Noaptea a trecut cu bine. În ciuda faptului că dormeam la comun 30 de oameni, nimeni nu a sforăit şi nimeni nu s-a foit, probabil fiindcă pentru fiecare ziua anterioară fusese la fel de grea ca pentru noi. La ora 6, ca la un semnal, toţi au fost în picioare. Cu infinite precauţii pentru a nu face zgomot au început să împacheteze, apoi au trecut în bucătărie pentru micul dejun. Fireşte, n-a fost chip să mai dormim printre mii de fâşâituri şi şuşoteli inerente, dar am apreciat nota civilizată în care se desfăşura traiul în comun (până să revină din bucătărie un grup de italieni foarte comunicativi şi expansivi. Deh, italieni!).

La ora 7 am rămas stăpânii refugiului. Toată lumea şi-a luat tălpăşiţa şi am putut dormi în linişte încă o oră. Traseul de azi, între refugiul Manganu şi refugiul Petra Piana era cotat ca traseu de şapte ore şi nu vedeam rostul unei plecări atât de matinale. La spălător am mai întâlnit câţiva montaniarzi veniţi de la corturi, însă în mare plecase lumea şi de acolo. Pentru mine era un mister această grabă.

În bucătărie am găsit tava cu micul dejun plătit de cu seară. Pentru 8Euro/persoană tava conţinea pentru fiecare două felii de pâine, un pătrăţel de unt, gem, un triunghi de brânză topită, un suc mic la carton, un flacon mic cu compot de mere şi câte un plic de ceai cu zahărul aferent. Ţinând cont că până seara nu mai aveam unde să comandăm mâncare, părea cam puţin, dar ne-am amăgit cu ideea că occidentalii ăştia meticuloşi ştiu ei ceva, că or fi calculat caloriile şi că noi, speriaţi de foame, ne supraalimentăm. Am fiert apă pe aragaz, ne-am făcut ceaiurile şi mâncând tihnit ne-am permis să o lungim până la ora 9.

Traseul continua dealungul văii. Panta nu era dură însă până în creastă aveam de urcat 650m fără întrerupere. În timp ce ţineam poteca am desluşit un huruit lugubru, neliniştitor, ce se amplifica din ce în ce mai tare şi de jos, zburând pe sub versanţi, a apărut un helicopter ce a aterizat pe mica platformă special amenajată lângă refugiul Manganu. În căuşul de piatră al muntelui sunetele turbinei erau amplificate şi reverberate ca într-o cutie de rezonanţă. Probabil că aparatul făcea aprovizionarea cu alimente a refugiului căci nu a stat mult şi a plecat mai departe.

Pe vale

Valea pe care am urcat s-a pierdut într-o căldare închisă de pereţi de piatră. Traseul continua pe stâncă, ieşind în creastă printr-un horn destul de accesibil. Câţiva montaniarzi îşi refăceau forţele în fereastră, cu ochii la peisajul grandios ce se desfăşura de cealaltă parte a crestei. Sub noi, o căldare în trepte adăpostea două lacuri glaciare a căror albastru ne inspira răcoare. Pe malul lacului superior desluşeam siluete umane strânse în mici grupuri şi chiar doi curajoşi ce înotau în lac. Fiindcă terminasem cel mai greu urcuş al etapei ne-am permis o pauză lungă în care ne-am completat caloriile cu nişte batoane şi fructe uscate, apoi ne-am continuat drumul pe creasta îngustă ce închidea circul glaciar de sub noi.

Lacurile

Peisajul era frumos, dar auster. Totul în jur era numai piatră. De când intrasem pe GR20 nu întâlnisem nici măcar o singură floare în schimb am mers pe bolovani aproape neîntrerupt. În ciuda faptului că se lăuda a fi „precise et detaille”, harta pe care o cumpărasem nu-mi permitea să fac punctul şi încercam să estimăm drumul ce-l mai aveam de parcurs căutând vizual linia potecii pe crestele ce închideau orizontul. Pe hartă distanţa între refugiul Manganu şi refugiul Petra Piana nu era prea mare însă în realitate traseul se dovedea mai lung decât estimasem.

Pe creastă

În timp ce parcursesem o mare parte din circumferinţa circului glaciar ajungând diametral opus ferestrei în care ieşisem în creastă, muntele a început să huruie iarăşi şi de pe vale a apărut în căldare un alt helicopter ce s-a îndreptat spre Lac de Melo deasupra căruia a început să se rotească căutând un loc de aterizare. Câteva mogâldeţe ce se mişcau pe o pajişte păreau să-l ghideze în acest sens şi după câteva tatonări aparatul s-a lăsat la sol. Era evident că nu era o operaţiune de rutină şi culoarea fluorescentă a aparatului indica faptul că e un helicopter de salvare. După ce a lăsat câţiva oameni fără să oprească motorul, s-a ridicat şi a părăsit căldarea prin aceeaşi vale pe care venise.

