Începem ziua cu o cafea servita in elegantele incaperi ale apartamentului. La ora 10 trebuie să apară Badis, gazda noastră din Haouaria.

După zeci de planuri de călătorie făcute şi puse în practică aş defini arta de a călători nu prin plănuirea şi parcurgerea unui traseu în sens geografic, ci prin plănuirea şi realizarea unei experienţe într-un spaţiu geografic. Cu alte cuvinte, atunci când planific o călătorie nu mă interesează să văd/vizitez un obiectiv ci mai degrabă să am o experienţă de un anume fel vizavi de acel obiectiv. Atunci când am optat pentru cazarea la casa de vacanţă a lui Badis nu m-a interesat să văd Haouaria şi ţărmul Mediteranei din zona Haouariei, ci să trăim câteva zile pe un ţărm pustiu, departe de tehnologie, de checkinuri, de orare şi reguli, aşadar am exclus din start închirierea unei maşini, bazându-mă pe facilitatea de transfer de la şi la aeroport oferită de gazda noastră, contracost.

La ora 9:30 sună Badis: au ajuns (pentru transfer a apelat la Ramsi, o cunoştinţă care face taxi pe distanţe lungi). După câteva rateuri privind locul de întâlnire, reuşim să găsim Wolksvagenul alb, ne îmbarcăm pe locurile din spate şi pornim în călătoria ce va dura aproximativ două ore.

Facem cunoştinţă cu Badis. De profesie petrolist, a lucrat câţiva ani prin Italia şi Germania. În buna tradiţie arabă consideră că-l onorăm fiindu-i oaspeţi. În timp ce traversăm Tunisul pe o şosea de centură cu multe benzi ne arată câteva edificii emblematice, apoi la punctul de plată de la intrarea pe autostradă cumpără de la un ambulant câteva pachete cu grisine cu care ne serveşte şi pe noi.

Întregul ţărm tunisian este o salbă de staţiuni înghesuite una în alta, doar peninsula noastră face excepţie. Autostrada şi calea ferată taie peninsula pe la bază şi urmează linia coastei, aşa că le părăsim curând în favoarea unor drumuri naţionale ce străbat un spaţiu rural. Badis laudă regiunea ca fiind bogată, dar aşezările sunt prăpădite şi destul de mizere. La intrarea într-o localitate suntem opriţi la un baraj al poliţiei şi un reprezentant al legii se prezintă la geamul maşinii cerând actele. Aşa cum e de aşteptat într-o ţară ca Tunisia, uniforma e un pic uzată, însă atent concepută pentru a sublinia puterea şi prestanţa legii: pe pieptul vestonului se înşiră felurite insigne colorate, mai ceva ca la un general de corp de armată. Dialogul dintre omul legii şi cei doi localnici e cordial şi după verificarea actelor şoferului ne continuăm călătoria.

Într-o localitate mai mare oprim în faţa unei brutării.

-Hai să cumpărăm pâine, ne invită Badis.

Un magazin modest desface produsele, în principal lipii şi baghete în stil franţuzesc. Nu prea înţeleg de ce trebuie să cumpărăm produse de panificaţie de aici, dar în timp ce Badis optează pentru baghete iau şi eu la plesneală două lipii cu măsline, apoi ne continuăm drumul.

După cum am preconizat, în două ore ajungem la destinaţie. Localitatea (Haouaria) nu e chiar pe ţărm şi Badis ne îndeamnă să ne cumpărăm mâncare de la un supermarket. Pe Google maps am văzut câteva restaurante la malul mării, aşa că rezum cumpărăturile la un cofraj cu ouă, nişte lactate şi ca desert ciocolată şi plecăm mai departe. De pe dealul pe care se desfăşoară localitatea coborâm la ţărm, într-un fel de sat de vacanţă cu construcţii în stil mediteraneean înşirate dealungul plajei.

