<< înapoi

 

            Istoria unei dorinţe

În urmă cu cinci ani am făcut o incursiune în India. A fost o experienţă plăcută şi incitantă ce ne-a marcat şi ne-a dat certitudinea că suportăm, şi mai mult, că ne place Asia, cu toată gălăgia ei. O dorinţă mai veche era să vizităm Cambodgia, apoi am auzit despre Vietnam, că ar fi ieftin şi că ar oferi peisaje frumoase. Fiindcă e total ineficient să străbaţi jumătate de glob doar pentru o scurtă incursiune, părea că cele două destinaţii fac o reuşită pereche, însă când am început să încropesc planul călătoriei, m-am lovit de două inconveniente. Primul era preţul zborului, destul de ridicat, iar al doilea, obligativitatea obţinerii vizei pentru Vietnam, ceea ce presupunea un drum la Bucureşti. Dând târcoale subiectului am descoperit că, probabil din cauza destinaţiei mult mai căutate, zborurile pe Bangkok erau substanţial mai ieftine iar viza pentru Thailanda se putea obţine pe aeroport. Aşa se face că, pe nesimţite, am uitat de Vietnam şi cu toate că în cele din urmă a trebuit totuşi să fac drumul la Bucureşti, am rămas la Thailanda. Categoric, urma să vizităm Cambodgia cu minunatul Angkor, apoi să coborâm în sudul Thailandei, într-o insulă caldă din marea Andaman. Nu ne doream o vacanţă în staţiune, cu viaţă de noapte şi concerte şi astfel am evitat Ko Samui, Phuket şi mai noua atracţie, Ko Phi Phi. Din puzderia de insule am ales modesta Koh Mook, departe în sud, acolo unde mai puţini turişti au răbdare să călătorească. Planul era mai mult decât incitant şi în iarna lui 2011, încărcaţi cu aparate foto, sandale şi pantaloni scurţi, lăsam în urmă Oradea cenuşie, fără zăpadă, îmbarcându-ne pentru Budapesta, al cărei aeroport internaţional este pentru noi „aeroportul casei”. Ne aşteptau lungile ore de moţăit în scaune şi de stat la cozi prin aerogări, lucruri pe care orice călătorie transcontinentală le presupune. Zborul nostru făcea escală la Helsinki şi la capătul a 28 de ore efective de la plecarea de acasă, puneam piciorul pe aeroportul Suvarnabhumi, din Bangkok.

 

Teoria conspiraţiei: failed

            Mă fascinează ideea unui viitor în care zborul nu se va mai face cu avionul, sau oricum, nu aşa ca acum, şi actualele aerogări internaţionale, demodate şi anacronice, vor deveni obiective turistice. În zilele noastre însă, aeroportul Suvarnabhumi este cât se poate de modern şi avangardist. Ajutaţi de benzile rulante străbatem coridoare lungi decorate cu picturi cu influenţă buddhistă şi false temple în miniatură şi după un parcurs monoton şi lung, ne blocăm la cozile imense din faţa ghişeelor de control a documentelor. Thailanda oferă pe aeroport o viză turistică de 15 zile şi procedura de obţinere, chiar dacă nu laborioasă, sugrumă traficul, punând la grea încercare răbdarea călătorilor dornici de a se trânti pe un pat de hotel. Aşteptăm. Îmi vine ideea de a valorifica timpul vămuit de proceduri, ceea ce duce la o descoperire deconcertantă: ghidul de călătorie, micuţa carte capabilă să ne deznoade iţele încurcate ale orientului, a rămas în aeronavă, cel mai probabil în buzunarul scaunului, printre ziare. Ghidul nu e de neînlocuit deoarece în orice librărie găseşti un Lonely Planet ce costă în jur de 20$, însă cărticica noastră era preţioasă, fiind scrisă în acea „dulce şi frumoasă, limbă ce-o vorbim”. Rememorarea coridoarelor nesfârşite ale terminalului îmi temperează pornirea de a mă întoarce, însă cum coada la care stăm nu se mişcă, socot că ar fi timp. Hotărăsc să încerc ce poate face hotărârea unui om împreună cu sistemul informatic al aeroportului şi după un schimb de priviri cu Cosmina, o iau la fugă înapoi. Abia ajuns în faţa nenumăratelor porţi ale terminalului, realizez că habar nu am care e cea pe care am intrat. Creierul s-a lepădat de informaţia efemeră ca de un ambalaj de unică folosinţă şi pentru a regăsi drumul picioarelor, navighez neuronal printre impresii: desenele cu influenţă buddhistă, falsele temple, ghivecele cu flori. La poarta dorită, un angajat în halat spală pereţii de sticlă cu o racletă. Uşa e blocată şi nu mai e nimeni în tunel. Bărbatul în halat nu ştie engleză dar e dotat cu zâmbetul şi solicitudinea thailandeză şi îmi face semn să ocolesc pe undeva pe sus. Nu văd nici o scară, însă uitându-mă împrejur, zăresc un poliţist ce vine deja spre mine. Sunt luat în primire şi dus la un punct de informare ce e situat, conform legilor lui Murphy, la celălalt capăt al terminalului. În faţa unei operatoare povestesc din nou tărăşenia şi zâmbetul thailandez îmi cere tichetul de îmbarcare. Hait! Până aici mi-a fost! În naivitatea mea credeam că am să fiu lăsat să scotocesc eu însumi prin aeronavă şi-abia acum îmi dau seama că pe un aeroport există reguli şi proceduri. Perfect. Să le punem la încercare! Dacă chiar există o conspiraţie mondială interesată de ceea ce fac şi de numărul pantofului pe care îl port, mă gândesc că numele meu scris pe un bileţel şi introdus în computerul thailandez va fi suficient pentru a-mi readuce cartea. Fata răscoleşte câteva tabele de pe  monitor, apoi ridică receptorul şi formează un număr scurt. Triumf interior şi plin de admiraţie îmi spun: „uite dom`le ce înseamnă civilizaţia butonului!”. Din păcate miracolul tehnic se termină aici căci la celălalt capăt nu răspunde nimeni. Operatoarea se scuză: personalul a părăsit aeronava. Îmi dă adresa biroului FINNAIR, undeva la etajul patru: ei sunt singurii care ar mai putea face ceva. Îi mulţumesc operatoarei şi merg să-i prezint Cosminei consolările aeroportului Suvarnabhumi.

            Până la hotelul P&R Residence am putea lua unul din taxiurile exagerat de scumpe ce fac transferul de la aeroport, însă n-am venit până aici ca să umblăm cu capul în pungă şi optăm pentru transportul public. Până în centrul capitalei călătorim prin văzduh cu sky trenul, apoi ne apropiem pe sub pământ cu metroul şi în final, pe jos, acostaţi de şoferii de tuk tuk, nu foarte insistenţi.

            Camera de la etajul 6 e plăcută. În ciuda atâtor ore de somn, ne simţim obosiţi. Pentru prima zi a fost destul.

