Înapoi

             

28 decembrie 2013

            Am ajuns in Sicilia via Catania, cu un zbor Wizz. Prima cazare era rezervată în Taormina însă aveam rucsăcei uşori și timp berechet așa că din fața aeroportului am luat un autobus de oraș (ce s-a lăsat așteptat îndeeeluuuuung), în ideea de a vagabonda prin centrul vechi. Am coborât la întâmplare, acolo unde am zărit prima biserică veche și urmărind un indicator ce țintea spre un punct de informare turistică, ne-am ales cu o hartă a orașului. Două chifle umplute cu ierburi și ciuperci, cumpărate de la o brutărie, ne-au ținut de foame, în timp ce începeam slalomul printre punctele colorate marcate pe hartă.

Sicilia și-a trăit apogeul în trecut, drept pentru care partea veche a orașelor e bine conturată și "mobilată" cu construcții masive, decorate alambicat. Unele (bisericile mai ales) sunt renovate în nuanțe proaspete de bej, celelalte însă dăinuiesc cu tencuiala afectată, în culori mai închise, maro, cenușiu, pe alocuri înegrite de vreme. Ca în toate localitățile din insulă, şi în Catania strada de referință (în jurul căreia sunt plasate obiectivele arhitectonice importante) se numește Via Vittorio Emanuele, ce ne conduce în principala piață a orașului, Piazza Duomo. Locul, nu foarte vast, este bordat de catedrală și se continuă cu Piazza Universita. În piață locuiește un elefant ce poartă în spate un obelisc cu ornamentaţii metalice, anacronice. În colțul pieței, în dosul unei fântâni în funcțiune descoperim piața de pește. La ora asta marfa și pescarii au dispărut, lăsând în urmă vrafuri de ambalaje aruncate direct pe caldarâm, printre care un stol de pescăruși vocali mai răscolesc încă, amăgiți probabil de mirosul peștelui. Piața se continuă cu o stradă transformată de comercianți în piață de legume-fructe. Trecem repede peste arancia (micile portocale siciliene) și pomodoro (roșii) și ne lăsăm impresionați de exoticele vrafuri de carciofi (anghinare), finocchi și de un soi de conopidă violacee, rudă cu brocoli, aranjată pe mese improvizate din lăzi de lemn. Colțul e colorat și vesel. La capătul străzii cotim scurt spre Piazza d'Assisi, unde regăsim și via Vittorio Emanuele. Un mic indicator ne îndeamnă spre teatrul grec, pe care-l găsim în apropiere.

Carciofi

Intrarea se face printr-o clădire ce nu diferă cu nimic de celelalte de pe stradă. Amfiteatru este strâns, mutilat chiar, de construcțiile orașului. De fapt, în urma iubitorilor artei au venit cei ce nu și-au dorit. decât o locuință, pe care au clădit-o pe fundația de piatră existentă. O veche fotografie aeriană arată clar clădirile aliniate pe arcele de cerc ale tribunei. Procesul de restaurare a fost lent și a presupus despăgubirea proprietarilor și demolarea clădirilor parazitare. Deși o mare parte a teatrului a ieșit la iveală, ansamblul nu este cu totul degrevat. Cutreierăm prin și pe sub tribune, apoi ieșim în partea superioară și luăm loc la soare. Deși suntem la sfărșit de decembrie, vremea e primăvăratecă, ca la noi în aprilie.

Revenim în Piazza d'Assisi, de unde urcăm străduțele în pantă spre alte biserici cu nume de sfinți. Majoritatea străzilor sunt pavate cu piatră fasonată cu dalta. Nu e vorba de macadamul mărunt ci de lespezi de mari dimensiuni, ce împrumută străzilor un aspect antic. În plus, prin fantele accidentale apărute neșteptat printre clădiri, uneori se zărește vârful de peste 3000 de metri al Etnei. Vulcanul erupe constant, dar în ultimele săptămâni activitatea lui s-a intensificat ajungând până acolo încât datorită cenușii ridicate în atmosferă, aeroportul Cataniei a fost închis pentru două zile. Acum, deasupra lui se zărește o emanație, ca norul ce se spune, ascundea Olimpul de privirile muritorilor.

Etna

 

Mulțumiți cu cele văzute, o luăm spre gară. Până la Taormina avem de parcurs circa 70 de km, care se fac într-o oră cu trenul sau autobusul. Optăm pentru varianta auto deservită de autogara adiacentă stației de cale ferată. Drumul e înghesuit între pantele abrupte ale Etnei și mare, dar fiindcă s-a lăsat întunericul nu deslușim decât curbele strânse din micile localități cocoțate pe promontoriile stâncoase ale țărmului. Peisajul trebuie să fie fotogenic, dar vom vedea asta abia mâine, pe lumină.
 La ora 19:30 coborâm într-o stație pustie. Cei câțiva călători ce au coborât împreună cu noi, dispar unul câte unul trăgând după ei trolerele zgomotoase. După șirurile de luminițe ce delimitează străzile, ne dăm seama că suntem cocoțați pe un versant abrupt ce domină marea de la aproape 200 de metri altitudine. Știm doar că Baia Azzura, hotelul nostru, e undeva pe malul mării, dar nu intuim cum putem ajunge acolo prin bezna ce nu trădează vreo cale de acces. Nici un suflet de om nu tulbură singurătatea micuței platforme pe care am coborât. Căutăm o hartă pe panoul ce afișează orarul curselor, dar n-o găsim. Suntem prea obosiți și înfometați pentru a o lua la întâmplare pe străzi și ne vine ideea de a suna la hotel pentru indicații. O voce amabilă ne îndrumă în susul pantei preț de câțiva zeci de metri, la funicularul ce mai face doar două curse până la ora închiderii. Îmbarcați într-un tomberon, în nici trei minute ne pomenim pe malul mării, având în fața ochilor chiar hotelul căutat. De la totala derută la rezolvarea precisă a problemei noastre drumul a fost atât de scurt încât abia avem timp să ne revenim din uimire. Și ca serviciul să fie complet, un restaurant cochet, cu nume marinăresc ne deturnează privirea.
Ne luăm în primire camera și terminăm ziua cu paste Norma la restaurantul La Marina.

 

 

                       Dorin Chiş - Trapani - ianuarie 2014                                          Înapoi