Valuri scurte plesnesc în coca Terangăi semnalând o schimbare de vânt. Subconștientul a dat alarma, trezindu-mă.

Îmi aduc aminte cu claritate un episod consumat acum cinci ani în Skopelos. Stăteam de două zile adăpostiți din calea unei furtuni, când, la un moment dat, Constantin ne-a întrebat:

            -A sesizat cineva că vântul și-a schimbat direcția?

            Eram cu toții în cabină și doar variația glasului mării ar fi putut fi indiciul. Nu sesizase schimbarea decât skipperul, fiindcă skipperul este sufletul navei, conștiința veșnic atentă la integritatea ei, și mă bucur că azi sunt la rândul meu conectat cu o navă, avatarul ei în lume.

Nu mai am somn. Mă îmbrac și ies în cockpit, cu ochii la pavilion. Așa cum preconizam, bate sudul. Cobor pasarela și fac câțiva pași pe chei. Pentru o parte din Myrina ziua a început deja căci dincolo de pasa de intrare, pe platforma feribotului, se adună camioanele.

Se crapă de ziuă și e momentul să ne pregătim de plecare. Echipajul s-a trezit și-și bea nesul în cockpit. Încălzim motorul, închidem hublourile, aranjăm lucrurile prin cabină: plecările matinale includ în ele ceva din rostul lumii!

-Cu mintea mea de instalator, eu zic să dezlegăm parâmele, să tragem yachtul înapoi și să îi împingem fața către larg…

Cuget la planul lui Dorin și îl găsesc bun. Inteligența naturală a unui individ bine integrat în existență îl ajută să găsească soluții corecte indiferent de domeniu. Echipajul execută manevrele, apoi revine la bord și plecăm de la chei simplu și firesc.

Aerul rece al dimineții ne înviorează. Ieșim de sub protecția digurilor lăsând insula în urmă. A fost foarte frumos în Limnos și ar mai fi fost încă multe de văzut, dar am învățat din călătoriile mele că nu e bine să epuizezi o destinație ci mai bine să lași loc de revenire.

Un pescador revine din larg cu nelipsitul stol de pescăruși în siaj. Soarele răsare de după insulă colorând marea în roșu și portocaliu în timp ce țărmul, încă în umbră, e tributar albastrului. Mare de gradul unu. Cu Mike la timonă ocolim promotoriile stâncoase luând-o spre sud-est pentru o traversadă de 65 de mile vizând portul Mithymna (Molivos) din Lesvos.  

Pentru micul dejun încropim din nou o salată din verdețuri proaspete cumpărate din insulă. În timp ce Mike ține cursul, pregătesc legumele împreună cu Dorin, după care ieșim cu castronul în cockpit, îl punem la treabă pe Georgică și ne punem burta la cale.

La ora 9:30 avem vânt strâns din tribord. Cu velele ridicate și 1800 de turații la mașină înaintăm cu 5,2 noduri. Mă instalez din nou în locul meu preferat din balconul prova. Am lăsat în babord ultimul cap al insulei, dincolo de care uscatul se îndepărtează în fundul unui golf uriaș. La mijlocul golfului, pe cele două maluri, față în față, se ridică Portianos și Moudros, cele două localități ce au slujit drept baze trupelor ANZAC (trupe aparțínând Australiei și Noii Zeelande) în anii Primului Război Mondial. Totul a început cu forțarea Dardanelelor de către o flotă aliată, având ca scop scoaterea Turciei din război. Aflate sub tirul forturilor de pe maluri, navele n-au putut dezafecta barajul de mine ce închidea strâmtoarea, prin urmare apărând necesitatea unei debarcări și a unei ofensive terestre asupra forturilor. Ca aliați de facto ai coroanei britanice această sarcină le-a revenit Australiei și Noii Zeelande a căror trupe au fost aduse pe insulă la începutul anului 1915, din Egipt. Ofensiva cunoscută în istorie ca bătălia de la Gallipoli a fost câștigată de turci, marcând ascensiunea lui Mustafa Kemal, devenit ulterior Attaturk, în timp ce pentru trupele ANZAC, grecii au construit două cimitire militare pe insula Limnos.

-Delfini!

Atenționarea lui Mike mă readuce în prezent. Trei-patru delfini se adună să se joace sub etrava Terangăi și din balconul suspendat la nici un metru deasupra lor îi aud cu chițăie. Corpurile lor musculoase ce săgetează apa sunt întotdeauna un spectacol ce mă binedispune, însă de astă dată nu durează mult căci abia reușesc să fac câteva fotografii și delfinii își văd de drum.

Vântul s-a întărit constant, iar marea de un albastru profund ne încearcă cu valuri de 1,5 metri. Cu velele pline de vânt Teranga face mustăți de spumă, alungându-mă de la balcon. Cu toate că soarele e orbitor, stăm cu gecile pe noi din cauza vântului rece. E o minunată zi de sailing pe care o savurăm regrupați pe roof.

La orizont apare un șir de mătănii căci încrucișăm drumul vapoarelor din sau spre Dardanele. Venind din sensuri opuse, fiecare pereche de vapoare foarfecă spațiul dintre ele și printre aceste Scile și Caribde va trebui să trecem și noi. Ca o repetiție înaintea încercării, un feribot al Blue Star Ferries vine exact pe azimutul nostru obligându-ne să schimbăm cursul. După valul de etravă pe care-l ridică trebuie să aibă ceva viteză, dar nu o putem aprecia cu adevărat decât atunci când ne ajunge la travers.