 

Minunile Bangkokului

 

            Ziua 2, ziua acomodării cu Bangkokul şi cu Thailanda, în general. Când schimbi ţara, nemaivorbind dacă schimbi şi continentul şi rasa, e posibil ca anumite lucruri ce par familiare să se comporte neaşteptat. Nu pentru că legile fizicii ar acţiona altfel, însă locuitorii de pe cealaltă parte a globului stau cu capul în jos şi îţi trebuie un pic de acomodare ca să poţi vedea lumea la fel ca ei. Ieri a fost simplu căci nu am avut de a face decât cu un tren şi un metrou dar azi va trebui să ne familiarizăm cu topografia oraşului, cu circulaţia şi regulile ei, să găsim obiectivele dorite, să descoperim ce e de mâncat prin această parte a lumii şi să ne aranjăm mai departe călătoria cu mijloacele de transport locale.

Ieşim. Pentru început remarcăm comerţul stradal cu mâncare, de cele mai multe ori de-a dreptul ambulant. Cum aveam să constatăm în următoarele săptămâni, în Thailanda bucatele agresează prin omniprezenţă. E vorba preponderent de carne prăjită, de la bucăţi anatomice până la felurite biluţe şi cârnaţi înfipţi în ţepuşe, apoi fructe gata curăţate, ţinute pe gheaţă în vitrinele de sticlă ale tarabelor mobile. Ananas. Papaya. Pepeni, mango, lime şi altele pe care nu le cunoaştem, la care se adaugă apa şi sucurile în ambalaje de tip PET sau, curat thailandez, în plase din nylon cu toarte.

Primul drum e la gara Hua Lampong, pentru recunoaşterea terenului, apoi despăturim harta oraşului şi ne orientăm spre minunile capitalei: Marele palat şi faimosul Buddha culcat de la Wat Po sunt relativ aproape.

O luăm la început pe malul unui canal tulbure din care, nişte pescari murdari, scot peşti incredibil de mari, apoi pe străzi lăturalnice din oraşul vechi, adesea fără trotuare, cu ateliere la stradă, făurind cele mai eteroclite lucruri, printre care imense statui Buddha în mărime naturală sau chiar mai mari, exprimând diferite mudre. Prea puţin sensibili la acest simbol al desăvârşirii spirituale şi mult mai preocupaţi de existenţa trupească, ne bucurăm să găsim un local cu mese şi scaune, aducând mai degrabă a cafenea de cartier decât a restaurant. La ora asta nu au nici-un client şi doar două femei, aparţinând probabil familiei se joacă pe o masă cu un bebeluş. Clientela soseşte, probabil mai târziu, fiindcă par stânjenite de sosierea noastră, însă ne aduc totuşi un menu parcimonios. Bariera lingvistică ne împiedică să alegem în cunoştiinţă de cauză şi ca să nu riscăm prea mult, comandăm o singură porţie din ceva ce se dovedeşte a fi orez cu pui şi busuioc. Dând la o parte bucăţile de carne încercăm să-i explicăm fetei că a doua porţie e pentru un vegetarian şi în cele din urmă ne înţelegem, mai mult ca maimuţe, decât ca oameni. Cele două porţii împreună cu un PET de 0,5l de apă au costat 2,5$ şi reţin excelentul sos de soia, adus într-un mic bol, ce a dat, de fapt, gust mâncării.

Ieşim din nou în stradă şi fiindcă trupul e hrănit, ne permitem primul popas spiritual la Wat Suthat (Wat = templu), un templu mărişor ce e marcat pe harta noastră. Cu aproximativ 4 lei (40 THB) cumpărăm două bilete şi intrăm în curtea pătrată, dominată de templul propriuzis. Punct.

Dacă până aici, apucăturile noastre de cetăţeni ai planetei au făcut faţă tuturor mutaţiilor aduse de schimbarea continentului, la Wat Suthat intrăm în plin teren necunoscut. Pentru început remarcăm influenţele geografic-religioase ale arhitecturii, un melanj indo-chinez, totuşi thailandizat. Acoperişuri în foi aducând pe undeva a pagode, dragoni, trompe de elefanţi, şerpi stilizaţi, lampadare. Totul colorat minuţios.Totul strălucind, cvasi aurifer. Apoi şirul statuilor buddha repetând identic zâmbetul plin de înţelepciune, seninătate şi compasiune. Zeci, poate sute de Buddha şezând, înşiraţi pe perimetrul curţii, lămurind întrucâtva misterul atâtor ateliere de statuete. Prima impresie fiind asimilată, reînviem din poziţia de statuie şi ne începem turul în sensul acelor de ceasornic, aşa cum regulile buddhismului Theravada o impun.

Dincolo de formă şi culoare, sanctuarul inspiră linişte şi pace, ca şi cum ar fi la mare distanţă de strada aglomerată. Recunosc acea senzaţie de tăcută nemişcare specifică marilor catedrale şi cu această impresie în minte părăsim coridoarele perimetrale, ne descălţăm şi urcăm treptele spre cele trei deschideri din faţada templului ce respiră spre interiorul simplu, de asemenea pătrat. Încăperea   este deosebit de înaltă, susţinută de o parte şi de alta de coloane cu secţiunea pătrată. Întreaga suprafaţă a pereţilor, precum şi cea a coloanelor, este acoperită cu picturi tematice, înegrite, în timp ce tavanul din lemn este vopsit în roşu aprins şi decorat cu motive aurite. Pe podeaua acoperită cu mochetă roşie, monocromă, credincioşii se închină unui Buddha şezând, de dimensiuni uriaşe, ocupând el însuşi jumătate de sală. Buddhismul este unica religie al cărei personaj central nu este de origine divină. Gautama Siddhartha, cel ce avea să devină Buddha Sakyamuni (înţeleptul), s-a născut ca prinţ în Lumbini, o aşezare de la poalele Himalayei. Măcinat de întrebări, la 27 de ani avea să-şi părăsească familia plecând în lume unde a avut experienţa iluminării. Învăţăturile lui transmise discipolilor vorbesc despre compasiune şi despre mijloacele de curmare a suferinţei ce sunt în centrul atenţiei oricărui buddhist. Spre deosebire de occidentalul preocupat excesiv de lume şi de aspectele exterioare fiinţei, buddhismul pune preţ pe lumea gândurilor, considerate seminţe ale viitorului. Câtă vreme în universităţile noastre şi de fapt în întregul sistem educaţional ce reflectă viziunea occidentală asupra lumii se vorbeşte doar despre materie, în vechiul Tibet spre exemplu, dominat de buddhismul mahayana, întreaga educaţie e centrată pe mental şi pe lumea interioară. Pentru buddhism, viziunea occidentală este lipsită de importanţă: privind spre exterior e ca şi cum ai aprinde felinare peste tot în lume, lăsând în beznă propria casă. Există şi în buddhism un set de întrebări fundamentale, considerate fără răspuns. Doar simpla lor enumerare este suficientă pentru a scoate în evidenţă diferenţele de mentalitate dintre orient şi occident. Cele 14 întrebări moştenite din tradiţia indiană sunt:

Sinele şi Universul sunt veşnice?

Sinele şi Universul sunt efemere?

Sinele şi Universul sunt veşnice şi efemere în acelaşi timp?

Sinele şi Universul nu sunt nici veşnice nici efemere?

Sinele şi Universul au un început?

