu mâna dumicaturile în stomac, apoi reluăm exercițiul fizic ieșind, 15 minute mai târziu, la liziera pădurii.
Acum suntem suficient de sus pentru a lărgi considerabil lațul orizontului, dar cu toate astea cerul rămâne pur, nepătat de nori. Vremea bună pare să fi învins decisiv. În spate deslușim ca-ntr-o captura Google Earth traseul de ieri prin căldarea Perramo iar în față avem o colosală treaptă de stâncă de câteva sute de metri deasupra căreia trebuie să găsim lacul.
Pornim mai departe pe poteca ce străbate vremelnic o poiană înierbată după care se angajează aproape vertical pe o pantă pe alocuri friabilă. Pini bătrâni, contorsionați își profilează siluetele pe fundalul cerului de deasupra noastră. Azi este o zi excepțională însă scheletele de lemn cenușiu, dezbrăcat de scoarță, precum și fibra răsucită a trunchiurilor vânjoase trădează vremuri cumplite. Cărarea devine ambiguă și tot mai des căutăm din ochi momâile de piatră care să ne certifice că suntem pe direcția bună. Până aici am urcat aproape 1000 de metri și cu tot aportul energetic, brut sau subtil, cu toată frumusețea ce ne cheamă, simțim spiritul din versurile de poți sili nerv, inimă și vână/ Să te slujească după ce-au apus,/ Și piept să ții când nu mai e stăpână /Decât Voința, ce le strigă Sus!
Peisajul se schimbă iarăși. Solul dispare cu desăvârșire și ne continuăm urcușul 100% pe piatră. Dacă Pirineii sunt mai înalți ca munții noștri și peisajul e altul. Mai sus de 2000 de metri vegetația dispare și o lume minerală, stearpă, îi ia locul. Peisajul devine aspru, iar mersul devine solicitant. Printre lespezile înclinate în fel și chip, ochiul caută suprafețele orizontale pe care nu întotdeauna le găsește. Se merge mai mult la aderență. Porozitatea pietrei nu lasă loc de alunecare indiferent de pantă iar pasul se schimbă în salt. Pe suprafețele abrazive tălpile de cauciuc se curăță ajungând la un negru profund. Solicitarea e totală. Nu e un secret că simplul mers pe jos este o activitate atât de complexă încât satisface nevoia de exercițiu a întregului organism. Programatorii angrenați în proiectele privind realizarea de roboți androizi mărturisesc că cel mai mare volum de calcul de disipă pentru realizarea mersului. Dacă creierul nostru nu ar funcționa complet silențios, l-aș auzi zumzăind ca motorașele de autofocus ale aparatelor de fotografiat.
Un mic ibon cuibărit între marea de lespezi îmi reține atenția. De aici se desparte un traseu ce traversează creasta în căldarea vecină, d`Alba. Noi urcăm mai departe, aproape la întâmplare căci privirea ațintită strict la vârful bocancului nu lasă timp pentru căutarea momâilor. La fix 3,5 ore de la intrarea în traseu panta se termină și Rio Creguena se transformă în lac. Metamorfoza ne zmulge o exclamație admirativă. Locul în care ne aflăm seamănă cu ciupitura de pe periferia unui ibric, menită să canalizeze în jet șuvoiul lichidului. Pereții de piatră ai căldării se strâng grijuliu reținând apele ibonului pe care-l lasă la vale printr-un fel de chei strâmte între pereții căreia tocmai am intrat. Apa adâncă și incredibil de curată lasă să se vadă fundul stâncos, colorându-l doar cu albastru. Uneori o rafală de vânt cu miros de zăpadă încrețește suprafața apei într-un filigran delicat, ascunzând detaliile ca sticla mată a unei cabine de duș. Urmărim tot acest film așezați pe un petec de iarbă. După efortul depus, panorama pe care-o avem în față ne răsplătește regește și dublăm satisfacția mestecând pe îndelete miezul unei portocale. Știm că din acest punct nu vedem decât o frântură infimă din suprafața lacului și când ne revine suflul, escaladăm peretele compact la aderență și pe curbă ne nivel intrăm încet în căldarea uriașă.
Lațul orizontului se deschide iar. De jur împrejur crenelurile vârfurilor ridică tot mai sus marginea căldării iar sub noi ibonul crește și se întinde ca un aluat dospit. O peninsulă ce ștrangulează suprafața lichidă conferă lacului forma unei virgule. Țintim într-acolo pentru a vedea fundul căldării. De astă dată peisajul ne lasă muți. O salbă de vârfuri de peste 3300m închide aici căldarea, culminând cu Pico Maldito de 3350m. Pereții lor masivi de stâncă sunt grizonați cu zăpadă iar la bază, lacul albastru pare că absoarbe toate sunetele. Este o liniște absolută dar nu ca atunci când lipsește sonorul ci ca atunci când e dat la maxim. De pe înălțimea pe care ne-am oprit privim fascinați, fără a ne putea desprinde privirea de la suprafața lichidă ce oglindește cerul neobișnuit de profund, cu nuanțe indigo. Micile valuri ce încrețesc lacul în curbe moi creează steluțe ascuțite ce scânteiază neașteptat și efemer. Câteodată o pală de vânt pare să le strângă într-o plasă nevăzută plimbându-le apoi la grămadă pe suprafața apei. Privesc siderat acest peisaj și aici, la 2500m altitudine am sentimentul pregnant al mării. Cineva, proaspăt întors din concediu, mi-a spus că a găsit paradisul, tocmai în Grecia. Nu, pentru mine paradisul este aici căci am sentimentul pregnant că în acest loc aș putea rămâne captiv toată viața, ca în tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte și mă întreb exact cu cuvintele pe care le-am citit într-o carte: munților, de ce există atâta frumusețe în voi?.
Simt imboldul de a face ceva pentru a nu încremeni pe veci locului. Umplu vasul cu apă, scot primusul și pun de o supă. Evacuarea gazului umple peisajul de sunet. În timp ce apa se umple de bule, mă gândesc care e sursa acestei frumuseți și nu găsesc răspuns decât în puritatea ingredientelor acestui peisaj, în reducerea lui la esență, la simbol: stâncă macră, apă limpede, radiație solară, liniște, alb nepătat, albastru profund. Acest peisaj nu necesită nici cea mai mică digestie, este o injecție direct în venă. Nu pot să nu mă gândesc la munții sacri. Nimeni nu le atribuie vreun titlu de sacralitate și totuși oamenii se simt atrași de ei și vin de departe să îi vadă. Mă gândesc câte cuvinte sunt necesare într-o biserică și tot fără folos, când ar fi suficient ca oamenii să vină aici și în această liniște să înțeleagă totul. Dacă cei ce mă întreabă de ce plec de acasă ar ajunge vreodată aici, nu ar mai fi nimic de zis.
Abia dupăamiaza ne învrednicim să o pornim înapoi. Ca pentru a ne întipări în minte pentru totdeauna acest peisaj, ne oprim des contemplând căldarea. Coborâșul pe lespezi e mai rău decât urcușul, apoi pe panta friabilă este de-a dreptul solicitant. Ne ia două ore să atingem Esera și din acest punct până în stația de autobus mai avem cel puțin un kilometru în urcare. Cu toate că bocancii sunt deosebit de comozi, coborârea accidentată și prelungă ne-a solicitat picioarele la maxim și nu avem chef să facem încă cinci kilometri pe asfalt până în camping, așa că o luăm la fugă de teamă să nu pierdem autobuzul. Ajungem prea repede și așteptăm la marginea drumului. Suntem obosiți dar nu de o oboseală distructivă ci de o dulce oboseală. Știm că după un somn reparator vom fi iarăși în plină formă, ceea ce este îmbucurător căci mâine vom aborda Aneto.
Dorin Chiș - Oradea - septembrie 2013 Înapoi
