E întuneric și Cosmina m-a trezit să-mi spună ceva.

-Ce-i?

-Du-te pe celelalte saltele că în colțul ăsta e ceva. Umblă niște goange pe mine.

Față de Manganu unde priciurile au fost pline, aici e loc berechet. Ne îndepărtăm de colțul infestat și dormim mai departe.

*

Ziua a început din nou la ora 6. Deși nu a sunat nici-un ceas, ca la un semnal toată lumea s-a sculat și s-a dus să ia micul dejun. După cum știam deja italienii au fost din nou cei mai vocali, apoi pe la ora 7 au terminat cu mâncatul și până la 7:30 nu mai era picior de montaniard în tot refugiul. Îi auzisem vorbind în ziua precedentă și știam că mulți intenționau să meargă doar până la următorul refugiu, l`Onda, până la care nu se făcea mai mult de 4 ore. Și-atunci de ce atâta grabă? Nu ne puteam explica. În ceea ce ne privea, deoarece etapa până la l`Onda ar fi fost prea scurtă, am hotărât încă de acasă să o dublăm și să ajungem astfel în Col de Vizzavona, cea mai adâncă șa situată la aproximativ 1100m altitudine.

Mâncăm pe terasa refugiului, la soare, cu ochii pe o șa nu prea îndepărtată pe unde ar trebui să treacă toți cei plecați. Suspect. E clar că nu poți să faci creasta fără să treci pe acolo și totuși, cât timp am luat noi micul dejun abia dacă au trecut câteva persoane. Unde a dispărut armata de oameni plecată cu noaptea în cap?

Plecăm și noi. După cum ne-am dat seama după două zile pe GR20, traseul este bine semnalizat, singurele probleme apărând în zona refugiilor, mai ales dacă nu te trezești suficient de devreme ca să vezi pe unde pleacă cei dinaintea ta. Dacă pe creastă, cărarea e unică, printre acareturile și corturile ridicate în jurul refugiului e la concurență cu alte câteva cărări permanente astfel că trebuie să cauți, să te orientezi, până să-ți găsești drumul.

Contrar așteptărilor, traseul nu urcă în creastă ci o ia în jos spre firul unei văi. Ne gândim că va coborî până la nivelul șeii pe care o țineam sub observație în timpul micului dejun și va merge spre ea pe curbă de nivel, mai ales că vedem pe versant urmele unei astfel de poteci însă marcajul coboară parcă prea mult. Șovăim. Nu ne convine să pierdem mai multă altitudine decât e nevoie și încrezători în judecata noastră părăsim poteca și o luăm spre șa pe curbă de nivel. Pe câțiva zeci de metri suntem nevoiți să ne croim drum printre tufișuri, dar apoi ajungem la urma de potecă pe care o vedeam în versant și avem plăcuta surpriză să o găsim marcată cu bandă dublă de culoarea galbenă. Așa cum preconizam, noua cărare ne scoate în șa unde ne așteptăm să găsim marcajul clasic al GR20, dar nimic!

Ținem creasta în urcuș moderat rumegând în minte datele problemei. Șaua era punctul minim în drumul spre l`Onda și dacă GR-ul a coborât prea mult aici ar fi fost singurul punct logic în care putea să revină în creastă. Mă încearcă un gând. Aseară i-am auzit pe italieni flecărind și unul dintre ei, cu aerul că face o glumă a spus că mâine merge la l`Onda pe creastă. La primul popas scot harta și mă uit mai bine.

-Cosmi, am aflat misterul! GR20 coboară într-adevăr pe vale și revine în creastă la refugiul l`Onda care e aproape de o șa. Marcajul galben pe care mergem noi este așadar varianta de creastă a traseului.

Variantă sau nu, drumul spre l`Onda era suficient de clar, favorizat de schimbarea radicală a peisajului. Dacă până la Petra Piana am străbătut creste ascuțite, aride și accidentate, de aici înainte ele se rotunjiseră, semănând foarte mult cu crestele noastre carpatine. Acum muntele avea un aer familiar și plini de bună dispoziție îi urmam cărarea ce se vedea cu claritate șerpuind pe creste.

Traseul galben

Coborârea la l`Onda a fost dură. Din vârful Prinzi Corbini de 2021m se coboară direct în șa la 1430m pe un versant înierbat pe care poteca se răsfiră în nenumărate variante pline de bolovani ce te cam fac la picioare. La l`Onda ne-am reaprovizionat cu apă, apoi sub soarele nemilos al amiezii am mâncat brânza de la Petra Piana și luându-ne inima în dinți am pornit-o încet spre… Lisabona.