Sinele şi Universul nu au un început?

Sinele şi Universul au un început şi totodată nu au un început?

Despre Sine şi Univers nu se poate spune nici că au un început, nici că nu au un început?

Există Cel Fericit după moarte?

Nu există Cel Fericit după moarte?

După moarte, Cel Fericit există şi totodată nu există?

După moarte, nu se poate spune despre Cel Fericit nici că există şi nici că nu există?

Mintea şi corpul sunt unul şi acelaşi lucru?

Mintea şi corpul sunt două entităţi separate?

Sunt buddhiştii, cu lumea lor interioară, cu vreun pas în faţa ştiinţei occidentale? La prima vedere cele două sisteme s-ar exclude reciproc, dar vin grecii pacificatori şi zic: «ceea ce este în exterior, există şi în interior, ceea ce nu e în interior, nu e nicăieri».

Şi din nou, ca iluminat, deci capabil de autocunoaştere, Buddha ar fi trebuit să poată lămuri problemele, însă potrivit vechilor texte, se pare că el nu a răspuns niciodată în mod direct întrebărilor legate de originea Universului. Arborând zâmbetul său binecunoscut, el a comparat căutătorul în această direcţie cu un om lovit de o săgeată otrăvită care în loc să-l lase pe doctor să-l trateze, insistă ca mai întâi să afle casta, numele şi clanul omului care a tras săgeata, dacă este brunet sau blond, dacă locuieşte la sat sau oraş, poate chiar în capitală, dacă a folosit un arc sau o arbaletă, dacă coarda era din stuf, din cânepă sau tendon, dacă vârful săgeţii era din lemn sau fier şi aşa mai departe. Refuzul lui de a răspunde acestor întrebări metafizice nu dovedeşte decât că pentru buddhişti şi pentru actul eliberator, acestea nu au nici o importanţă.

Stând la picioarele acestui mare buddha, nu sunt decât un turist ce fotografiază o statuie. Ne regăsim pantofii pe treptele intrării şi ieşim în stradă unde întâlnim un alt personaj venerat.

Aşa cum pentru credincioşi, Buddha este o imagine simbolică a cărui reprezentare e sacră, pentru cetăţeanul thailandez şi chiar pentru turistul străin, regele este intangibil. Fotografii uriaşe cu regele Bhumibol Adulyadej (Rama al IX-lea) în diverse ipostaze, apar destul de des pe străzile capitalei. Postate pe mici podiumuri sau încadrate de falduri decorative, acestea atrag atenţia că regele este şi trebuie să fie respectat. Ultrajul este sancţionat penal şi în acest sens ambasadele atrag atenţia că turiştii sunt responsabili pentru orice încălcare a legilor locale, chiar dacă nu le cunosc. Legea a fost aplicată pentru acte ca vopsirea cu graffiti a fotografiei regale sau postarea unor videoclipuri batjocoritoare pe internet şi uneori chiar şi pentru mai puţin, în anul 2011 înregistrându-se 484 de condamnări în cazuri de lezmajestate. Citeam într-un ghid turistic că în anul 2006, pentru a marca 60 de ani de domnie a regelui, thailandezii au purtat cămăşi galbene în ziua de luni, întrucât culorile au semnificaţii deosebite pe zile şi regele s-a născut întro zi de luni, iar purtarea culorii roz marţea, este în vogă, rozul aducând sănătate regelui.

Debuşăm cu harta în mână în părculeţul din imediata vecinătate a Marelui Palat. Câţiva şoferi de tuk tuk în lipsă acută de clienţi, bat trotuarul plictisiţi. Thailandezii sunt zâmbitori şi relaxaţi, ba chiar de o solicitudine dusă la extrem. Probabil că pe fruntea noastră stă scris Marele Palat – Wat Pho căci un şofer ne atrage atenţia politicos că e trecut de ora 12 şi deci, că până la ora 14 templele sunt închise pentru rugăciunea zilnică. Ne cere să deschidem harta pe care, cu pixul din dotare ne mâzgăleşte un traseu.

-Până la ora 14 putem vizita Wat Intharawiharn, Lucky Buddha, o croitorie de costume unde tocmai azi au reduceri mari, Golden Mountain şi Wat Benchamabophit. Tot turul ăsta pentru doar ... şi cu pixut trece trimfător pe pata verde a parcului Dusit, 40 THB.

Îşi ridică privirea într-un „Ei? Ce ziceţi?”, mut.

Nu suntem chiar pe dinafară în ceea ce priveşte modul oriental de a gândi. Dacă toate Wat-urile alea erau atrăgătoare, chestia cu croitoria ne făcea să intuim că maschează de fapt o oprire de shopping pentru care şoferul era recompensat material. Nu ne interesa faptul că astfel reuşea să câştige nişte bănuţi, ci faptul că odată intrat într-un astfel de magazin, era foarte greu să ieşi cu mâna goală. Dacă în Cairo am picat în plasă şi am acceptat să cumpărăm câţiva mililitri de parfum, de data asta chiar nu aveam de gând să ne întoarcem acasă îmbrăcaţi la costum. Am schimbat o privire cu Cosmina:

-It is OK, but no shopping!

Intuiţia noastră a fost corectă. Omul nu a cedat imediat: a insistat accentuând faptul că azi e o zi specială, în care reducerile ajung chiar la 50%, dar după ce s-a convins că, în ceea ce ne priveşte, puterea lui de persuasiune a dat chix, ne-a lăsat baltă.

Păcat. Deja ne gândeam ce putem face două ore când un alt şofer de tuk tuk s-a apropiat de noi şi ne-a cerut harta, propunându-ne acelaşi traseu pentru doar 30THB. I-am spus din start că nu acceptăm oprirea de shopping şi după alte minute de tânguiri şi negocieri, am căzut de acord că nu suntem de acord.

Abia am reîmpăturit harta, când un alt driver s-a prezentat la intercepţie. Deja cunoşteam traseul şi preferinţele aşa că am trecut direct la negocierea preţului anunţându-l că nu acceptăm oprirea de shopping. Omul ne-a spus franc că cei de la croitorie îi dau bonuri de carburant, căci tuk tuk-ul lui nu merge cu aer, apoi a încheiat rugător:

-Hai, nu e nevoie să şi cumpăraţi. Intraţi înăuntru, priviţi şi ascultaţi 10 minute şi gata. Nu puteţi face asta pentru mine?

Cu Cosmina nu merg treburile astea. Găseşte calmul să îi explice omului că ieri am venit din Europa, că am călătorit 28 de ore şi că nu are haz să ne târască printr-un magazin din care nu vrem să cumpărăm nimic şi unde va trebui să rezistăm asediurilor comercianţilor, dar se cunoaşte de la o poştă că tuk tukistul are timp de taifas, şi mai mult, că e dispus să ne cânte şlagărul lui preferat cu carburantul, ca pe-o placă stricată. O vreme mă amuz de pe margine, dar nici răbdarea mea nu e de fier şi concluzionând că, deşi posibilă, victoria asupra şoferului este comparabilă cu performanţa de a ieşi cu mâna goală din croitorie, îi spun Cosminei să-l lase în pace şi să accepte o oprire formală.

Tuk tukistul triumfă. Se aruncă pe scaunul vehiculului şi pocnind din eşapament ne duce în viteză la primul templu, din curtea căruia un imens Buddha în picioare priveşte peste noi. Suntem la Wat Intharawiharn.

În curte găsim câteva pavilioane împodobite cu flori artificiale şi scaune comune din plastic. Câteva statuete viu colorate înfăţişează, probabil, nişte zeităţi în ipostaze războinice. Un ucenic îmbrăcat în haina portocalie a călugărilor vopseşte concentrat detaliile arhitecturale a unui dom şi peste, şi printre toate acestea, turişti aidoma nouă, flendurându-se indecişi cu aparatele foto în mâini. În ciuda a doi localnici ce stau prosternaţi printre degetele de la picioarele uriaşei statui, locul respiră a kitsch şi a comercial, un simţământ vecin cu cel din preajma Crăciunului de pe la noi în care valul de crăciuniţe, beteală şi colinde electronice alungă orice sentiment de sacru. Înainte de a ieşi, trec totuşi pe la picioarele uriaşului, contrariat de două mici statuete diforme, pe care le studiez cu atenţie. Un strat gros, aurifer, le estompează detaliile şi de aproape, realizez că poleiala este compusă din mii de foiţe suprapuse. Ceva mai departe, la o tarabă, printre beţişoare parfumate şi imagini cu Buddha, se vând mici pătrăţele de foiţă (de aur?) pe care adulatorii o presează cu policele până când, mulându-se peste asperităţi, se integrează organic statuii. Confuzi, revenim la tuk tuk-ul nostru ce ţâşneşte pe străzile înguste spre următorul obiectiv.

Lucky Buddha stă la adăpostul unui Wat modest, ridicat în vecinătatea unei şcoli. Veselul vacarm de dincolo de gard mă transpune în trecut, în pauzele petrecute în curtea şcolii, unde ieşeam să batem mingea sau să jucăm mâţă. Ne descălţăm şi intrăm în templul insonorizat ce ne readuce în prezent. După experienţa „profană” de la Wat Intharawiharn, şi acest nou templu pare nelocuit de Divinitate. Se poate să greşesc şi să fie doar o incompatibilitate de ordin religios însă, fără să pot explica, nu simt aici nici o prezenţă. Mai mult. Fără să vreau, compar plasticele şi spoiala inodoră cu piatra şi lemnul catedralelor aromind a tămâie şi a funingine de lumânare şi cu atât mai mult, realizez că zeii mei nu pot locui printre polimeri.

Un bărbat a cărui tăcută prezenţă îl făcea cvasi invizibil ne indică statuia norocosului Buddha. Vorbeşte engleza foarte îngrijit şi se declară profesor la şcoala din vecinătate. Foarte amabil, ne chestioneză cu câteva întrebări generale după care ne oferă informaţii la fel de generale despre buddhism şi Bangkok, ajungând la chestiuni mercantile, cum ar fi nemaipomenitele reduceri ce se acordă doar azi, legate fiind de o aniversare regală. Se prea poate să fiu iarăşi subiectiv, dar am impresia că subiectul reducerilor este adevăratul motiv pentru care ne-a interceptat şi de aici până la teoria unei conspiraţii cu convergenţa către croitoria la care trebuie să ajungem în curând, nu mai e decât un pas, mic, chiar foarte mic. Ieri credeam că am lămurit definitiv cum e cu teoria conspiraţiei, dar azi iar nu mai sunt sigur.

Şoferul de tuk tuk ne aşteaptă nerăbdător, apoi cu pocnete şi pârâituri ne lasă încântat în faţa croitoriei. Intrăm.

Interior ambiguu semănând a magazin de postavuri. Un tânăr plin de solicitudine ne plasează pe o canapea unde aduce câteva reviste de modă. Ţine să ne informeze că atelierul lor are câţiva zeci de angajaţi foarte pricepuţi ce pot copia la perfecţie orice model din reviste. Ca să fie mai convingător ne aduce un Armani de Bangkok croit destul de îngrijit. Ne întreabă cât mai stăm prin oraş şi ne asigură că în maxim 3 zile costumul va fi gata.

Îl ascultăm distraţi. Cu gândul la cupoanele de combustibil ale tuk tukistului nostru frunzărim indiferenţi revistele puse la dispoziţie. Un costum costă în jur de 100$ dar stofa nu este prea grozavă. Ştiu de pe net că mulţi turişti optează să se întoarcă acasă din vacanţele thailandeze cu astfel de costume ieftine, unii mergând chiar până la a-şi aduce materiale mai pretenţioase de acasă, dar din start îi declarăm omului că nu dorim nimic şi înţelegând mişmaşul, tânărul are bunul simţ să nu insiste. După nici 5 minute ieşim în stradă uşuraţi.

-Ai văzut? O întreb triumfător pe Cosmina. N-a fost mare lucru.

Tuk tukul demarează nervos. Îl întreb pe şofer care e următoarea oprire şi ne spune că tot o croitorie. Hei!!! Nu aşa ne-a fost vorba! Dar tipul nu mai e amabil. Ne spune că dacă nu stăm înauntru măcar 10 minute nu capătă bonurile de carburant. Cosmina se revoltă. Nici o croitorie! Nu mai intrăm nicăieri!!! Tuk tukul se opreşte.

-Atunci daţi-vă jos imediat.

Ceea ce şi facem şi de unde se vede că şi zâmbetul thailandez este uneori fals.

Habar nu avem unde ne aflăm, fiindcă, neprevăzând deznodământul, n-am fost preocupat să urmăresc traseul tuk tukului. Uitându-ne în jur constatăm că ne aflăm într-un cartier mai puţin comercial, cu străduţe strâmte şi la această oră cvasipustii. Nici o şansă de a găsi vreun alt tuk tuk, drept urmare o luăm pe jos la întâmplare până la intersecţia cu o arteră mai largă unde găsim un magazin în faţa căreia o fată mătură trotuarul. Nu ştie engleză dar îi arăt harta şi cu un gest universal o invit să ne facă punctul. Priveşte hârtia total dezorientată, apoi intră în magazin unde se consultă cu colegii ei şi, în sfârşit, se decide unde să pună degetul.

E ora 13. Evaluăm distanţele şi ne hotărâm să continuăm pe jos până la următorul obiectiv propus de tuk tukist, Wat Benchamabophit. Cotim pe stradele, conduşi de hartă, şi în scurt timp ajungem la o arteră puternic circulată.

E cald. Avem un PET cu apă călâie pentru care nu mă obosesc să dau jos rucsacul din spate. În vitrina unui vânzător ambulant zăresc apetisante, fructe gata curăţate: ananas galben ocru, pepene portocaliu sau roşu, papaia sângeriu şi multe altele necunoscute. Pentru 20THB cumpăr un ananas şi în timp ce vânzătorul îl feliază cu dexteritate şi-l aruncă într-o pungă, mă hotărăsc să încerc şi pulpa albă asemănătoare ridichilor, a unui fruct necunoscut. Ne oprim să consumăm bunătăţile, pe banca unei staţii de autobus: ananasul proaspăt şi suculent ne remontează, în schimb „ridichiile” sunt fade şi deloc aromate.

