Se spune că yachtingul este sportul regilor, iar o definiţie pur britanică îl descrie ca o activitate umană lipsită de scop practic în care un om ud până la piele taie bancnote de 100 de lire cu foarfeca. Instinctiv intuiam că adevărul e undeva la mijloc însă a trebuit să trec Atlanticul şi să pun piciorul pe puntea unui yacht pentru a căpăta certitudini.
În secolul nostru marile plecări încep pe Internet. Acolo am descoperit într-o zi invitaţia unui skipper de a traversa Marea Caraibilor cu vele şi dând curs unei aspiraţii ascunse în subconştient, am plecat. A fost un gest exaltat devreme ce s-a dovedit că sunt predispus la rău de mare, însă soarele, marea tropicală cu nuanţele ei incredibile şi delfinii ce veneau să se joace în faţa etravei m-au lecuit. Din nou stăpân pe mine, dar rebranşat la alte energii, m-am regăsit ca o extensie a yachtului, agonizând odată cu el atunci când vântul cădea, ori vibrând ca o strună întinsă atunci când presiunea vântului curba velele şi berbecii de spumă încălecau bordul stropind puntea de tec. Universul feng shui (feng shui însemnând în traducere vânt şi apă) în care nimerisem mi se părea suficient. Rupt de tabieturi şi de cotidian trăiam o cvasi spălare pe creier ce-mi convenea. Şi-apoi, totul era altfel decât pe uscat. Căsuţa cu forme rotunjite, din care dispăruse unghiul drept, cu interioare din lemn atent finisat ar fi părut în existenţa terestră un lux, dar aici nu era decât o cerinţă obligatorie fiindcă într-o zi, stând pe un cheu pustiu şi privind vrăjit formele de femeie frumoasă ale micuţei nave ce mă adusese până acolo, am realizat că yachtingul are frumuseţe intrinsecă, fără ea nefiind decât transport de marfă.
Cine a fost odată pe mare, se va reîntoarce şi nu pentru clipele plăcute. Din contră. Departe de a fi un nesfârşit dolce farniente, viaţa pe puntea unei nave şi mai mult, viaţa sub vele este de multe ori o lecţie aspră, dar la urmă, ceea ce contează, ceea ce preţuieşti sunt tocmai clipele în care ai fi vrut să fugi şi n-ai putut, clipele în care ca să nu fii rănit în spate, ca laşii, te întorci cu faţa.
Să fie asta reţeta nemuririi? Se prea poate. Omul plecat să încerce marea cu degetul şi să-şi înfrunte spaimele se întoarce acasă alchimizat. Cine a trecut prin experienţa mării îşi schimbă sistemul de valori. Se mai spune că pe mare înveţi să te rogi. Fiindcă acolo, mai mult ca oriunde, ai nevoie de Dumnezeu.