Cu obișnuita precauție, Mike preia timona. Îl îngrijorează navele, chiar dacă încă sunt departe.

-Alea? îl ironizează Dorin. Oooo ho-ho, până ajung alea la noi…

-E adevărat, dar mărimea, inerția și felul în care se conduc aceste nave le fac să nu ne prea poată ocoli, în plus manevra hotărâtă și din timp, care nu dă emoții, e ceea ce se cheamă „o bună practică marinărească”.

Dorin îmi aduce aminte cum eram și eu cândva. Acum zece ani, când am pus prima dată piciorul pe puntea unui yacht am trăit și eu deziluzia vitezei maxime de 8-9 noduri, m-am întrebat la rândul meu de ce se intră și se iese din port cu încetinitorul și am socotit cam bizară grija de a manevra din timp din calea vapoarelor, însă spre deosebire de Dorin, le-am dat credit oamenilor mării și n-am găsit de cuviință să le spun, de la înălțimea experienței mele de la uscat, că ceea ce fac e exagerat. Având șansa de a fi în preajma lui Constantin, toate aceste lucruri mi-au intrat în sânge și azi realizez șansa pe care am avut-o de a învâța de la un om dedicat mării.

Avem un transcontainer în babord. Poate că dacă am mări turația mașinii i-am putea trece prin prova, dar așa ceva bineînțeles că nu se face, așa că dimpotrivă, scoatem din viteză și punem prova pe pupa vaporului. La viteza cu care trece, abaterea e doar de câteva minute, după care ne putem relua cursul.

Timpul s-a scurs și soarele ne luminează de la zenit. Foamea ne încearcă din nou și de comun acord hotărâm să prăjim niște ouă. Deoarece încă suntem în preajma vapoarelor îl lăsăm pe Mike de cart cât timp ne retragem în cabină pentru a pregăti mâncarea.

Înăuntru miroase din nou a motorină. Ridicăm paiolul și constatăm că scurgerile de combustibil au ajuns din nou în santină.

-Acum, că știm consumul, putem estima destul de bine cât combustibil avem în rezervor și nu trebuie să-l mai umplem…

Nu e nimic de făcut, așa că așezăm paiolul la loc și ne vedem de treabă.

După prânz, lenevim. Vântul are tendința să cadă și marea s-a liniștit. Pe sub marginea de întinsură a focului urmăresc un vapor ce ne-o ia în față îndreptându-se spre Turcia.

Un bipăit al telefonului mă anunță că sunt în contact cu lumea. Distanța relativ mică între insule și faptul că undele nu sunt restricționate de relief face ca în aproape toată Egeea să existe semnal GSM. Bâjbăi după telefon. E Constantin, pe Whatsapp: „Să nu mergeți în Turcia. Și nu aproape de graniță”. Tastez: „Nu mergem în Turcia. La Mithymna e aproape de graniță?” Răspuns: „E OK”.

N-avem nici-o intenție să mergem în Turcia. Nu m-am interesat dacă ar fi sau nu ceva de văzut pe acolo, fiindcă formalitățile ar fi prea complicate și nu se justifică. Între Mithymna și coasta Turciei sunt doar cinci mile marine, ceea ce vizual înseamnă „la o aruncătură de bâț”.

Soarele se lasă spre orizont colorând coasta ce e tot mai vizibilă. Deși am studiat în cartea pilot dispunerea cheiului, tot nu mi-e clar unde vom acosta. Mike nu se arată dornic să facă manevra așa că preiau timona și țin prova pe cetatea ce se distinge deja pe coama unui deal. Sunt intrigat de doua dubițe cu radare și antene ce ne așteaptă pe chei, dar când ne apropiem suficient de mult îmi dau seama că nu sunt mașini, ci suprastructurile unor nave militare de dincolo de dig.

Dublăm digul și intrăm în acvatoriu la relanti. În fundul golfului e portul pescăresc unde nu avem ce căuta așa că singura opțiune rămâne digul de larg, în preajma vedetelor militare. Ne apropiem cu babordul și ne legăm la babale prova/pupa, cu un spring în prova: gata, am mai încheiat o traversare!

În lumina apusului, stăm pe piatra caldă a digului cu câte o cutie de Mythos în mână. Ah, ce mult îmi plac aceste acostări de seară, după o zi de sailing! Veniți de nicăieri și fără vreun interes evident, ne permitem să savurăm clipa. Bip-bip! Sanda pe whatsapp: „vă rog să beți fiecare câte un Mythos, cu gândul la mine!”. Bine Sanda, de dragul tău bem și-o bere! Facem o poză drept dovadă și o trimitem pe același canal.

-Mergem în oraș?

-Hai!

Cu aparatele foto în mână și-o haină pe umăr o luăm în lungul digului spre portul pescăresc. Pe puntea unei vedete o uniformă trebăluiește la parâme și felul în care e animată ne atrage atenția. „Ce-i frumos și lui Dumnezeu îi place”, se justifică bărbații și mai mult, nici croiala cazonă nu poate ascunde. Trec în tandem cu Mike, întorcând doar capul (nu și bustul!), dar îl auzim pe Dorin, care vine în urmă, vorbind ceva în engleză. Mare pușlama! Îl așteptăm în portul pescăresc și când ne ajunge, ține să ne comunice:

-Zice că trebuie să acostăm cu pupa și să mergem cu actele să ne anunțăm la poliție, în oraș.

-VA URMA-