De plecat eram hotărât să plec, dar oscilam asupra destinației, neputându-mă hotărî dacă să aleg oglinda netulburată a unui lac de altitudine cu aerul lui parfumat cu rășină, sau o mlaștină de câmpie plină de viață sălbatică netulburată. Ultimele luni au fost luni de muncă, așa că-mi doream liniște, apoi am simțit că n-ar strica un pic de aventură și m-am hotărât brusc să explorez niște ape pe care nu am mai fost. Am deschis harta, am cercetat fotografiile aeriene din Google Maps și m-am decis pentru delta Barcăului.

Fiind o zi lucrătoare, din mijlocul săptămânii, am sperat că voi avea ca partener un coleg profesor, dar n-a fost să fie. Apoi mi-am adus aminte de Arthur, iubitorul de natură sălbatică, dar n-a venit nici el fiindcă avea de împărțit câteva sute de milioane (Arthur e poștaș 🙂 ). Până la urmă am pus caiacul (Breezy) pe Puma Baghera, am băgat-o înăuntru pe Rosinante (bicicleta) și însoțit de aceste moderne necuvântătoare am plecat pe la 9 dimineața.

Mi-a luat mai mult de o oră (aproape două) până la Veszto. Fiindcă delta Barcăului e mică, m-am gândit să refac în partea a doua a turei un traseu mai vechi (https://www.proexpedition.org/off-road-nautic/), așa că am lăsat-o pe Rosinanta priponită de rastelul de biciclete a unui parc (ca să o am la întoarcere) și mi-am continuat drumul spre Szeghalom. Înainte de localitate am părăsit asfaltul și am intrat pe drumuri agricole în marele Y format de confluența Barcăului cu Crișul Repede. Bucurându-mă de garda la sol înaltă, am ajuns cam pe arătură la malul Crișului și sătul de căldură și șosele am pus repede caiacul pe apă, lansându-mă de pe mal, în stil „indian”.

Ce fain! Era și timpul! Pe la umbra sălciilor era răcoare și în plus aveam un vânt tăricel din față. Din păcate Crișul nu era prea fain (peisagistic), așa că am vâslit rapid cei 2-3 km până la confluența cu Barcăul, bucurându-mă în treacăt de câțiva nuferi galbeni.

Dacă am navigat pe barcău la izvor (https://www.proexpedition.org/un-loc-frumos/) se impunea să-l văd și la vărsare și trebuie să recunosc că la confluență am rămas plăcut impresionat de peisaj. Locul era luat în stăpânire complet de către natură și promitea să rămână sălbatic cel puțin 2-3 km, cât am văzut din fotografiile aeriene că ține pădurea.

Am urcat Barcăul cu teamă: cu teama că după fiecare cot pădurea se va termina și odată cu ea și masa aceea vegetală densă, umbroasă, plină de ciripituri. La un moment dat am trecut silențios pe lângă o căprioară culcușită chiar pe mal, cu spatele la apă, de unde nu simțea că ar veni vreo primejdie. Abia când am ajuns în dreptul ei m-a simțit și s-a ridicat brusc în picioare, dar n-a fugit: am alunecat eu mai departe, împins de padelă.

Tot ce e bun (și ce e rău) are un sfârșit, așa că după aproape o oră s-a luminat brusc și am pătruns într-un spațiu lacustru în care malurile până acum împădurite lăsau loc trestiilor. Ciripiturile păsărilor s-au schimbat și cu un zâmbet de bucurie am regăsit trilurile păsărilor de baltă: chiri-chiri-chiri!

Am văzut o lebădă. Era ceva dubios cu ea. De obicei lebedele sunt serene, grațioase, aproape statice, dar asta stătea cumva ghem și patrula ca ursul din Volo (Un urs la zoo din Volo/ Se plimbă în coace și-n colo/ Și când nu-i mai place/ Se plimbă în colo și-n coace). Stătea cu aripile semideschise, cumva înfoiată și înota nervos, ostentativ, ca o navă de război. M-am uitat dacă nu are puișori cenușii prin preajmă, dar n-am văzut. Am lopătat mai departe ca s-o liniștesc, dar s-a pornit după mine, ca și cum ar fi vrut să mă gonească. Aveam viteză mai mare și am lăsat-o în urmă, dar la un moment dat am auzit puternicele bătăi din aripi ce preced decolarea greoaie și am întors capul alarmat: asta chiar vrea să mă atace din aer? La cât de mare e o lebădă, nu-mi părea prea bine și mă pregăteam să mă apăr cu padela, dar ceva s-a petrecut în capul lebedei și s-a potolit.

Am epuizat zona lacustră și când am ajuns din nou la râu am abandonat: de aici înainte curgea drept, ca tras cu rigla, printre două ziduri de trestie: banal. Am găsit un culoar către malul din pământ ferm și am ieșit: prima parte a programului nautic a luat sfârșit!

Am pitit caiacul în tufe, am revenit la mașină pe dig, apoi cu mașina la caiac (tot pe dig fiindcă drumul pe dig era incomparabil mai bun ca pe câmp), am încărcat totul și m-am mutat dincolo de Criș, pe brațul mort pe care făcusem offroad nautic în urmă cu vreo 8 ani. Până acum lucrurile merseseră foarte bine și speram să continue tot așa. În parcul în care-o lăsasem pe Rosinante mi-a spus cineva că nu se poate veni pe râu dinspre Szeghalom, dar aici canalul arăta foarte fain și m-am gândit să mă pun pe apă și să mă întorc, dacă chiar nu se va putea trece din cauza vegetației.

