Dimineața o las pe Cosmina să doarmă și mă strecor afară. Vremea e în schimbare. Nori cenușii se bulucesc peste pantele Taorminei. O iau pe malul mării spre Isola Bella ce are un farmec irezistibil. Deoarece micul istm ce conduce la insulă e spălat pe câțiva metri de valuri, sunt nevoit să mă descalț pentru a trece dincolo, apoi un zid de piatră cu o poartă de fier încearcă din nou să mă oprească. Până în 1990 insula a fost proprietate privată după care a fost cumpărată de Regiunea Sicilia și transformată în rezervație naturală. E abia ora 8 și dacă e să cred programul afișat la vedere, poarta se va deschide doar peste o oră. În ciuda atenționării de supraveghere video, nu consimt să renunț la o incursiune în interior. Zidul de piatră e spălat de valuri, dar reușesc să înaintez dealungul lui pășind pe spinările bolovanilor ce ies din apă, până la gura unei grote care e folosită pentru lansarea la apă a ambarcațiilor. Locul are șarm, dar odată ajuns constat că grota nu e naturală ci construită prin cimentarea bolovanilor și, mai grav, portița din fundul grotei e închisă și ea cu lacăt, așa că revin la zidul de piatră pe care-l escaladez cu ușurință. O alee mă conduce prin fața casieriei, prin dreptul camerei video fixată pe un stâlp. În trecere remarc tariful de intrare de 4 euro. Mă afund în interiorul insulei pe aleea betonată ce urcă în trepte, mărginită uneori de ziduri din bolovani cimentați. Aleile întortocheate și zidurile zimțate au ceva din aerul parcurilor de distracție Walt Disney, distonant pentru o rezervație naturală. În ciuda imaginii de ansamblu fotogenică la superlativ, interiorul mi se pare un kitsch, așa că îmi pierd repede interesul și pentru a nu avea neplăceri, dau filmul pe repede înapoi către intrare, escaladez din nou zidul de piatră, mă descalț, trec apa și abia când sunt pe plaja pietroasă mă consider în siguranță. Graba mea n-a fost lipsită de temei căci un bărbat coboară faleza cu o plasă în care duce o pereche de cizme de cauciuc pe care le folosește pentru a trece prin apă spre insulă: e casierul rezervației. Nu-mi rămâne decât să revin la hotel.
După micul dejun cu suc natural de arancia e timpul să pornim mai departe. De data asta optăm pentru tren, în ciuda faptului că gara e la circa 3 kilometri depărtare. Șoseaua parcurge distanța dealungul țărmului așa că folosim prilejul pentru a contempla de aproape spectacolul coastei accidentate.
Clădirea gării este un obiectiv turistic în sine. Pereții sunt decorați cu picturi colorate, mobilierul sălii de așteptare este vechi și elaborat iar copertinele peroanelor sunt susținute de o structură de fier desuetă, frumos ornamentată. La casierie suntem îndrumați spre automatul de bilete unde pentru 16 euro ne scoatem un bilet dublu, valabil 90 de zile, pe care-l validăm conform regulilor la un aparat de pe peron.
Până în Messina peisajul nu este atrăgător. Fără a avea farmecul Taorminei, localitățile prin care trecem etalează clădiri moderne, poate confortabile, dar lipsite de valențe estetice. În Messina profităm de ora dintre cele două trenuri pentru a încerca un cannoli într-o cofetărie.
Cannoli este un desert tipic sicilian, constând dintr-un tub comestibil, mai rigid ca un cornet de înghețată, umplut cu o pastă pe bază de ricotta, un fel de brânză asemănătoare urdei. În Sicilia un cannoli mare costă în jur de 1,8 euro. Citisem că crema de ricotta este fină, dar la cannoli pe care tocmai îl degustăm umplutura are grăunjoare ce nu-i dau un aer de fină delicatesă.
Pentru Milazzo mai plătim încă 14 euro pentru un bilet dublu. Până la ieșirea din oraș, trenul are un parcurs subteran destul de lung. Din păcate vremea s-a schimbat în rău și stă să plouă.
În Milazzo avem parte de o surpriză neplăcută. Gara e undeva înafara orașului și cei câțiva pasageri ce au coborât din tren împreună cu noi se risipesc în mașinile ce îi așteptau, astfel că până să ne dumirim asupra situației, ne trezim singuri. Punctul de informare turistică este închis însă are afișată o hartă la vedere pe care ne orientăm sumar. Milazzo în sine nu ne prea interesează, fiind pentru noi doar un punct de tranzit spre insulele Eolie, ținta noastră. Neavând altă opțiune, o luăm per pedes, la început vânturați de mașini pe o șosea de centură fără trotuare, apoi pe lângă port, fotografiind bărci și yachturi scoase la iernat.
Insulele Eolie, casa zeului Eol, stăpânul vânturilor, sunt insule vulcanice. Arhipelagul este format din șapte insule dintre care una este Stromboli, pe care se găsește vulcanul omonim ce erupe continuu, fiind vizitat mai ales noaptea pentru spectacolul magmei incandescente. Compania maritimă Siremar are curse spre și printre aceste insule aproape din oră în oră, ceea ce le face foarte accesibile turismului. Deoarece vrem să petrecem 2 zile în insule, am ales ca bază Lipari, unde se află cea mai mare localitate din arhipelag și, implicit, cea mai generoasă ofertă de cazare.
Navele rapide ajung în Lipari într-o oră. Prima oprire este în insula Vulcano, cea mai apropiată de Sicilia. Fiind constituite din vechi cratere de vulcani, insulele au o dimensiune verticală de ordinul sutelor de metri, ceea ce le face vizibile de la distanță. Vulcano ne apare încă de departe profilându-se pe cerul sumbru, încărcat de nori de ploaie.Vulcanul din această insulă nu mai erupe, dar totuși, pantele sale emană vizibil gaze sulfuroase, a căror miros se simte de cum acostăm. Mai departe drumul este scurt căci Vulcano este despărțită de Lipari de un canal nu prea larg.
Odată cu înserarea debarcăm pe pământ ferm. Hotelul nostru este la zece minute de port, pe coasta dealului. După ce ne cazăm, ieșim în orășel să ne punem burțile la cale la un restaurant. Previzibil, a început să plouă. Schimbarea vremii nu va fi de durată. Va ploua doar cât stăm noi prin insule.
Dorin Chiș - Oradea - ianuarie 2014 Înapoi
