Sunt în vacanță într-una din acele zile plictisitoare și ploioase în care cea mai bună activitate pare a fi să dai scroll pe Facebook. Nu am nicio speranță și nici nu-mi pusesem în plan să găsesc o activitate de voluntariat pe Facebook, dar se pare că oportunitatea mi-a apărut după 10 minute. Lângă sigla lor, un triunghi galben și albastru cu un alergător frumos conturat, vine anunțul: Apuseni Ultra Race este în căutare de voluntari pentru punctele de alimentare. Intru pe formular completez datele personale și ajung la momentul în care trebuia să-mi aleg la care punct aș vrea să fiu repartizat. Bineînțeles am bifat „într-un loc izolat”, pentru că oriunde altundeva mi se părea monoton și plictisitor. Închid formularul și fără nicio ezitare îl trimit mai departe lui Sergiu, Andreei și Claudiei cu mențiunea să bifeze „loc izolat”.

Nu trece mult timp și primim telefonul mult așteptat prin care ni se confirmă faptul că suntem acceptați toți 4 și că vom sta în același punct de alimentare. Acum venea momentul în care trebuia să ne facem și noi planul de acțiune așa că îl sun pe Sergiu.

– Salut ! auzi, hai să vedem cum facem cu maratonul. Ce zici dacă plecăm de joi după-masă în Glăvoi, dormim acolo o noapte și apoi mergem la Padiș că oricum trebuie să fim acolo la 10 dimineața?

– Daaaa, eu și de azi aș merge!

– No stai acuma că mai avem o lună până la maraton. Oricum tu să o anunți pe Claudia și eu îi zic Andreei.

Cu greu trec și acele  30 de zile, pentru că eram nerăbdători să mergem în acel loc izolat și ne tot întrebam unde va fi. Noaptea de miercuri spre joi abia reușesc să inchid un ochi din cauza entuziasmului și dimineața vorbesc din nou cu Sergiu să văd dacă le convine să plecăm pe la ora 14:30. Am fi plecat și mai repede, dar Andreea era la promo așa că am convenit să ajungem în Beiuș pe la ora 15:30. Bineînțeles că ne-am lungit și până la urmă am ajuns la 16, dar nu ne grăbeam. Ajunși în Glăvoi, am montat corturile, ne-am luat hainele groase pe noi și ne-am așezat la o poveste.

Vineri 21.09.2018

Mă trezesc înainte să-mi sune ceasul și cu greu ies din sacul de dormit de frica frigului. În fine, am zis că o cafea contează mai mult decât încă 20 minute de căldură, așa că nu o să ghiciți ce am făcut: cafea. Ce bună e! Ce căldură îmi dezmorțește mâinile înghețate! Problema este că încep să mă plictisesc cum toată lumea doarme, așa că după prima alarmă de la 7:30 dau și eu trezirea.

– Ursuleții s-au trezit, bună dimineața! Voluntarii maratoniști s-au trezit, bună dimineața!

Tot ce aud sunt niște mormăieli fără putere din ambele corturi așa că m-am sacrificat să stau singur până la următoarea alarmă. La ora 8 fix încep din nou.

– Ursuleții s-au trezit, bună dimineața! Voluntarii maratoniști s-au trezit, bună dimineața!

Diferența, de data asta a fost că nu m-am oprit până nu am auzit primele cuvinte.

– Cât e ceasul?

– 150 de lei negociabil, răspund.

– Cât e ora?

– 8 și 10. Eu zic să vă treziți că dacă trebuie să ajungem la 10 în Padiș, până vă schimbați, până mâncați, până beți ceai/cafea, până ne strângem lucrurile…Haideți !