Actiunea de salvare

Vremea dădea semne de schimbare. Dinspre vest se ridicau nori ameninţători ce tindeau să se adune într-un plafon compact. Până să trecem creasta şi să ne lăsăm de cealaltă parte, plafonul a început să coboare înghiţind în masa sa vârfurile cele mai înalte.

Refugiul Petra Piana

Era ora 16 când am ajuns la Petra Piana. Plafonul de nori adusese frig şi vânt umed suflând în rafale. În faţa refugiului stăteau la o masă italienii gălăgioşi de azi dimineaţă. Căsuţa de lemn fusese cândva frumoasă, dar acum avea acoperişul dărăpănat şi în general un aer cam ponosit. Ne-am îndreptat spre casa gardianului unde ne-a întâmpinat o femeie mai în vârstă. I-am arătat rezervarea pe care a pus la rândul ei o ştampilă, ne-a bifat în listele ei şi ne-a spus că suntem liberi să ne punem cortul unde vrem. N-am prea înţeles, dar nu am insistat fiindcă de fapt ne chinuia foamea, aşa că ne-am înscris pentru cina din acea zi ce consta în mâncare de linte cu costiţă prăjită, brânză şi compot de piersici. Ne-am bucurat că am sosit suficient de devreme ca să nu rămânem pe dinafară ca în seara trecută, însă acum era prea devreme: masa se servea abia la 18:30. Cu găuri în stomac ne-am retras pe terasa refugiului, ne-am făcut ceai şi am mai desfăcut un pachet de biscuiţi, apoi fiindcă plafonul de nori a continuat să coboare transformându-se într-o ceaţă umedă ne-am retras în dormitor la căldura sacilor de dormit.

La ora 18:30 lumea s-a adunat sub şopronul gardianului unde a fost adusă mâncarea de linte în nişte castroane uriaşe din care fiecare era liber să se servească după pofta inimii. Era prima masă îndestulătoare de când începusem GR20 şi am savurat-o aşa cum se cuvine în ambianţa veselă asigurată de comesenii noştri, cu precădere nemţi şi francezi. Trecuţi prin experienţa stomacului gol am păstrat brânza şi nişte felii de pâine pentru prânzul din ziua următoare şi cam zgribuliţi ne-am retras în refugiu. Cu toate că cina îndestulătoare se prelungise, era încă prea devreme pentru culcare. Cei din refugiu s-au retras în bucătărie de unde se auzeau râsete, sau îşi căutau prin rucsacuri cărţile de citit. Cosmina şi-a scos ziarul, dar cum nu aveam chef de citit am preferat să ies şi să mă las învăluit de ambianţa montană, cocoţat pe o stâncă.

Se risipeste plafonul

Plafonul de nori urca şi cobora frecvent, dar se ghicea că e subţire din luminozitatea pe care o lăsa să transpară. În faţă, dincolo de valea spre care se lăsau pantele de sub refugiu, orizontul era barat de muchia înaltă, dar scurtă, a muntelui d`Oro, peste care va trebui să trecem mâine. Prin fereastra unei şei, pe sub plafonul de nori strălucea o pantă inierbată luminată de soarele lăsat spre apus, apoi deasupra capului apăru o pată albastră de cer. Plafonul se împrăştia promiţând o zi frumoasă. M-am dus să-i dau vestea bună Cosminei şi m-am lăsat ademenit de un articol incitant: „Nu merg acolo, e scump”. Cristina Foarfă vindea nişte ponturi uimitoare cu zboruri transcontinentale cumpărate cu câţiva dolari şi mă lăsasem prins în lectură când uşa de la bucătărie se deschise şi macaronarii îşi ocupară locurile pe prici. O roşcată, cea mai vocală, se învârtea dezorientată de colo colo până ce, enervată, ceru ajutor unei terţe persoane întrebând de unde se stinge lumina. După un schimb de priviri cu Cosmina era să izbucnim în râs, dar ar fi fost deja pe întuneric. Să mergem să aprindem din nou lumina ar fi fost ostentativ şi neavând mare lucru de pierdut am dosit ziarul pe întuneric şi ne-am spus „noapte bună”.

Alte imagini:

Mai departe: