Înapoi

           

Odaia este scufundată în beznă. Obloanele grele nu lasă să pătrundă nici un fir de lumină. Un zgomot surd, îndepărtat, mă face să cred că, totuşi, s-a luminat de ziuă. Mă ridic din pat şi deschid fereastra. O dimineaţă caldă, însorită invadează camera. Privesc dincolo de prim planul acoperişurilor de ţiglă, la întinderea albastră a mării Ligurice pe care se detaşează triunghiul alb al unei vele şi nu pot să nu mă gândesc la fericiţii care fac yachting în largul coastei Siciliei.

Ca majoritatea locurilor din Sicilia, nici Cefalu nu are prea multe atracţii punctuale. Înafara catedralei şi a ruinelor de pe stânca ce domină localitatea, rămâne de savurat doar ambianţa, aerul vechi, autentic, al localităţii.

Ieşim în strada strâmtă, pavată cu dale vechi, din piatră. Înainte de toate vrem să vedem marea, ce e doar la o stradă distanţă. Cotim pe lângă o veche biserică şi ieşim pe un fel de terasă, ridicată la o oarecare înălţime deasupra valurilor ce se sparg sub noi, pe zidul de piatră. Terasa, destul de mare, găzduieşte la mijloc o fântâniţă, de care se sprijină un bărbat în cămaşă albastră, ce mâzgăleşte ceva într-un carneţel. Înafara notesului, nu are nimic altceva la el şi încerc, fără să reuşesc, să-mi dau seama dacă este un localnic ce încearcă să-şi pună gândurile în ordine înaintea unei noi zile, sau unul din turiştii ce tranzitează orăşelul.

În câteva minute ajungem la catedrală. Am trecut pe lângă ea aseară, în drum spre apartament, aşa că o găsim uşor. Soarele nu a apucat să se ridice suficient şi, umbrită, construcţia masivă de piatră pare şi mai austeră. Clădirea a fost ridicătă în anul 1131 de către normanzi, ceea ce explică exteriorul său colţuros, însă dincolo de vechimea ce transpare din stil şi din eroziunea blocurilor de piatră din ziduri şi din coloanele ce sprijină frontonul, cu adevărat frumoase şi rare sunt mozaicurile bizantine din interior, având ca piesă centrală imaginea unui Christ Pantocrator.

E prea devreme ca să predăm apartamentul, prin urmare plănuim să căutăm una din străduţele ce conduc la cărarea ce urcă pe Rocca di Cefalu, stânca ce domină locul, vizibilă din orice punct al oraşului. Pereţii abrupţi constituie o veritabilă fortificaţie naturală, astfel încât înălţimea a fost folosită ca loc de refugiu din cele mai vechi timpuri, fiind întărită cu ziduri masive de piatră, la poalele cărora achităm un bilet de intrare.

 

Odată ce urcăm, ieşim din conul de umbră. În soare plin începe să fie cald şi hainele devin bagaj. Cărarea serpentinată contribuie şi ea la supraîncălzire şi toate la un loc, laolaltă cu cactuşii cărnoşi ce fac parte din peisaj, ne teleportează miraculos departe de iarnă.

Primul popas e la templul Dianei. Construcţia e căzută în ruină şi la vechimea ei (dinainte de Cristos), doar masivitatea blocurilor de piatră explică faptul că încă mai dăinuie. Înafara măiestriei cu care blocurile au fost fasonate, nu pare să mai fie altceva de admirat, aşa că ne continuăm ascensiunea spre vârf, unde harta indică fortificaţiile unei cetăţi. Deşi este destul de devreme, turiştii au luat deja în stăpânire locul, astfel că atunci când ajungem, mica mea curiozitate matinală îşi capătă răspuns: bărbatul cu cămaşă albastră, aşezat pe creştetul unui zid, desenează în carneţel.

Cetatea, ca obiectiv, păleşte în comparaţie cu aşezarea sa, ca punct de belvedere. Vârful oferă o panoramă de 360 de grade asupra zonei. Chiar sub noi, din albastrul profund al mării se detaşează marina cu yachturile sale, de la care pleacă conturul zimţat al coastei. Micile promontorii înverzite sunt pătate de poligoanele acoperişurilor ceramice, închipuind vile vechi, cuibărite cochet. Locul seamănă cu întrucâtva cu Taormina, îmbinând frumuseţea naturii cu elemente antropice de bun gust, trădând o lume veche, aristocrată, necunoscută pe meleagurile noastre, pe care, pomul fructifer şi coteţul de găini prevalau, impuse de necessitate. Gata cu Rocca di Cefalu, gata cu cetatea. Lenevim la soare bucuroşi că faţă de aproape trei sute de zile pe an, când la această oră stăm în faţa computerelor şi dăm telefoane, azi ne permitem luxul de a contempla, a simţi razele soarelui şi a avea revelaţii.

La ora 12 suntem înapoi în oraş. Predăm apartamentul şi cu rucsacii în spate, ieşim în portul pescăresc, ca să ne continuăm trândăveala şi contemplaţia. Regăsim şi aici vizitatorii, imortalizînd marea, pescăruşii şi vechile clădiri, cu aparatele foto sau, mai la modă, cu telefoanele, iar printre ei…

-Cosmi, ia uite cine stă pe bancă!

… omul cu cămaşa albastră, maltratând carneţelul. Întâlnirea iese din sfera coincidenţei, dar nu şi din cea a normalităţii. Găsim o bancă liberă pe care o luăm în stăpânire  Spuneam că Cefalu nu are obiective clare, şi totuşi, atrage o mulţime de lume care se perindă pe acelaşi traseu, lume care, ca şi noi, nu găseşte imboldul de a pleca, care hălăduieşte în colo şi-n coace neştiind nici pentru ce ar rămâne. A respira aerul din Cefalu devine necesar, dar nu şi suficient, aşa că merg să cumpăr nişte pizza cu care ne ostoim foamea.

Mica lume a portului e fascinantă. Un şezlong întins la malul apei dovedeşte clar că aici nu există iarnă. Mai mult, de cateva minute îl urmăresc cu privirea pe un domn mai în vârstă, care ajuns în preajma şezlongului, începe prin a se descălţa, continuă cu a se dezbrăca şi sfârşeşte prin a înnota viguros sub privirile noastre.

Pe la ora 16 ne ridicăm să pornim spre gară. Cămaşa albastră e încă pe bancă. Adio, nu ne vom mai vedea: plecăm la Palermo! Ne mai abatem ici-colo pe stradele pentru a vedea câte un loc atrăgător, ne mai şi rătăcim, dar Cefalu e mic şi într-o jumătate de oră ajungem. Pe această rută trenurile sunt dese. Ne cumpărăm bilet şi urcăm în prima garnitură. Până aici a fost frumos, dar am fost preveniţi că la Palermo e haos. Ce înţeleg oare sicilienii prin haos? Scot aparatul şi-i fac Cosminei o fotografie.

-De ce-mi faci poză?

Îi arat imaginea pe display: dincolo de chipul ei, în fundalul neclar se ghiceşte o siluetă în cămaşă albastră.

 

                       Dorin Chiş - Oradea - aprilie 2014                             Înapoi