Andreea iese prima din cort urmată de Claudia și Sergiu. Obiceiul se reia: stat la ușa cortului cu privirea în gol, ridicat în picioare cu o întindere ușoară, frecat la ochi, încălțat și întrebarea „e gata cafeaua?”. Împachetăm, înghesuim bagajele în mașină și plecăm. La 10 fix ajungem în Padiș și îl sunăm pe Cozmin care ne transmite faptul că într-o oră ar trebui să ajungă numărul 012, primul concurent. Mâncăm fiecare lângă mașină, pentru că de dragul punctualității, săracii prieteni nu au mai apucat să mănânce înainte de plecare. În jurul orei 11:20 apare concurentul, îl salutăm cu toate că nu știa cine suntem pentru că încă nu aveam nimic distinctiv pe noi ca să vadă că suntem voluntari. Aruncăm în mașină aparatele foto și tot ce era mai de valoare și pornesc cu Sergiu după el să-i arătăm traseul. Suntem cu mașina în fața primului concurent cu 20 km/h și se ține după noi (i-am zis să vină după noi).

– Tu vezi că se ține după noi ?! Pfuuu, ce aleargă omu` !

– Ai de capul meu, Marcel e cu mașină de asistență, zice Sergiu râzând.

2 km am mers pe șosea, după care traseul de maraton intra pe un drum de piatră spre Șaua Cumpănățel, unde de altfel trebuia să fim noi pentru primul punct de alimentare. Am dus mașina înapoi în Padiș și ne-am suit toți 4 într-un Range Rover Discovery care urma să ne ducă la primul nostru punct de alimentare. Marcela, dacă citești acest articol să știi că nu am crezut că vom ajunge cu mașina asta până sus. Nu pentru că nu e bună, ci dimpotrivă, e prea bună, cu toate că e SUV. Oricum jos pălăria șoferului. Bineînțeles, pe traseu eu cu Sergiu ne-am dat jos din mașină să aruncăm la o parte bolovanii și să o dirijăm pe Marcela, dar nu pentru că nu se descurca. Se descurca impecabil, dar noi pur si simplu voiam să participăm activ la primul nostru traseu de off-road. Ajungem sus, instalăm punctul de alimentare în portbagajul mașinii și surpiză, concurentul 012 ajunge la nici 10 minute după noi. Puțină Cola, niște alune, două felii de banană și pleacă mai departe. Trece cel puțin o oră în care nu mai apare nimeni, așa că fiecare stă pe unde apucă. Andreea mănâncă o conservă de fasole cu ciolan.

– Marcela, nu vrei și tu niște fasole?

– Nu, merci ! Mi-am pus și eu niște conserve cu pateu, porumb, ton, salată de…, răspund eu.

Și nu apuc să termin de zis că Andreea sare cu gura că nu pe mine m-a întrebat. Ce mă cred așa important? În tot timpul ăsta, Marcela râdea cât de silențios putea ca să nu mă întrerupă.

– No bine ! Încă de jos, din Padiș am problema asta. Mereu când o striga cineva pe Marcela am tendința să răspund. Ba chiar a întrebat-o la un moment dat Laura dacă mâncarea concurenților e în mașină și deja îmi făceam probleme că eu trebuia să o aduc și am uitat.

Trec zeci de minute bune, uneori chiar ore între sosirea concurenților la punctul de alimentare, așa că eu mă pun să fotografiez niște nori pufoși, Claudia stă în hamac, Sergiu e plecat în recunoaștere, Andreea stă întinsă pe izolir, iar Marcela pe iarbă. Nu aveam fiecare o treabă exactă de făcut, în afara momentelor în care apăreau concurenții. În acel moment colegii mei se ocupau să le ofere tot ce avem la dispoziție și să-i ajute dacă au nevoie, iar eu trimiteam mesaje către „bază” cu numărul concurentului, locația și ora, pentru a putea ține evidența acestora.

18:00 pleacă ultimul concurent împreună cu închizătorul de traseu așa că putem pleca și noi, pentru că ne așteaptă un drum lung până în Băișoara. Coborâm cu mașina și la intersecția cu drumul asfaltat ne întâlnim cu alt voluntar care aștepta să-l ia cineva. Se pare că se provocase o confuzie, pentru că nu noi eram cei cu care trebuia să meargă. În fine. Ne urcăm în mașină cam așa: Marcela la volan, Sergiu în dreapta, Claudia în brațe la Andreea în spate stânga, eu în mijloc și Alex spate dreapta.

– Auzi ! Hai mai spre mine că ți-am făcut loc, îmi zice Alex.

– Ăăă… e ok, îmi place să înghesui fetele.