O scurtă răpăială de vară m-a făcut să caut protecția crengilor, apoi am pornit voinicește „la drum”. Până la bicicletă aveam vreo 10km pe firul apei, ceea ce însemna cam două ore de vâslit. Dacă Barcăul mi s-a părut sălbatic, pe brațul ăsta de apă mă simțeam ca-n junglă.

Pluteam pe o supă organică cu gândul la un citat dintr-o carte a lui Jean Bart:

„… uneori doctorul ramânea în contemplare. Peisagiile de baltã, viata bogatã si misterioasã care se zbate în umezeala asta îmi evocã vârsta primelor epoci, începuturile vietii pe Pãmânt, enigma nepãtrunsa a creatiunii. Când pentru întâia oarã m-am gãsit singur în pustietatea bălții în mijlocul acestor naturi solemne si primitive în care nu se simte nicio suflare omenească, mi se pãrea cã intru deodatã într-o lume aparte, într-o lume rămasă printr-o vraja în starea zămislirii, un colț de pamânt peste care pluteste încă tainicul parfum biblic din vechea povestire a facerii lumii în cele sase zile…”

Toate ca toate, dar în față mi-a apărut un pod dărăpănat, cu parapetul ruginit, ridicat cu mai puțin de un metru peste firul apei. Am trecut pe sub el fără probleme și am sulițat cu etrava o cortină de trestie dincolo de care m-am trezit într-o lume verde, verde: fiecare milimetru pătrat de luciu de apă era acoperit de bănuței mici vegetali ce împrumutau peisajului aerul unui teren de golf întreținut impecabil.

Apa a devenit vâscoasă și frecarea cu miliardele de organisme vegetale mă supuneau la eforturi considerabile. Începeam să înțeleg de ce spunea omul din parc că nu se poate veni pe râu, dar totuși înaintam așa că nu am abandonat. Și bine am făcut! După câteva sute de metri vegetația plutitoare a început să se subțieze, apoi a dispărut!

Apoi a revenit.

Și tot așa. După fiecare cordon de stuf apa se umplea de vegetație, apoi se limpezea și o luam de la capăt. Deocamdată mergea. Din când consultam GPS-ul și când am trecut de jumătatea drumului mi-am spus că nu e cale de întoarcere, că voi răzbi prin stuf până la capăt. Era deja ora 17 și calculam că pe la 20 voi fi acasă, când înaintarea a devenit tot mai grea: în urmă cu câțiva ani s-a defrișat malul drept și lumina a favorizat creșterea stufului ce a ajuns să invadeze întreaga albie. Intram cu caiacul printre trestii și nemaiputând padela mă trăgeam cu mâinile de ele, dar trebuia să merg în linie dreaptă căci nu puteam schimba direcția și uneori șenalul unduia, ceea ce-mi dădea de furcă. La un moment dat n-am mai putut răzbi. Am dat înapoi și am consultat harta: paralel cu malul aveam un drum de pământ. Am ieșit cumva dintre trestii și am ajuns la uscat, dar aici altă dandana: pădurea era o încâlcitură de crengi picate una peste alta, ca un zid de cactuși. Am zărit drumul la 10-20 de metri dincolo de zidul vegetal și trăgând caiacul după mine am reușit să mă strecor până la el. Scăpasem din strânsoarea junglei, însă acum trebuia să car caiacul pe umeri. Am mers așa până mi-a amorțit carnea, apoi am răzbit înapoi la apă și am reînceput calvarul trestiilor.

Pe uscat îmi păruse mai ușor pe apă, iar acum vroiam din nou la uscat. Frunzele trestiilor taie ca briciul și clătinarea lor scutură din înalt o sumedenie de gâze ce odată ajunse pe gât, pe față sau pe spate încep să umble, să te gâdile, să te înțepe. Gata! Hooooo! Doar că zidul de trestii ascundeau pământul uscat: nu puteam să ies la mal. Înebunit, rumegam în minte dilema șahistului: nu poți câștiga, nu poți obține remiză, nu poți abandona! Dacă m-ar fi pus cineva să fac ceea ce făceam, cred că aș fi urlat, dar fiindcă nu exista acel cineva, am făcut economie de sunete și m-am întors până ce am zărit malul, am mai răzbătul o dată prin crengi și ajuns la drum mi-am jurat că nu mă mai întorc pe apă. Am consultat din nou harta și am văzut că în mai puțin de 400 de metri aveam un drum pe care puteam veni cu mașina. Am săltat caiacul pe umăr și am pornit-o într-acolo. Am pitit caiacul la marginea drumului și fiindcă mai aveam 2-3km până la bicicletă, am luat-o la fugă.

Picioarele mi-erau odihnite, așa că nu m-am oprit. În scurt timp călăream pe Rosinante în sens invers, spre Baghera și am descoperit că e minunată combinația de caiac cu bicicletă.

Odată ce am ajuns la mașină, aventura a luat sfârșit. O dulce durere mă încerca prin toate oasele așa că am regăsit cu plăcere confortul habitaclului și senzația relaxantă a obținerii vitezei la o simplă apăsare de pedală. De aici mai aveam să recuperez caiacul, apoi încă o oră și ceva până acasă. O vreme n-am pornit muzica căci debordam interior de greieri și ciripituri…