Am pornit pe la 11 de la cabana lui Grasu din Ohaba Ponor. Chiar dacă nu eram în Apuseni, ne așteptam la o experiență asemănătoare, traseul urmând să parcurgă o zonă carstică, cândva locuită și exploatată intens.

La început drumul strâmt și cam povârnit ce ținea talvegul văii ne-a condus printre culturi și fânațe protejate cu garduri din lemn. Dincolo de un pârleaz o scurtă cărare ne-a scos la Peștera Cocolbea (Șura Mică) cu frumosul ei portal, apoi am urcat de-a dreptul spre Bordul Mare, stânca ce se semețea peste pădure ca un far. Câteva minute ne-am răcorit în portalul peșterii de sub stâncă, ascultând poveștile lui Grasu despre oasele găsite aici, apoi am pornit mai departe direct pe culmea calcaroasă al cărui abrupt ne oferea panorama văii Streiului și dincolo de ea, culmile Retezatului unde fusesem ieri. Locurile erau destul de sălbatice obligându-ne uneori să ne croim drum printre tufe de liliac sau mai dureros, de măceș, apoi au reapărut sălașele risipite printre fânațe și livezi. Un cireș sălbatic cu poamele stafidite ne-a recompensat efortul ascensiunii, apoi am intrat într-o pădure bătrână, cu fagi matusalemici, contorsionați și uneori scorburoși, semnalizând parcă peste timp un loc în care s-a petrecut o cumplită violență.

Cărarea din pădure s-a terminat la vechiul drum minier construit pentru exploatarea de bauxită. Din fericire pentru cadrul natural zăcământul de bauxită s-a dovedit a fi impurificat, astfel că exploatarea a fost abandonată. Drumul de acces fiind construit, s-a avansat ipoteza unei megacariere de calcar ce ar fi distrus peștera Șura Mare ce străpunge trupul muntelui dintr-o parte în cealaltă, operațiune zădărnicită se spune de Cristian Lascu și Academia Română, tocmai pentru a proteja peștera. Și așa rănile provocate în zăcământul de bauxită sunt încă proaspete, colorând cu sângele lor ruginiu bălțile din drum.

Obiectivul nostru este Fundătura Ponor, locul în care un mic curs de apă dispare la baza unui perete de stâncă pentru a reapare la suprafață prin portalul Șurii Mari. Zona este de un pitoresc absolut. Fundul văii prin buretele căruia cursul de apă trece în subteran a fost umplut cu aluviuni fertile ce s-au depus într-un strat perfect plan, ca o șapă autonivelantă, asigurând o fâneață de primă clasă câtorva gospodării izolate ce populează locul. Din loc în loc, pe versanți, dinții de calcar reușesc să răzbată spre suprafață prin plapuma verde, iar jos, cursul de apă meandrează ca un șarpe cu mișcări leneșe.

Facem popas pentru reîmprospătarea forțelor, dar și pentru că frumusețea peisajului ne îndeamnă să ne bucurăm, apoi trecem dincolo de coamă și coborând continuu revenim în Ohaba pe drumurile din ce în ce mai bine conturate.