Prima reacție când am ajuns la mașină a fost să răsuflu ușurat. Aveam două butelii de primus în portbagaj și nu știam cât de cald va fi, iar un loc cu umbră unde să parchez mașina nu era. Înainte de plecare m-am și gândit să scot extintorul, să-l pun lângă mașină și să las un bilețel: „Decât să vezi mașini în flăcări și femei goale, nu mai bine preferi femei în flăcări și mașini goale?”. Mutăm bagajele dintr-o mașină în alta, le reorganizăm în a mea, Andreea curăță covorul din spate, pentru că i-a curs zacusca, bem o cafă și ne îndreptăm spre Băișoara cu startul la ora 20. Traseul era: Beiuș -> Bratca -> Gilău -> Băișoara, așa că am făcut un calcul simplu și anume: suntem încărcați, 350 km dus-întors plus zone cu serpentine = 150 lei benzină. Pe drum nu am avut peripeții înafara faptului că toți 4 am avut o senzație de greață de la cafea, am zis noi, iar la serpentinele de la Damiș am fost a doua mașină care a găsit un camion cu lemne răsturnat lângă care o mașină cu avarii și un om cu telefonul la ureche. Oprim și noi, scoatem frontalele, cercetăm zona să vedem dacă sunt victime, dar până să terminăm vine băiatul la noi.

– Tocmai am sunat la poliție și deja sunt pe drum încoace. Șoferul a plecat că m-am uitat eu în cabină. Vă sfătuiesc să nu stați aici că nu mai scăpați de declarații. Eu plec. Salut !

Sărim în mașină și plecăm, dar nu fără să ne dăm cu părerea despre ce s-o fi întâmplat.

– Bă, eu zic că omu era mort de beat. Sincer mă și aștept să-l vedem pe șofer cum iese din tufișuri, îi înștiințez pe cei trei.

– Nuuu, îți zic eu. Astea sunt maxim tăiate ilegal, zice Sergiu.

Sâmbătă 22.09.2018

Ajungem în Băișoara pe la ora 1 noaptea, căutăm un loc unde să lăsăm mașina și să ne facem un piure instant. Andreea adoarme în mașină cu Claudia, iar eu cu Sergiu ieșim să pregătim mâncarea. Nu trec 20 de minute că apare Cozmin cu o Toyota Hilux, foarte încăpătoare și cochetă, ca să ne ducă „La Mlaștini”, ultimul punct de alimentare înainte de finish.

– Mai puteți aștepta 10 minute până termin mâncarea? întrebă Sergiu.

– Da, dar cum o să duci oala în mașină? Lăsăm geamul jos, își răspunde Cozmin singur.

Între timp eu cu fetele pregătim cele necesare și le pasăm lui Cozmin pentru a le aranja în benă. Ne urcăm în mașină și pornim. Imediat după ce intrăm pe drumul neasfaltat, Andreea cum stătea la mine în brațe dă cu capul de plafon.

– Dacă pierdem ceva din benă ne întoarcem, nu vă faceți probleme, ne liniștește Cozmin.

Ajungem la punctul de alimentare unde ne întâlnim cu 3 voluntari din județul Olt. Din primele interacțiuni i-am catalogat ca fiind niște oameni extraordinari, iubitori ai muntelui și eram convins că ne vom înțelege de minune, ceea ce s-a și întâmplat. Instalăm corturile și ne întoarcem la foc ca să ne încălzim. Sergiu se pune la somn în bivuac, iar eu în cort. Aș fi vrut să dorm și eu în bivuac, dar nu știam câtă umezeală va fi dimineață și cum nu aveam sac de bivuac am zis că mai bine nu risc. La ora 6 apare numărul 012. Dacă vă amintiți vineri la ora 13 era la km 51, iar acum mai are 8 km și termină cursa. Incredibil ! Omul nu dormise deloc. Ce performanță !