Se spune că Wat Benchamabophit ar fi una dintre cele mai elegante şi rafinate piese de arhitectură din Thailanda. Ne cumpărăm bilete (20THB/pers) şi pătrundem în curtea templului, pe aleile ce întretaie gazonul întreţinut impecabil. Acest Wat, comandat de regele Chulalongkorn în 1899, la construcţia căruia şi-a băgat coada arhitectul italian Hercules Manfredi, pare mai aproape de gusturile noastre. Deşi acoperişurile în foi, decorate minuţios cu tradiţionalii şerpi auriţi corespund rigorilor stilului thailandez, pereţii simpli, lipsiţi de orgia policromă a intarsiilor cu plăci ceramice, fac ca ansamblul să fie mai lizibil pentru ochiul neexperimentat al europeanului.

Ne descălţăm şi intrăm în curtea împrejmuită de nelipsita galerie cu statui. Dacă la Wat Suthat toate stauetele îl reprezentau pe Buddha şezând, aici varietatea este mult mai mare. În primul rând există reprezentări ale unor asceţi şezând împăcaţi în binecunoscuta postură de lotus, apoi Buddha însuşi în diferite ipostaze şi mudre.

            Cuvântul mudra de provenienţă sanskrită defineşte modalitatea non-verbală de comunicare şi exprimare prin intermediul gesturilor mâinilor şi a poziţiilor degetelor, sugerând supremaţia comunicării non-verbale asupra cuvântului rostit. Multe astfel de poziţii ale mâinilor sunt folosite în sculpturile şi picturile Buddhiste din India, Tibet, China,Tailanda, Coreea şi Japonia, indicând celor credincioşi într-o manieră simplă natura şi rolul zeilor reprezentaţi. Mudra sunt aşadar gesturi simbolizând manifestarea divină. Sunt de asemena folosite de călugari în exerciţiile spirituale sau în ritualul meditaţiei şi concentrării, şi se crede că generează forţe care invocă zeităţile.

            La Benchamabophit, pe lângă marea varietate a reprezentărilor lui Buddha, un aspect deloc de neglijat îl constituie vechimea statuetelor. Nefiind produse în epoca plasticului, reprezentările în mărime naturală sunt create din piatră sau metal. Rigorile breslei impun ca albul ochilor să fie făcut cu intarsii de sidef, ceea ce strecoară o idee de viaţă pe feţele meditative şi calme, cărora, altfel, nemişcarea stâncii li se potriveşte ca o mănuşă.

            Intrăm în spaţiul interior, unde pe mocheta albastră din faţa clasicului Buddha şezând, stau în poziţii relaxate doi bărbaţi contrastând puternic. Primul, un om al zilelor noastre, îmbrăcat îngrijit, sugerând o situaţie materială de excepţie şi o anumită poziţie în societate. Celălalt, un călugăr umil îmbrăcat în roba portocalie, cu trăsături aproape de copil. Cei doi discută cu glas scăzut şi atitudinile lor trădează relaţia maestru-discipol.

            E cald. Câteva ventilatoare încearcă să facă temperatura suportabilă. Dincolo de suprafaţa albastră remarc podeaua placată cu piatră colorată, închipuind modele frumoase. Şi aici pereţii sunt pictaţi cu scene ce ilustrează probabil viaţa sau pildele lui Buddha.

            Înainte de a părăsi complexul facem o plimbare pe aleile ce delimitează peluze întreţinute impecabil sau se continuă peste podeţe arcuite printre canale şi fântâni, sugerând răcoare. Într-un pavilion deschis găsim toaca şi clopotul Buddhist, concretizat în două tobe enorme, una clasică, rotundă şi una tubulară, terminîndu-se cu o enormă tulumbă de lemn, menită să difuzeze sunetul. Ideea de a încerca sonoritatea respectivelor instrumente, deşi tentantă, n-o pot lua în serios. De altfel, în liniştea parcului adâncită şi mai mult de susurul apei, un gringo lovind stângaci membranele întinse ar fi cea mai grotească imagine. Ieşim în stradă.

            Câteva tuk tuk-uri cu driveri moţăind îşi aşteaptă clienţii intraţi la templu. Zona este retrasă faţă de tumultul oraşului, fapt ce ne reduce şansele de a găsi un mijloc de transport. Luând cap compas Wat Pho, o pornim agale pe jos.

            La prima intersecţie avem în depărtare imaginea statuii King Chulalongkorn ce domină Piaţa Regală şi a palatului Vimanmek ce se ridică într-o vastă zonă verde a parcului Dusit. Ghidul ne spune că în fiecare an, în data de 5 decembrie, piaţa este plină de fast cu prilejul ceremoniei schimbării drapelelor, când Regimentul Gărzii Regale depune jurământul de loialitate faţă de rege şi regină. Azi însă spaţiul este aproape depopulat.

            Verificând pe hartă distanţa parcursă de la Wat Benchamabophit realizăm că spaţiile sunt imense şi suntem prea obosiţi pentru a ajunge pe jos la Wat Pho. Chiar dacă zona nu e prea frecventată de tuk-tukuri, destul de iute reuşim să oprim unul şi astfel, în doar câteva minute ajungem la obiectiv, fără nici o oprire de shopping.

Wat Pho este de departe cea mai mare atracţie a Bangkokului. De data asta cuvântul mare poate fi luat oricum fiindcă complexul mănăstirii adăposteşte aşa numitul sleeping Buddha, cea mai mare statuie a Thailandei, reprezentându-l pe Buddha culcat. Şirul nesfârşit al autocarelor ce deşartă sau îşi aşteaptă turiştii, certifică odată în plus calificativul.

 

Stilul edulcorat al templelor thailandeze ne creează indigestie mentală. Arhitectura religioasă bazată pe simboluri se sprijină pe forme de-a dreptul bizare, greu de catalogat, completate aici de decoraţiile abundente ce camuflează geometria. Chiar dacă în marile oraşe e mai puţin evident, wat-urile nu cuprind doar lăcaşurile de cult ci multe alte construcţii cu destinaţie socială cum ar fi clinici, şcoli, case funerare, locuri de agrement, pieţe etc. Inspiraţi iniţial din arhitectura mai sobră a vecinilor khmeri, thailandezii au preluat în perioada ayutthaya ornamentaţia bogată de influenţă chinezească, mai ales placarea suprafeţelor cu ceramică colorată. Rezultatul concret al tuturor acestor factori se traduce într-un aparent talmeş balmeş de curţi interioare, clădiri suprarealiste şi amestec de culori, năucitoare, surprinzătoare, de neînchipuit. Fotograful e luat pe sus de endorfine, dar destul de repede munca migăloasă de extragere din cadru a miilor de detalii ce distrug compoziţia îl epuizează. Poate pentru prima dată îi înţeleg pe romanii care, ahtiaţi după savoarea bucatelor vomau, tocmai pentru a-şi goli stomacul şi pentru a o lua de la capăt. Ca pentru a primi o lecţie usturătoare, într-una din curţile în care debuşăm printr-o masivă poartă de piatră flancată de două statui uriaşe, dăm peste simbolul tenacităţii şi al continuităţii umane. În atmosfera încinsă de soarele tropical, cocârjată, adusă de spate, o bătrânică materializează aceste concepte. Trupul îi este emaciat, subţiat până la os, de o fragilitate extremă. Prin nadiuri, prin canalele energetice ale fiinţei, fluxurile sunt slabe, devreme ce poartă şosete groase, înalte. Se apără însă de suliţele soarelui cu o pălărioară bej, are în picioare nişte pantofi de sport Salomon, o fustă imprimată cu statui şi coloane greceşti iar mână, ridică la nivelul privirii, un aparat foto digital cu care e preocupată să surprindă o clipă din viaţa acestui complicat wat. În dupăamiaza clocotitoare, mi se pare cea mai grozavă imagine, dincolo de toată cultura ayutthaya. Tenacitatea umană! De necrezut!

Suntem atraşi într-o nouă curte de patru chedi-uri ce se iţesc elegant peste ziduri. La origine chediul era un monument derivat din stupa indiană, menit să adăpostească relicvele sfinte ale lui Buddha (printre thailandezi e încetăţenită credinţa că osemintele iluminatului au puterea de a se reproduce, astfel încât ele să ajungă miilor de wat-uri). Azi însă ele pot conţine rămăşiţele oricărei persoane care poate finanţa construcţia. Cele patru chediuri pe care le avem în faţă corespund primilor patru regi ai Thailandei. Privite de la o oarecare distanţă sunt minunate, mai ales prin forma lor elansată de turn Eiffel. De aproape însă, placajul ceramic este brut, grosolan, cu pigmentul atacat de ultraviolete.

Curtea de est adăposteşte colegiul de medicină tradiţională, primul din ţară în care s-a predat masajul thailandez. O fostă sală de clasă e locul în care şi azi, turiştii veniţi la Wat Pho pot beneficia contra cost de masaj. Ignoranţi în ceea ce priveşte această artă, ne întoarcem la curtea intrării, la cireaşa de pe tort, marele bot.

Bot este clădirea principală şi sacră din cadrul unui wat, adeseori şi cea mai spectaculoasă, abundând în obloane ornamentate, cu turnuri strălucitoare şi acoperişuri decorate cu garuda, zeitatea om-pasăre. Botul din Wat Pho e casa lui Buddha culcat. Ne lăsăm pantofii în dulapul de la intrare şi pătrundem în uriaşul spaţiu interior. Sleeping Buddha nu glorifică un moment de odihnă, aşa cum poate am fi îndreptăţiţi să credem, ci măreţul moment al iluminării şi intrarea în nirvana. Ca şi toate celelalte stratui ale iluminatului, şi aceasta reflectă o faţă veselă, zâmbitoare. Lucrarea este executată din cărămidă, tencuită la exterior, atent finisată şi aurită. În raza reflectoarelor, uriaşa structură de 46m lungime şi 15m înălţime reuşeşte să impresioneze. Desigur, e mai mult decât celebrul “mărimea contează”. Printre coloanele rectangulare ce sprijină acoperiţul, statuia poate fi privită ca şi cadre înşiruite. Culoarul de vizitare înconjoară statuia, răsucindu-se în dreptul tălpilor, singura parte neaurită, decorată cu peisaje alcătuite din sidef. Dealungul pereţilor, una lângă alta stau vase înegrite de aramă în care tradiţional, vizitatorii lasă să cadă cu clinchet mici monede la fel de înegrite, cumpărate la intrare.

 

Ne place sleeping Buddha. Mă uit la Cosmina:

-Mai dăm o tură?

-Hai.

O luăm de la capăt prin sala ce reverberează murmurul înăbuşit al oamenilor şi clinchetul metalic al monedelor, apoi părăsim watul îndreptându-ne spre curtea vecină peste zidurile căreia se zăresc clădirile fastuoase ale Marelui Palat.

Intrarea la marele Palat se află pe parte opusă a curţii, ceea ce ne obligă să ocolim tot perimetrul, dealungul zidului înalt ce-l împrejmuieşte. Ca o rezidenţă regală ce se respectă, complexul era un mic orăşel, lucru certificat de lungimea zidului. Deşi regatul Siamului dăinuie de secole, palatul e relativ tânăr, fiind construit de regele Rama I începând cu 1782.

Un şir nesfârşit de autocare flanchează trotuarul în timp ce şuvoiul uman ia amploare. Pe peluza dintre trotuar şi zid, o clasă de tineri artişti desenează cu privirile aţintite la ansamblul arhitectural. Suntem la intrarea principală, păzită de soldaţi. Dăm să intrăm dar suntem respinşi prin gesturi. Ce naiba, suntem îmbrăcaţi decent! Forţăm intrarea dar de astă dată suntem opriţi ferm: programul de vizită se termină în jumătate de oră. Aha! Iată o nouă consecinţă a ţepei tuk-tukiştilor.

În faţa evidenţei nu avem decât să ne retragem. Deşi avem timp berechet, suntem destul de vlăguiţi pentru a ne reîntoarce la hotel pe jos. Hotărâm să încercăm traficul de pe Chao Phraya ce curge în apropiere. La colţul palatului există un „pier” (ponton) de îmbarcare pe vapoarele ce fac curse regulate pe fluviu, până la care trebuie să parcurgem un fel de piaţă ce nu vinde legume-fructe, ci mâncare gătită pe loc. Fiecare tarabă are o mică plită pe care se prăjesc te miri ce, iar mai în colo e o adevărată sală de mese în aer liber. Ne e foame dar convenim că locul seamănă prea mult cu colţul în care se fac mititei în piaţa din Oradea aşa că nu ne oprim decât pe pontonul dorit.

Apa fluviului e mâloasă. Pe artera lichidă circulă cu mare viteză ambarcaţii tradiţionale, lungi, cu etrava ridicată şi motoare outboard, necarcasate, ce-şi urlă decibelii în spaţiul deschis. Deşi fluviul e lat, trebuie să fi expert pentru a strecura la ponton o ambarcaţie de 20-25m. Două ambarcaţii venind din sens opus se apropie de ponton. Valurile pe care le stârnesc zgâlţâie violent pontonul ce oscilează în sus şi în jos cu scrâşnet metalic. Prima care ajunge trage milimetric la ponton. De pe platforma din spate un marinar sare sprinten cu o parâmă cu care imobilizează vasul la o baba. Totul nu durează mai mult de trei secunde, după care se porneşte şuvoiul uman, de pe vas pe ponton şi invers. În mai puţin de un minut parâma este desprinsă, motorul puternic ambalat urlă şi vasul se depărtează cu iuţeală, lăsând în urmă valul de siaj ce zăpăceşte pontonul. Cu cât ambarcaţia se îndepărtează, zgomotul puternicului motor diesel se estompează şi în locul lui se aude doar tânguirea pontonului cu scrâşnetul lui de fier. Valurile se estompează şi pontonul îşi recapătă cât de cât ţinuta când se apropie cealaltă ambarcaţie, ce până atunci a făcut manevre în larg. Un nou val zmuceşte construcţia de oţel şi un alt pârâit de motor ne sfâşie auzul. Băiatul cu parâma se mişcă rapid, oamenii urcă şi coboară şi odată cu ei păşim la rândul nostru pe puntea din lemn. Nu apucăm să ne găsim locurile când motorul e ambalat din nou şi giraţia navei ne certifică faptul că am pornit.

Vasele thailandeze de pe Chao Phraya sunt din lemn vopsit în culori vii. Pe fundul ambarcaţiei sunt fixate scaune, ca în autobus, iar deasupra au un acoperiş care umbreşte sau apără de ploaie. Vasele mari, cu motoare inboard au chiar în prova, unde puntea se arcuieşte puternic în sus ca o trambulină, o micuţă cabină de unde e condusă nava, iar cele mici, cu motoare outboard sunt conduse din pupa, de cel ce manevrează motorul. Motoarele puternic ambalate şi curentul de aer atât de plăcut în acest climat lasciv îţi pun nervii şi sângele în mişcare. Această plăcută nervozitate este preluată şi de apa fluviului, ridată de valuri scurte ce se întretaie în toate unghiurile posibile. Găsim două locuri pe scaune, odată cu ceilalţi oameni ambarcaţi la pontonul Marelui Palat. În scurt timp apare un taxator zornăind dintr-o puşculiţă metalică. Habar n-am cum, dar ştie cu precizie cui trebuie să-i vândă bilet.

Dealungul fluviului se înşiră cele mai opulente construcţii. În trecut acestea era wat-urile, cu chedi-urile lor înalte. Azi, întrecându-le mult în înălţime sunt hotelurile cu nume sonore şi arhitectură futuristă. Micuţul nostru hotel e umbrit de Royal Orchid, un turn aparţinând de lanţul Sheraton.

Transportul pe apă e rapid şi ieftin. În mai puţin de 15 minute, fără blocaje în trafic şi fără claxoane, debarcăm la destinaţie. Pentru azi mai trebuie doar să găsim ceva de mâncare şi ne putem declara mulţumiţi.

Citeam undeva că thailandezul de la oraş preferă să mănânce în stradă, pentru simplul motiv că apartamentele nu au bucătării. Nu ştiu cum să verific această informaţie dar e cert faptul că trotuarele abundă de mâncare. Pentru persoanele fine există din loc în loc şi restaurante însă dacă nu ai temeri legate de microbiologie, cel mai cool e să te aşezi la o masă înghesuită pe trotuar şi vânturată de motociclişti. Deocamdată meniurile thailandeze nu ne spun nimic şi alegem după imagini un fel de orez cu fărâme de ou prăjit şi tot felul de legume, lângă care mai primim, nu pâine şi sare, ci un set de condimente conţinând sosul de soia preluat de bucătăria thai de la chinezi, un borcănel cu curry indian, un sos de chilli şi, banal, zahăr. Mixăm cu satisfacţie cele două sosuri într-o combinaţie explozivă şi înfulecăm ca flămânzii. Mâncarea astfel preparată e chiar savuroasă şi încheiem apoteotic cu câte un Pepsi dintr-o sticlă cu sigla vopsită, cum erau mai demult pe la noi pe litoral. Ne uităm unul la altul:

-A fost de ajuns?

Cerem nota de plată. Totul a costat 2 dolari.

 

Spre sud

Trenurile spre sud au mare căutare aşa că nu am mai găsit locuri decât la clasa III-a. Călătoria de 900km urma să dureze 14 ore iar biletul a costat ... aţi ghicit, 25 lei/persoană!!! Ah, nuuuuu!!!! Thailanda nu e o ţară ieftină. Sau este, dar nu pentru străini. De fapt sunt două Thailande. Cea pentru străini este scumpă. Cea pentru localnici este ieftină. Dacă alegi să călătoreşti printre oamenii simpli, cu mijloacele de transport locale şi nu cu microbusele sau autocarele agenţiilor de turism, poţi să ai aceste mici surprize, desigur plăcute. La fel dacă mergi în insulele extrem sudice, unde cei mai mulţi turişti nu au răbdare să meargă.

Clasa a III-a arată mai bine decât ne aşteptam. Vagonul e curat iat banchetele capitonate, destul de comode. Din păcate spaţiul personal este redus, senzaţie amplificată de lungile ore de aşteptare. Pentru cei care nu se formalizează, acest lucru nu e ceva insurmontabil. Alături de noi, o familie cu doi copii ocupă două banchete faţă în faţă. De cum au urcat au întins sub banchete o rogojină pe care cei doi copii au luat-o imediat în stăpânire, jucându-se cu dezinvoltura cu care ar fi făcut-o acasă, pe covorul din camera lor.

Un antropolog a avut ideea de a studia comportamentul specific al românilor şi printre multe alte lucruri a aflat că suntem cam singura naţie pe care o trage curentul. Mai pe româneste, dacă în străinătate vei vedea pe cineva că închide geamul unui tren sau autobus, poţi merge la el cu siguranţă şi să-l saluţi din partea unui conational. Mi-am adus aminte de acest lucru atunci când trenul a pornit cu toate geamurile deschise şi ventilatoarele din tavan pornite la turaţia maximă. Ca fotograf urlam de durere că nu pot face o fotografie cu un întreg vagon în care nimănui nu-i stătea părul în cap. Chestia asta a ţinut aşa până după miezul nopţii când thailandezii au cedat şi au consimţit să oprească 2-3 ventilatoare.

 

Insula

Dimineaţa îmi face cadou un peisaj ireal, cu ceaţă. Trenul trece prin nişte munţi nu prea înalţi şi opreşte rar în gări minuscule, deservind sate tradiţionale.

Să mergi în insula Koh Mook nu este nici aventuros, nici dificil. Trenul de seară din Bangkok te lasă în gara Trang, unde te preiau nişte copii tocmiţi de agenţiile de turism, iar mai departe, un microbus şi o barcă tradiţională, cu motor, te duc până la debarcaderul insulei, scos mult în larg din cauza mareelor.

Insula Koh Mook este cea mai mare insulă din provincia Trang. Celelalte două insule locuite sunt Koh Kgai şi Koh Kradan (Koh = insulă). În majoritatea locurilor senzaţionale ţi se spune:
            -Trebuia să fi venit să vezi cum era aici acum 20 de ani ...
            În Koh Mook însă, nu e cazul. Departe de clişeele turistice, insula adăposteşte un sat tradiţional cu case pe piloni, cu motorete şi cocoşi matinali, cu fum de lemn, cu banani şi plantaţii de cauciuc, cu marangozi călăfătuitori al căror bocănit se aude până seara târziu.

 

            Am tras modest la nişte bungalowuri risipite pe o doalmă şi ne-am plimbat îndelung pe plaja cu nisip alb şi cocotieri aplecaţi spre apă. Marea era caldă iar depărtările fascinante, cu insule muntoase împungând cerul cu cocoaşele lor abrupte.

 Koh Mook

Am stat pe Koh Mook 8 zile, lucru greu de crezut ştiind că insula are abia abia câţiva kilometri, de la un capăt la altul. Revelionul l-am făcut pe plajă, lansând lampioane, cot la cot cu copiii de pe insulă, apoi, pe 1 ianuarie a plouat din zori şi până seara. Nori grei, lăţoşi îşi târau burţile peste suprafaţa mării, ca nişte bombardiere. Am stat ore întregi pe veranda bungalowului, vrăjit de tactul picăturilor ce curgeau din streaşină, exact ca în albumul lui Vangelis (Soil festivities). N-am fost mânios fiindcă acea zi ploioasă mi-a adus aminte că, din când în când, mai trebuie să ne şi oprim şi am realizat că dacă ar fi după vrerea noastră, vremea aceea nu ar veni niciodată. Acestea sunt sărbătorile pământului la care trebuie să luăm şi noi parte şi m-am bucurat că nu am cu mine un laptop care să mă distragă.
            Ploaia s-a oprit către seară şi am plecat bucuroşi în sat, să mâncăm clătite cu banane de la o tanti la care veneau până şi localnicii să ia la pachet. Ne-am întors pe întuneric, învăluiţi de atmosfera umedă şi caldă, pe lângă linia electrică ce conturna la fiecare stâlp bâzâind ca un bondar înfuriat şi luminând albăstrui.

 

 

Sea kayaking în marea Andaman

            Micul dejun l-am servit grăbiţi fiindcă de la măsuţa noastră aveam deja în raza vizuală caiacul ce ne aştepta pe plajă. Fluxul nu începuse decât cu puţin timp în urmă şi a trebuit să-l cărăm peste pietrele umede, mâloase, forfotind de crabi. Soarele se ridicase bine pe cer şi radiaţiile lui le simţeam cu claritate pătrunzându-ne prin piele. Soare şi mare albastră: ce ne puteam dori mai mult?

            O luăm spre nord. Ieşim în larg padelând leneş E pentru prima dată când navigăm cu un tandem şi, inevitabil, padelele se întâlnesc. La ţară, când se lovesc două sape e semn că mâine vor lucra din nou împreună. Doamne dă!
            Prin apa caldă zărim cocoaşele negre ale stâncilor submerse, alge unduitoare şi bucăţi de coral. Dublăm capul nordic îmblănit cu mangrove şi tăiem un golf ce adăposteşte o plajă de zahăr (plaja nordică).
            Cald. Cocotierii bombardează plaja cu ghiulelele lor verzi, dar nu e nimeni care să se ferească de ele. Partea nordică e muntoasă ridicând la verticală faleze calcaroase la umbra cărora ne retragem din calea soarelui. Urme de şiroire, albe şi negre bălţează peretele şi stalactite colosale îi decorează surplombele. O gură imensă de peşteră se deschide în versant iar mai jos, la contactul cu marea, baza peretelui e erodată adânc.
            Suntem în cornul unui golf. Tăiem. Cu cât ne depărtăm de pereţi, unghiul de panoramare se lărgeşte şi muntele insulei reuşeşte să intre în cadru. În faţa noastră, pitită printre pereţi se zăreşte o mică plajă pe care debarcăm.
            Planeta mamă are un loc pentru fiecare. În timp ce prietenii noştri iubitori de iarnă, schiază, noi ne bucurăm de soare şi de apă caldă în Marea Andaman. Înot relaxat prin pelicula de apă termală de la suprafaţă şi eliberat de griji realizez de ce scandinavii se dau în vânt să vină în Thailanda.

 

            Până la plaja mică am ajuns mai repede decât credeam, ceea ce ne-a dat certitudinea că vom termina itinerariul fără probleme. Padelatul în tandem conferă viteză sporită şi dacă echipajul reuşeşete să menţină sincronizarea, poate demonstra cu uşurinţă că 1+1=3. După ce ne desfătăm pe săturate în acest golf drăguţ, dăm caiacul la apă şi plecăm mai departe. E vremea prânzului şi soarele e ucigător. Cu gândul la umbră, tragem tare pe sub falezele de calcar până la deja binecunoscuta Farang Beach (farang = francez. Adică străin. Gringo).

            Rareori mi-a fost dat să mă prăjesc la soare. În prima zi în Caraibe am simţit că nu voi rezista şi am folosit o cremă cu factor de protecţie 8. A fost suficient. Am şi aici flaconul cu zeamă, dar nu face două parale. Soarele Thailandei te arde până la os, aşa că suntem bucuroşi să tragem caiacul pe nisip şi să ne ascundem sub crengile primilor arbori. Deasupra noastră atârnă nişte fructe verzi-portocalii iar în faţă sclipeşte marea de un albastru incredibil. Orele trec una după alta şi nu facem nimic. La fel ca pe ploaie, doar stăm.

            Orizontul e barat de o insulă lungă şi joasă. E Koh Kradan. Până acolo să tot fie 3 km. Maxim o oră cu caiacul, îmi spun (ulterior am măsurat în Google Earth: fix 6 km!!!). Imaginaţia mea o ia razna: călare pe caiac, din insulă în insulă. Marea e caldă, insulele la vedere. Ce poate fi mai simplu? Poate doar soarele pârjolitor să constitue un pericol.
            La ora 16 ieşim de sub protecţia vegetaţiei. Din spate, de după munte apar nori ameninţători dezvoltaţi pe verticală. Împingem caiacul la apă şi vâslim să ieşim din zona în care se sparg valurile cu forţă. Trei yachturi stau la ancoră în larg, vrăjite de frumuseţea peisajului.

            Tragem să ieşim din capcana unor stânci negre. Deşi în noul caiac nu suntem un echipaj rodat, ne descurcăm bine. Mie îmi place tandemul fiindcă îmi dă voie să schimb padela cu aparatul foto fără ca ambarcaţia să se oprească sau să-şi schimbe direcţia. Am citit despre echipaje de tandem ajunse să se urască şi le cred până la ultimul cuvânt. Într-un echipaj nu ai decât o singură şansă: să urmăreşti mişcările celuilalt şi să fii una cu el.
            Norii câştigă teren. S-a pornit vântul, deci au apărut şi valurile. Ţărmul nu mai e înalt, în schimb e invadat de o vegetaţie deasă cu aspect de junglă ce coboară până la apă, nelăsând urmă de plajă. Pe o stâncă, o mică statuetă colorată închipuie un loc de ofrande.

            Ocolim un nou promontoriu şi cu asta putem considera că am ajuns în sud. Cerul s-a întunecat din cauza plafonului şi vântul venind din prova ne zgâlţâie de toată frumuseţea. Distanţa dintre valuri nu e multiplu de lungime a caiacului, prin urmare, matematic, ne trezim cu prova suspendată în gol, picând apoi cu plesnet sec şi jerbe de stropi. Spre insulele vecine, perdele de apă vestesc ploile ce cad. Tăiem un golf larg pe valuri din ce în ce mai mari. Ne ia mai bine de o oră să dublăm noul promontoriu dincolo de care se zăreşte debarcaderul de beton, scos mult în larg. Până să ajungem acolo vremea se mai îmbunează şi odată cu asfinţitul debarcăm pe plaja îngustă din faţa bungalowurilor.

 Text: Dorin Chiş  

Foto: Cosmina Chiş  

 << înapoi

Articol înscris în concursul <Thailanda, te iubesc!>, organizat de KLM România în colaborare cu T.A.T. Balkans și Tedoo.ro