Dimineața coborâm la micul dejun de cum se deschide restaurantul și la ora 9:30 ne îmbarcăm în cursa companiei Siremar ce face escală în Vulcano. Conform previziunilor, peisajul e mohorât. Coborâm pe ponton și după plecarea vasului rămânem singuri, într-o localitate pustie.
La fel ca Sicilia, insulele Eolie sunt o destinație de vară. Dacă Lipari este o localitate locuită permanent, așezarea de pe Vulcano are statut de sat de vacanță, majoritatea proprietăților aparținând oamenilor cu slujbe bine plătite pe continent. Craterul pe care vrem să urcăm se ridică în imediata vecinătate a portului, dar căutăm pe o hartă expusă la ponton un drum de acces. Câteva indicatoare plasate în intersecții ne confirmă că suntem pe drumul bun, pe salita al cratere. Câtă vreme urmăm șoseaua asfaltată ce asigură legătura cu sudul insulei admirăm proprietățile, uneori cochete, în stil mediteraneean, apoi un simulacru de barieră și un panou ne vestește că trebuie să schimbăm asfaltul cu o potecă tăiată direct pe cenușă vulcanică. Un semn de avertizare cu craniu ne atrage atenția să nu respirăm gazele toxice. Vom fi atenți.
Conul craterului are cam 300 de metri altitudine. Cărarea acoperă diferența de nivel în cinci serpentine largi, marcate pe parcurs cu indicatoare. La început drumul e pe cenușă vulcanică, neagră, grunjoasă, acoperită de vegetație săracă, apoi, în porțiunea superioară e tăiat direct într-un fel de gresie roșiatică foarte moale, în care apa a modelat o grămadă de canioane în miniatură. Cu cât urcăm mai sus, priveliștea asupra insulei Lipari e tot mai cuprinzătoare, așa cum și vântul se intensifică, să nu uităm că suntem acasă la Eol. Îmi vine în minte Odiseea. Cu mii de ani înaintea noastră, a trecut pe aici și Ulise, în drumul lui către casă. Povestea spune că eroul a fost bine primit de Eol care, vrând să-l ajute, a închis toate vânturile într-un burduf, lăsând liberă doar adierea zefirului. Cu prostia chiar și zeii se luptă în zadar, spune o vorbă ajunsă la noi probabil din antichitate și iată că lăcomia celor din jurul lui Ulise i-a făcut să deschidă burduful în care presupuneau că vor găsi aur și astfel eliberate, vânturile rele i-au dus pe eroi departe de casă, iar pe noi ne scutură acum serios, obligându-ne să ne căutăm hainele groase.
Pe buza craterului drumurile se despart. Traseul parcurge circumferința conului vulcanic în circuit așa că ne e cam tot una dacă o luăm. Din locul în care ne aflăm se văd deja emanațiile toxice. Gazele albicioase scăpate prin crăpăturile rocilor depun pe sol sulful galben aprins, ca o compensare a soarelui lipsă. Câte o pală schimbătoare de vânt aduce până la noi mirosul înecăcios. Ne apropiem cu prudență pe partea din vânt. Chiar fără a erupe, vulcanul adormit impresionează. Suntem din nou pe munte, cu rucsacii în spate, uimiți de natură. Craterul nu este foarte adânc. Fundul lui nu prezintă nici o gaură sau fisură, gazele ieșind de pe porțiunea superioară a pantelor sale și cele mai multe, chiar de pe buză. Străbatem întreg circuitul admirând peisajul din toate unghiurile posibile și la prânz, când clopotul bisericii bateAve Maria, coborâm spre port.
Chiar dacă ploaia ne-a cam încurcat socotelile, tura reușită pe Vulcano ne-a dat satisfacție. Revenim în Milazzo cu prima cursă și tot per pedes ajungem la gară.
Nici o casă nu este deschisă și automatul de bilete este defect. Un localnic ne scoate din încurcătură povățuindu-ne să urcăm liniștiți și să cumpărăm bilete de la conductor. Oricum nu avem altă alternativă și remarc grimasa amuzată a conductorului atunci când îi spunem că am urcat în Milazzo.
Ajungem în Cefalu pe întuneric. Localitatea este căutată pentru partea veche, cu străduțe strâmte și clădiri înghesuite. O stâncă uriașă iluminată cu reflectoare domină această parte a așezării. Străduțele sunt pline cu oameni îmbrăcați festiv ce se plimbă agale. Nu-mi dau seama dacă este ceva normal pentru Cefalu sau doar un mod de a marca prima zi din an. Apartamentul rezervat ocupă ultimul cat al unei clădiri cu vârstă incertă. Ne abandonăm bagajele și ieșim să mâncăm la un restaurant din cartier.
Suntem prea obosiți pentru a încerca să vizităm împrejurimile. Străbatem câteva ulicioare doar așa, de poftă, apoi urcăm scara abruptă spre vremelnicul nostru adăpost, ridicăm temperatura instalației de aer condiționat și încheiem cu somn această zi reușită.
Dorin Chiș - Oradea - ianuarie 2014 Înapoi