La ora 7:30 îmi sună ceasul, pentru că bineînțeles am uitat să opresc alarma. Obiceiul se reia: stat la ușa cortului cu privirea în gol, ridicat în picioare cu o întindere ușoară, frecat la ochi, încălțat și întrebarea „e gata cafeaua?”. Trec ore bune până la următorul concurent, așa că fiecare face ce crede de cuviință. Ba mai facem niște fotografii, ba mai adunăm lemne de foc, ba ne mai plimbăm prin împrejurimi până vine seara. În timpul zilei am avut mulți concurenți având în vedere că trebuia să-i luăm în primire și pe cei de la cursa de 100 km și 40 km. Cel mai mult m-a impresionat modul în care cei 3 colegi din Olt întâmpinau concurenții. Muzică instrumentală din mașină, clopoțel și încurajări continue, iar când ajungeau lângă noi, concurenții primeau multe îmbrățișări. (Dacă citiți acest articol nu pot să spun decât că mă simt norocos că am stat cu voi în același punct și mai mult decât atât privilegiat că v-am cunoscut. Felicitări! ). Se face noapte și apare prima concurentă de la cursa de 170 km. Era extrem de epuizată și în plus de asta avea și bășici la picioare. Acesta a fost momentul în care din nou am fost impresionat de bunătatea celor 3 voluntari. Doamna Alexandra i-a făcut concurentei tratament intravenos, în timp ce doamna Ana îi făcea masaj la picioare, iar domnul Doru aducea cele necesare pentru tratament. Mă simțeam într-un fel neputincios, pentru că singurul lucru pe care îl făceam era să țin lumina sau lumânarea cum ar zice unii. Îmi doaream să-mi aduc și eu contribuția mai tare și uite că a venit și momentul meu. În jur de miezul nopții primim un apel de la un concurent speriat cum că s-ar fi întâlnit cu un urs. Fără nicio ezitare, când am auzit m-am oferit să merg înaintea lui. Am luat cele mai bune frontale din dotare plus un electroșoc și am plecat împreună cu Sergiu.

– Ai de capul meu, Sergiu și Marcel salvatori montani, zice Sergiu mândru.

Aveam foarte multă adrenalină în mine, pentru că știam că trebuie să ajut un om. Cred că în momentul ăla vedeam acel electroșoc ca fiind arma supremă. Nu mă mai speria nimic. Aveam în cap doar misiunea și nimic altceva. „Trebuie să-l aducem pe concurent teafăr la punctul de alimentare”. Fie vorba între noi, știam că animalul de care zicea concurentul nu era urs, ci cerb, pentru că în fiecare seară după miezul nopții, 360 în jurul punctului de alimentare auzeam boncănitul. Ne întâlnim cumva la mijlocul drumului cu el, dar nu era singur. Între timp se întâlnise cu alt concurent venit din spate și înaintau împreună spre noi. Ne mulțumește că am răspuns apelului și îi însoțim până la punctul de alimentare.

Noaptea devine mai liniștită. Planul era să stăm pe rând afară în cazul în care mai apare cineva, dar eu cum următoarea zi trebuia să conduc am zis că mă întind puțin și dus am fost.

Duminică 23.09.2018

– Marcel ! Sergiu ! Andreea ! Claudia !, ne strigă domnul Doru.

Mă trezesc instant și răspund:

– Da !

– Haideți că a venit Marcela să vă ducă la finish.

Mă uit la ceas. Ora 6. Strângem lucrurile, le aruncăm în mașină și plecăm fără posibilitatea de a relua obiceiul deja bine știut. Întrăm în cabana la căldură, ne comandăm câte o cafea și ne tolănim pe canapea. Personal nici nu am apucat să mă schimb de hainele cu care am dormit, așa că aveam niște pantaloni cu șlițul desfăcut, neavând posibilitatea să-l închid, pentru că nu avea nici nasture, nici fermoar. Asta e. La poză o să stau în spate.

La ora 10 a fost festivitatea de premiere, am făcute poza de grup, am salutat cu promisiunea că ne vom întoarce și la anul, poate chiar ca participanți. Cine știe? La întoarcere trebuia să-l luăm și pe Claudiu, unul dintre fotografi, spre Oradea, dar problema erau bagajele. Se pare că portbagajul era plin doar cu bagajele noastre.

– Stați așa că vă arăt eu cum se face, zice Claudiu.

Culmea. Eu credeam că le-am organizat perfect. Când colo după o reorganizare mai încăpeau încă atâtea bagaje. Toate bune și frumoase plecăm spre casă.