Locul pare părăsit: nici ţipenie de om. Badis descuie şi ne invită înăuntru. Clădirea, un fel de bungalow din beton ce nu are nici pe departe rafinamentul celor două apartamente din Sidi Bou Said îmi aduce aminte de cabanele de vacanţă de la noi, din comunism, în care fiecare ducea ce nu mai avea nevoie pe acasă. Total inutil într-un colţ al odăii există un simulacru de şemineu (binenţeles nefuncţional), iar pe pereţi sunt expuse lucruri inutile cu aspect tradiţional îndoielnic: o blană de capră şi poliţe din fier forjat şi scânduri brute, nejeluite, atacate de carii.

Badis porneşte un aparat de aer condiţionat şi-l reglează pe încălzire, apoi un şemineu electric pe care-l trage dintr-un colţ mai spre mijlocul încăperii. Iarna în Tunisia nu e prea frig (între 10 şi 20C), dar azi e un vânt de 50-60km/h ce leagănă perdelele din faţa ferestrelor. Facem un tur rapid prin cealaltă cameră, baie şi bucătărie şi realizez brusc că n-am cumpărat nici-un pet cu apă…

-Ok, spune Badis, vă aduc eu apă. Vă mai trebuie ceva?

Ne uităm unul la altul:

-Nu.

Badis pleacă împreună cu Ramsi lăsându-ne ca să împărăţim peste proprietate. Într-un sfert de oră, cât le ia ca să meargă până în localitate şi ca să revină, scotocim un pic prin bucătărie. Prin dulapuri găsim o tigaie şi ceva oale îmbâcsite cu ulei, pe care le spăl cum pot cu detergent şi apa sărată ce curge la robinet. Din bucătărie o uşă dă direct afară, dar nu are prag şi vântul ce se strecoară pe sub ea mişcă cealaltă uşă, spre cameră. În spaţiul natural al ţărmului cu desăvârşire pustiu, căsuţa brută ce dă cu virgulă e aidoma refugiilor noastre montane ce nu oferă confort, ci doar minimul necesar existenţei, dar departe de a fi un impediment, toată această stare de fapt îmi crează o bucurie sălbatică.

-V-am adus câţiva litri de apă, o cutie cu nectar şi câteva baghete!

Foarte amabil, Badis a cam observat ce ne lipseşte şi a mai pus de la el în plasa cu cumpărături.

-Să-ţi dau banii…

-Nu e nevoie, sunt din partea casei. O să mai vin o dată deseară, dacă vă mai trebuie ceva.

Foarte simpatic Badis ăsta!

*

Marea se sparge cu zgomot de ţărmul stâncos, umplând aerul cu particule fine de apă sărată, iar vântul ne umflă glugile. Am ieşit pentru o scurtă plimbare pe ţărm, îmbătaţi de spectacolul sălbatic şi plin de vitalitate al Mediteranei.

Am mai văzut marea burzuluită de atâtea ori, la Portiţa, în Zadar sau pe insula Stromboli, dar de fiecare dată regia e alta. La fel ca dansul flăcărilor dintr-un şemineu, clocotul apei are ceva hipnotic, iar reprezentaţia te hrăneşte energetic, te încarcă, te revigorează.

O luam inspre nord. Asa cum ii sta bine unei plaje din Africa, la limita valurilor materialul mineral in continua dezagregare e amestecat cu o tocatura de deseuri antropice, in special plastic. In drumul nostru gasim ci colo motorete sau scutere abandonate, ale caror proprietari au iesit la pescuit.

Urcam pe varful unei coline pentru un tur de orizont. In sud coasta gazduieste o ferma de vant si un cartier de case de vacanta in diferite stadii de constructie, in fata orizontul marin e dominat de o insula masiva, cu relief inalt (Zembra), iar spre nord relieful se ridica intr-o creasta muntoasa ce formeaza varful peninsulei.

O sosea coboara din localitate spre tarm. Urmarim vizual cateva masini pana in parcarea unui restaurant de la malul marii. Badis spunea ca e localul „La grote”, singurul deschis in aceasta perioada a anului. Soarele se lasa spre orizont, dar soseaua nu e departe si hotaram sa mergem pana acolo ca sa vedem ce ofera restaurantul. Coboram cu grija colina stearpa si traversam cu si mai mare grija un ses presarat cu stancarii taioase.

Restaurantul se dovedeste o atractie locala frecventata de cupluri sau familii ce cauta un pretext pentru o mica iesire din cotidian. Meniul se bazeaza pe peste si fructe de mare, dar nu numai, iar preturile sunt ok. Foamea nu ne da ghes, asa ca trecem drumul spre „grote”, obiectiv turistic semnalat de un panou. Ramasitele unui gard si o mica cladire cu iz de casa de bilete sugereaza un tur ghidat, dar fie ca afacerea n-a mers, fie ca suntem in extrasezon, nu e absolut nimeni prin preajma asa ca trecem printr-o bresa si ne continuam plimbarea pe tarm.

O mica platforma taiata in stanca sugereaza o cariera de piatra, iar la capatul ei descoperim spartura neregulata a unei galerii naturale. Deoarece de cealalta parte locul e luminat, traversam galeria-portal si ne pomenim intr-un fel de sala fara tavan. Printre tufele crescute pe podeaua nisipoasa zac imprastiate nelipsitele gunoaie antropice, dar privirea ne este atrasa imediat in sus, pe versantii verticali pe care se preling niste planter atarnatoare. Chiar daca nu mai e nimic altceva, episajul surprinzator ne incanta. Facem cale intoarsa si ne incrucisam cu un cuplu tanar, turisti ca si noi, care ne îndeamnă spre o poartă metalică dezafectată, de la intrarea într-o altă grotă:

-Mergeti, este minunat!

Mergem să vedem ce poate fi atat de minunat. Beneficiind de iluminat natural, coboram initial un sir de trepte construite mestesugit din blocuri de piatra migalos fasonata, pana-ntr-o sala de mari dimensiuni unde ne ia in primire un localnic:

-Haideti, poftiti! Aceasta este cea mai mare sala, iar stanca din fata voastra se numeste camila.

Sala in care ne aflam e cvasicirculara, cu un diametru de vreo 20 de metri, iluminata natural printr-o deschizatura dreptunghiulara taiata in tavan, iar in pozitie centrala troneaza aidoma unei statui o stanca aducand intr-adevar cu o camila cu doua cocoase. Ghidul nostru improvizat ne conduce in urmatoarele sali, iluminate deasemenea natural, explicandu-ne ca toate au slujit la extragerea pietrei pe vremea Cartaginei.

Din ultima sala iesim urcand din nou o scara construita din blocuri de piatra. Apusul coloreaza peretii in oranj, iar prin ferestrele naturale se vede cerul azuriu. Ii dau tunisianului o bancnota de 5 dinari ratacita prin buzunare, apoi o luam inapoi catre casa, doua siluete umane pe fondul unui cer in culori picturale.

*

Ne petrecem seara in mica noastra casa cu profil de refugiu. Conceputa ca locuinta de vara, are o gramada de găuri pe la uși si pe la ferestre, găuri prin care vântul puternic se strecoară înăuntru făcând perdelele sa danseze sau făcând să bată ritmic usa de la dormitor a cărei broasca e stricată. Cu o carpeta facuta sul suplinesc lipsa pragului, dar cu ferestrele nu mă mai obosesc ca să lupt. Fac inventarul la bucătărie si constat că nu avem sare și ulei, vitale pentru micul dejun, precum și cafea. Mesaj la Badis cu rugămintea de a ne aduce ingredientele lipsă si raspunsul nu întârzie:

-Ulei normal sau de măsline?

*

Încercăm să citim cărțile aduse de acasă, dar lumina e chioară. Deși încăperea e văruită, oferind cel mai bun albedo, singurul bec din încăpere nu reușește să ne asigure confortul vizual necesar. Într-o încercare de îmbunătățire a condițiilor elimin abajurul din paie din jurul sursei de lumină, dar mai mult de atât nu pot să fac. În noile condiții citim câteva pagini, apoi când ochii ne obosesc pornim televizorul: știri.

