Prima dată am văzut un roi luându-și zborul acum trei ani. Aveam stupii la rapiță, la stupina lui Eugen unde ne-am dus în control în puterea zilei. Era cald. Nici-un nor pe cer. Abia ajunși la stupină am văzut albinele ieșind „pe jos” prin urdiniș și grupându-se pe fața stupului, aproape înnegrindul în ceea ce stuparii numesc „barbă”. 

-O să roiască, m-a anunțat Eugen.

Când le apucă „frigurile roitului”, nimeni nu le mai poate opri. Odată cu explozia de flori de primăvară albinele se apucă de cules cu mare râvnă umplând fagurii cu nectar și cu polen, iar matca stimulată de atâta abundență depune mii de ouă pe zi. După cele 21 de zile în care ouăle trec prin stadiul de larvă și nimfă, noile insecte eclozionează sporind populația stupului într-atât încât umplu fiecare centimetru pătrat de pe faguri. Înghesuite astfel și supraîncălzite albinele devin iritabile și coc planuri de ducă. Își fac cu rapiditate botci (celule de matcă) și când prima matcă eclozionează, cea veche își ia albinele și roiește, nu înainte de ași umple toate gușile cu miere. În prima fază ies pe fața stupului până ce formează „masa critică”, după care își iau zborul sub formă de nor, într-un cor de zumzete sonore. Roiul se ridică într-o coloană verticală în interiorul căreia zboară în spirale ascendente, apoi încet, încet se deplasează spre locul indicat de cercetașe, de obicei un pom din apropiere unde se „condensează” pe vreo creangă. Treaba durează vreo 15 minute și e foarte spectaculoasă. Contrar instinctului ce te îndeamnă să te ții la distanță, albinele nu sunt periculoase în acestă fază, unii stupari intrând chir în sau sub norul de albine pentru a beneficia de încărcătura energetică ce se formează. 

Eram în drum spre sat cu intenția de a intreprinde inspecția de rutină a stupinei când m-a sunat mătușa ce locuiește acolo pentru a-mi spune că un stup se pregătește să roiască. Vestea m-a luat pe nepregătite fiindcă cu câteva zile înainte mai fusesem la stupină și am stolonat stupii cu probleme în așa fel încât să nu le mai ardă de roit, drept urmare nu aveam în portbagaj cele necesare prinderii roiului. Ce era de făcut? Eram aproape ajuns așa că am mers mai departe gândind că mă voi descurca cu ce am la îndemână. De bine, de rău, aveam o cutie de stup cu câțiva faguri în care să scutur roiul și o scară găseam la mătușa mea.

Abia ajuns l-am zărit într-un prun. Neavând spațiu pe orizontală pomul își formase o coroană înaltă iar roiul își găsise loc taman spre vârf, la patru-cinci metri înălțime. Dacă creanga e accesibilă și destul de subțire ca să poți să o tai, e simplu, iei roiul cu tot cu creangă și-l „verși” pe fagurii stupului, dar asta era exclus. Dacă te poți apropia de roi cu scara, poziționezi stupul fără capac sub roi și printr-o lovitură bruscă în creangă îl scuturi în cutie, dar nici asta nu puteam face. Am socotit să-mi fac dintr-un sac și o prăjină o „plasă”, cam ca acelea de prins fluturii și de pe scară să scutur roiul în sac, lovind creanga cu prăjina. Zis și făcut. Dintr-o bucată de teavă henco am făcut un inel de diametrul sacului pe care l-am cusut cu sârmă de gura lui pentru a-l ține deschis, am atașat inelului o prăjină de doi metri și după ce am pregătit sub prun un stup cu câțiva faguri m-am îmbrăcat din cap până-n picioare, mi-am pus pe cap pălăria cu masca apicolă și cu plasa mea improvizată am urcat pe scară spre roiul ce stătea cuminte pe creangă. „Împlătoșat” în felul ăsta, cu prăjina la înaintare mă simțeam ca un cavaler medieval pornit într-un turnir și nu eram departe de adevăr, atât doar că adversarul meu nu era unul singur ci câteva mii, fiecare cu lancea lui, ce-i drept micuță, dar unsă cu venin.

Treaba părea simplă, dar din vârful scării am detectat o problemă: roiul era împărțit cumva în două grămezi pe care gura sacului nu le putea cuprinde deodată, așa că în momentul scuturării inevitabil o mulțime de albine vor cădea pe lângă. Poziționasem scara un pic în lateral, am apropiat sacul de roi și făcându-mi curaj am lovit creanga năpraznic cu inelul sacului. Ca și cum ai sparge un sac cu nisip, albinele au căzut de pe creangă, unele în sac, altele pe lângă și până să mă dau jos de pe scară mă năpădiseră. Îndurând înțepăturile din degete și de pe dosul palmelor am golit sacul în cutia stupului și albinele s-au regrupat pe faguri. Jumătate de roi era în cutie, însă nu știam dacă printre ele se află și matca, lucru esențial. Albinele din aer s-au regrupat înapoi pe creangă, dar cele din stup păreau să se simtă bine în noua lor casă și le chemau și pe celelalte poziționându-se cu fundul în sus și ventilându-și cu aripile glanda Nasonov pentru a emite feromonii necesari chemării roiului. Oare ce se va întâmpla mai departe? Vor coborî cele din pom sau vor urca înapoi cele din stup? Mi-am scos acele din mâini și le-am mai lăsat o vreme, dar nu s-a mai întâmplat nimic. Se impunea să mai scutur creanga așa că am urcat din nou pe scară și am lovit, de data asta cealaltă grămadă, apoi am coborât plin de albine cu prețioasa pradă și tot așa de încă câteva ori, căci cele mai multe se întorceau înapoi pe creangă. În cele din urmă a trebuit să cedez. Mi se umflaseră mâinile de la atâtea înțepături și mă gândeam amuzat ce caz făceam altă dată, când mă înțepa accidental un singură, dar eram deja și puțin înfricoșat căci se enervaseră și imediat ce loveam creanga le auzeam „bombardându-mi” pălăria ca o ploaie cu grindină.

Norocul a venit de unde nici nu m-am așteptat. Vremea era închisă și dintr- o dată a început să plouă, o ploaie de vară torențială, cu picături mari și nervoase. „Na, așa vă trebuie”, le spuneam în gând celor de pe creangă. S-au făcut ghem, dar tot n-au coborât. Ploaia n-a ținut mult. Le-am mai scuturat de câteva ori fiindcă cu aripile ude nu mai erau atât de periculoase, apoi le-am lăsat în pace. Eram și eu la capătul puterilor.

După o vreme am auzit un zumzet pregnant și am zărit mișcare printre frunze. Roiul se spărgea. În câteva minute toate albinele erau în aer într-un fel de mișcare browniană. Am sperat să coboare în stup, dar cred că au întârziat numai pentru a nu-mi da satisfacție. Cu fetele astea trebuie să ai răbdare, așa că am plecat la treaba mea și peste o jumătate e oră când am revenit le-am găsit pe toate în cutie.

Primul meu roi a fost cam dificil, dar l-am prins. Mânile-mi erau atât de umflate încât a început să mă strângă cureaua de la ceas, dar știam că nu sunt alergic și nu mi-am făcut probleme. Se spune că „ce nu te doboară te întărește” așa că măcar de reumatism să scap.