A devenit deja tradiție ca dacă este vreme de caiac în martie să deschidem sezonul la Tisa cu o tură la Abadszaloc și cum vremea s-a încălzit constant și a fost uscată, am pus caiacele pe masină și am pornit. E drept că pe prognoză figura și ceva vant de 17-20km/h, dar nu era să ratăm deschiderea sezonului pentru atâta lucru!

Am ajuns cu bine pe malul lacului și am găsit un loc drăguț de dat la apă, cu mal lin și nisipos. Lacul era încrețit de valuri și se simțea un vânt cam neplăcut pe obraz, dar în rest era cald și soare.

Am pornit în tura de perimetru a lacului în sens invers acelor de ceasornic. Pe prima porțiune am avut valul din pupa, așa că ne-am bucurat de surf. Vântul și valul ne împingeau serios astfel că fără a văsli din răsputeri aveam pe navionics între 3,5 și 4,3knt.

După ce am făcut cabotaj spre nord-est pe lângă latura lungă a lacului urma să schimbă direcția spre nord-vest și să intrăm într-un pseudocanal. O mulțime de păsări ne apăreau în față, pe suprafața apei, însă când am ajuns mai aproape m-am prins că nu erau păsări ci buturugile unor arbori de demult ce în mod normal ar fi trebuit să fie submerse. O privire aruncată pe malul lacului trăda nivelul actual al apei cu circa un metru sub cel obișnuit. Am încercat să forțez înaintarea însă nu am găsit nicio trecere suficient de adâncă și în cele din urmă ne-am resemnat să scurtăm traseul.

Am urmărit brâul de trestie ce borda o mare insulă din mijlocul lacului. De cum am schimbat direcția a început să ne chinuie vântul și valurile. La început le-am avut din babord, cel mai rău, apoi mai acceptabil, din prova.

Pentru pauza de prânz am găsit un debarcader într-un mic golf aflat în umbra vântului. După ce ne-am luat gustarea, am mai adăstat o vreme la soare, apoi am dat din nou caiacele la apă și am ieșit în larg.

Vântul s-a mai rotit, astfel că puteam traversa lacul spre locul în care am lăsat mașina avându-l din nou în pupa, numai că mai trebuia să câștigăm un pic de înălțime. Neavând încotro ne-am opintit în padele. Acum valurile erau vizibil mai mari decât când ne-am pus pe apă și uneori vântul ne stropea cu apa smulsă de pe padelă. Nu aveam fustițele la noi, dar nu era periculos. Soarele se lăsa spre orizont și apa strălucea sub razele lui.

După ce am schimbat pentru ultima dată drumul, a început deliciul. Aveam în față doi kilometri de parcurs la surf. Cosmina s-a plâns că Wood Duckul e greu de controlat, însă Endorfinul plana impecabil astfel că de două ori m-am întors din drum ca să mai prelungesc traseul.

În final am ajuns din nou la mica plajă cu nisip și scoici pe care valurile se spărgeau cu zgomot. Dacă aerul ar fi fost salin și dacă am fi închis ochii ne-am fi putut crede la mare! Datorită cotelor mici n-am reușit să facem decât o tură scurtă, dar a fost sportivă, numai bună pentru a ne bucura de soare, apă și mișcare.