Tunisienii, ca majoritatea musulmanilor, joacă de partea rușilor. Dacă la știrile noastre avem prilejul de a vedea cât de bravi sunt ucrainienii și ce lovituri militare dau, aici vedem și cum mănâncă bătaie.

De afară se aude zgomotul unui motor și mă aud strigat: a venit Badis cu un scuter. Ne-a adus ingredientele solicitate și ne întreabă îndatoritor dacă mai avem nevoie de ceva.

*

Noaptea a fost lungă, căci ne-am culcat devreme. Către dimineață rafalele vântului s-au mai domolit oferindu-ne condiții acceptabile pentru a ne bea cafeaua pe terasa cu vedere la mare. Nu-i rău! Cu tot calmul relativ, marea e vocală căci valurile se sparg încă furioase la țărm.

Avem toată ziua la dispoziție. După micul dejun cu omletă refacem drumul dealungul plajei spre grote, apoi mai departe prin frumoase golfuri cu câte-un pescar singuratic sau cu câte o barcă trasă pe nisip până ce drumul se termină în abruptul unei faleze verticale. La întoarcere e deja dupăamiază și intrăm pentru prânz la restaurantul de lângă grote.

Seara o petrecem la fel ca-n ziua precedentă, cu cărți la lumină chioară și știri despre isprăvile armatei ruse.

*

Dimineață. Ne bem liniștiți cafeaua pe terasă, luăm micul dejun și gata, un clacxon ne vestește că a venit Ramsi ca să ne ducă la aeroport.

Avionul decolează la 17, drumul durează 2 ore și e abia ora 10, așa că avem timp berechet. Pentru a mai reduce din orele ce urmează să le petrecem în aeroport, îl rugăm pe Ramsi să ne abată pe la un izvor termal de care ne pomenise Badis la venire.

La ora 12:45 Ramsi ne debarcă în fața aeroportului. Avem o grămadă de timp de pierdut, așa că citim plictisiți tabela cu zboruri și ne atrage atenția un alt zbor Lufthansa, tot pe Munchen, ce ar fi trebuit să plece la ora 15, dar are întârziere o oră jumate.

-Săracii, îi compătimesc…

… dar când privirea ne pică asupra zborului nostru, descoperim la observații eticheta ”ANULAT”. Ce??? Am văzut noi sâmbătă la știri ceva zăpadă pe aeroportul din Munchjen și ceva încurcătiuri din cauza zborurilor anulate, dar credeam că nemții au rezolvat problema…

-Noroc că ne-am uitat pe tabelă: hai repede să prindem zborul de la 15!

În fața biroului Lufthansa, câțiva oameni formează o coadă la care ne așezăm și noi și în scurt timp aflăm că sunt pasagerii unui zbor de ieri, anulat și el. Aoleu! Bineînțeles, nu mai sunt locuri la zborul de ora 15…

-Și-atunci?

Funcționara în uniforma Lufthansa butonează alert tastatura unui computer și în final întoarce ecranul spre noi:

-Aș putea să vă ofer un zbor via Frankfurt, cu plecare la ora 23.

Nu e deloc funny, dar partea bună este că destinația finală e tot Cluj, unde avem mașina.

-Ok!

Funcționara tipărește noile bilete și cu asta mai adăugăm încă opt ore de așteptare, bonus. Ce naiba să facem? Mai avem 3-4 ore de lumină și cercetând harta propun ca să ieșim și să pierdem vremea pe malul lacului Tunis, adiacent aeroportului. Pornim. Trecem prin parcare și reușim să traversăm autostrada, dar până la lac mai avem de trecut printr-un mare nod rutier fără facilități pentru pietoni așa că ne dăm bătuți și ne întoarcem, petrecându-ne restul timpului moțăind pe bănci sau urmărind filme la Netflix, pe ecranul telefonului.