„Taci, sau spune ceva mai bun decât tăcerea”, dar ce te faci când tot ce poți articula sunt sunete dizarmonioase, dar nici nu poți să taci?

Ieși în stradă și uită-te. Te uită la oamenii pe care altă dată te mulțumeai doar să-i scanezi doar cu privirea periferică. Te uită la clădirile orașului tău ca și când le-ai vedea pentru prima dată. Te uită la cea de-a treia imagine, la reflexia într-o vitrină ce se suprapune cu manechinul din spatele sticlei. Te uită la șuvoiul fântânii arteziene ce se dezintegrează în stropi. Te uită la capacul de canal cu desenul în relief lustruit de pașii trecătorilor. Te uită la un țurțure de gheață ce a încătușat în el câteva bule de aer. Scoate aparatul foto și trage câteva cadre, nu unul, întotdeauna mai multe. Încearcă. Joacă-te. Pavajul lustruit. Zugrăveala decrepită difuzând ca o acuarelă. Un nod crăpat din scândura unui gard. „Cu mine se întâmplă ceva. O viață de om”. „M-am târât pe burtă/ Am zburat prin cer/ Fără ca vreodată/ Învoiri să cer”. „Life is what happens to you while you`re busy making other plans…”