Jos, refugiul l`Onda

Lisabona este o glumă ce ne înveselește. În dormitorul refugiilor, vrei, nu vrei,  flecărelile devin publice. Cei ce vin dinspre sud le povestesc celor ce vin dinspre nord ce-i așteaptă și invers, astfel că am auzit cum un englez a intrat ieri în traseu pornind din Lisabona. O fi venit cu avionul, ne-am gândit, dar când peste ceva vreme un altul își începu povestea tot cu Lisabona, ne-am prins instantaneu că de fapt vin de la Vizzavona ce e aici, peste deal. Da, peste deal, doar că avem de urcat pieptiș 650m și tot pieptiș avem de coborât pe cealaltă parte 1180m căci între l`Onda și Lisabona se interpune masiv lama vârfului d`Oro de 2389m.

Pornim încet, ritmat, cu pauze. Aproape de creastă, pe o stâncă, o placă metalică îl comemorează pe Pierre Etienne pornit pe schiuri pe GR20. Dedesubt, motto-ul acestei vieți: ”Acțiunea este veritabila sărbătoare a omului autentic…”.

Dincolo de creastă

În creastă ne permitem o pauză de masă. Consumăm câte un baton din proviziile din rucsacuri, apoi o pornim în jos, la început pe un perete puternic înclinat, complet fără prize, dar extrem de aderent, apoi din lespede în lespede prin căldarea de sub vârful d`Oro și apoi pe valea ce ia naștere sub căldare. Pierdem altitudine vertiginos printr-un teren accidentat ce poate fi caracterizat concis ca ”moartea bocancilor”. O pădure tânără cu trunchiuri contorsionate e răvășită de avalanșele de stânci și bolovani ce se răstogolesc uneori până aici. Valea pe care coborâm este foarte frumoasă, cu apă de cristal curgând printre galeți pe un talveg compact, complet spălat, însă solicitarea continuă și lungimea traseului îl fac să pară interminabil. Cosmina bodogăne.

-Nu mai ai mangan? o întreb.

-Nu mai am aici, îmi răspunde ducând degetul la frunte.

Pe vale

Pădurea se umple de pini bătrâni iar pe lângă marmitele din albie apar familii întinse la soare pe prosoape de baie. Apropierea șoselei se face simțită tot mai mult. La o bifurcație ne întâmpină o terasă îmbiind cu mâncare. În stânga, trecând apa pe un pod, marcajul GR20 coboară la gară. În dreapta o alee largă traversează un parc de aventură cu zeci de trasee suspendate prin coroanele arborilor, ieșind în șa unde chipurile ar fi un refugiu particular. Optăm pentru șa încrucișându-ne tot mai des cu grupuri ieșite la plimbare și găsim așa zisul refugiu ce e mai degrabă un camping ce oferă cazare la cort sau în căsuțe de lemn cu 4-5 paturi. E aglomerat, dar mai sunt totuși două locuri într-o căsuță. Acceptăm cu gândul la mâncare și duș.

Căsuța

Colegii de cameră sunt doi veterani ai GR-urilor. Merg și ei spre sud și ne informează că mâine vor porni dimineața devreme fiindcă vor comasa două etape și în plus nu vor urma traseul clasic pe curbă de nivel ci vor merge pe creastă.

Sala de mese

Intrăm la duș după care mergem la masă într-o clădire de piatră cu pereți groși de un metru, transformată în magazin alimentar și restaurant. Ne place interiorul de clădire veche mobilată cu gust. În fiecare încăpere există câte un șemineu rustic ce creează atmosfera. Luăm loc la o masă, fără să fim băgați în seamă de cineva și așteptăm în van să primim meniul. Într-un târziu suntem serviți din partea casei cu o băutură alcoolică dulceagă și apar farfuriile de supă. Ne prindem: e meniu unic, ca la refugiu. Lustruim blidele la fel ca ceilalți flămânzi, apoi vine felul doi și ca desert o cremă. Socotim că putem face economii substanțiale luând cu noi câteva conserve și la ieșire ne facem cumpărăturile din micuțul magazin ce vine în întâmpinarea nevoilor montaniarzilor.

E ora 21 și chiar dacă pare devreme, mergem la culcare și pentru că nu mai e nimic de făcut, și pentru nu a-i deranja pe colegii noștri de cameră. Mâine avem și noi de făcut două etape.

Alte imagini:

Mai departe: