Suntem în tren. Pe culoar trec mereu comercianţi, cerşetori, personalul însoţitor al vagonului, călători ... Printre toţi aceştia apare periodic un puşti cu gura până la urechi, deasupra căreia o mustaţă neagră cu vârfurile întoarse în sus îi împrăştie buna dispoziţie. Îi râd ochii ... Spaţiul e strâmt dar, agil, puştiul face o tumbă cum scrie la carte atunci când trece prin faţa noastră cu un cerc de sârmă pe umăr. Observ destul de contrariat că înafară de noi, toţi ceilalţi se uită la el chiorâş, duşmănos chiar, şi un bărbat chiar îi trage o palmă peste cap. Copilul primeşte resemnat lovitura dar ochii încetează să-i mai râdă iar chipu-i devine meditativ ... În timp ce scot rapid aparatul foto din gentuţă, bâjbâi cu cealaltă mână după nişte rupii pe care i le pun în palma mică. Trenul se clatină aşa că în ciuda zgomotului de imagine ce poate să apară fotografiez cu programul sport. Mai mult decât toate templele, mai mult decât toate forturile, mai mult decât toată India, m-a impresionat privirea acestui copil. Prietene ... n-am să uit niciodată ochii tăi!
