Suntem din nou la Floroiu şi ieşim cu caiacele pe lac într-o tură de rutină. Vremea este previzibilă: după liniştea de la ora 9 apare vântul care se intensifică atingând maximul în jurul orei 13-14. Aşadar, cu toate că soarele e la locul lui, nu transpirăm. În plus mai avem şi hulă. Caiacul plesneşte câte-un val ce mă împroaşcă furios cu picături reci. Hei! Asta chiar că-mi place!!!

Ceva mă gâdilă la picior. O fi vreun paiangen. Aseară a plouat niţel şi preventiv am întors caiacele cu cockpitul în jos, să nu ia apă. N-ar fi de mirare să se fi refugiat ceva vietăţi din calea stihiilor. Bag mâna să-l scot la lumină pe pasagerul clandestin şi mă oripilez instantaneu. Departe de a fi un paiangen, este ceva mult mai mare care se zvârcoleşte între degetele mele. Dau cu el cât colo în apă, apoi padelez să văd totuşi ce a fost. Nu, şarpe nu. Îl descopăr înotând şerpuit, prietenul meu, crocodilul de buzunar. Mi se face milă de el. La dimensiunile lui, să iasă la mal ar fi ca traversarea Mării Negre înot. Îi ofer padela şi după ce se ţine o vreme îmbufnată, o acceptă totuşi. Cu dexteritate o vărs la prova unde înlemneşte. Nu-i vine să creadă că e din nou pe teren ferm. Nu cred că i-a plăcut apa. O fi avut ea sângele rece dar în mai lacul e rudă cu Marea Nordului. Cred că şi-a deschis toţi porii la soare. Oricum, nu mişcă nimic. Nici măcar nu clipeşte. Ne uităm aşa, ochi în ochi, fiecare stând blând în extremitatea lui.

O iau din loc. Valurile ce se sparg în jurul ei nu o impresionează. Fac câteva giumbuşlucuri cu caiacul, îl dau peste cap (nu chiar rolluri) dar tot nimic. Stă neclintită acolo în faţă ca emblema la Mercedes. Un partener de nădejde, cum s-ar zice. Bag tare să o ajung pe Cosmina şi să-i prezint noul look. Îmi aduc aminte că şi Kon Toki avea o şopârliţă aciuată printre buşteni. E fain să ai un suflet la bord, să te mai ocupi şi de el din când în când, să vezi cum îi place voiajul. Sau, vorba lui Pi, să te ţină în viaţă.

Dăm o tură de lac. Aş putea să a las la ţărm dar dacă nu are rău de mare, mai bine să o duc pe plaiurile ei natale, să nu-şi piardă prietenii. Suntem pe drumul de întoarcere, nu mai are mult. Tai prin capul promontoriului, la câţiva metri de mal şi am surpriza să îmi văd şopârliţa făcând un salt în apă. O urmăresc cum înoată dând din coadă până la un buştean pe care se caţără în ciuda surplombei pe care o face cu forma lui rotundă. Acum se va uita spre mine, îmi spun. Hai măi! O privire măcar, ce naiba! Te-am salvat din mijlocul lacului, nu merit o privire? Se pare că nu. Mă mai fâţâi o vreme dându-i şanse dar ce să te aştepţi de la un animal cu sânge rece? See you later, alligator!