Dimineața mâncăm brânza pusă deoparte la masa de seară, apoi pornim pe cărarea ce serpentinează prin pădure câștigând altitudine. Într-o jumătate de oră ne intrăm în ritm și schimbăm primele impresii. Cosmina îmi povestește că a găsit aseară în ziar un raport al salvamontiștilor referitor la acțiunea de acum trei zile de la lacul Melo, când helicopterul a aterizat pentru a evacua un turist cu clavicula ruptă, apoi despre peripețiile unei familii de francezi continentali veniți la mare în insulă, ce întorcându-se de la plajă pe ruta zilnică a avut imaginația de a scurta drumul luând-o prin maquis. Numai că, și aici semnatarul articolului devenea ușor ironic, nu cunoșteau pericolul maquisului. Pe scurt, după ce au intrat suficient de adânc în câmpul cu arbuști ghimpați a fost necesară intervenția helicopterului pentru a-i scoate.

Poteca urcă în creastă, dincolo de care noul orizont se pierde în mare. Corsica este o insula de 150 de kilometri lungime și cam 80 lățime astfel că mai tot timpul de pe GR20 se vede marea, însă până acum n-am fost niciodată atât de aproape de ea. Detaliile coastei se văd cu destulă acuratețe, dar ceea ce ne reține atenția sunt formațiunile noroase de deasupra orizontului maritim. Cohorte de mici nori bulbucați stau ordonate în legiuni ce par ganta să pornească spre uscat. Vremea pare să se strice, în concordanță cu previziunile meteo din „Corse matin”.

Cohorte de nori deasupra mării

Traseul continuă de-a lungul unui platou invadat de pășune alpină. Peisajul seamănă izbitor cu cel din Carpați, ceea ce ne binedispune. După 15 minute un coborâș scurt ne conduce la refugiul Prati. De la Col de Verde am făcut o oră jumate.

Peisaj carpatin

Refugiul e gol: până la ora asta au plecat toți. Clădirea e identică cu cea de la Manganu, sugerând un proiect tip. De curiozitate aruncăm o privire în dormitorul neașteptat de curat și în bună stare, după care ne refacem provizia de apă de la robinetul din fața refugiului, marcat ca „source”.
Vremea se schimbă vizibil. Pale reci de vânt anunță apropierea frontului de ploaie și dincolo de creastă cerul e vânăt. Ne-am putea adăposti la refugiul Prati însă am pierde timp prețios și etapa de azi e lungă. Rămânând aseară în Col de Verde ne-am pierdut locurile plătite la Prati și o nouă zi pierdută ar compromite rezervările următoare, drept pentru care cu toată iminența aversei plecăm mai departe.

Plecarea de la Prati

Poteca traversează un nou platou, după care se angajează în urcare pe un vârf stâncos ce domină împrejurimile. Cu cât câștigăm altitudine vedem tot mai bine frontul ce vine drept spre noi. Perdelele de ploaie se apropie tot mai mult și ne e clar că mai devreme sau mai târziu ne vor ajunge. Măcar de ne-ar lăsa să trecem dincolo de vârful stâncos! Ne oprim ca să ne îmbrăcăm goretexurile, apoi urcăm mai departe grăbiți. Primele picături ne ajung exact pe vârf. Ne abatem de la traseu în căutarea unui abri și descoperim providențial un mic adăpost în care ne pitim, acoperindu-ne totuși cu pelerinele.
Aversa trece peste noi grăbindu-se spre mare. Anchilozați de poziția ghemuită urmărim  spectacolul naturii. Ploaia cade fără violență și în curând cerul se deschide și putem să ne ridicăm să ne scuturăm pelerinele. Creasta pe care o avem în față este destul de accidentată, în plus acum e udă și alunecoasă. O urmăm o vreme încercând să nu pierdem din ochi semnele marcajului GR20, apoi iese soarele și facem popas pentru a ne dezbrăca și a ne energiza cu câte un baton din rezerva de acasă.

Creasta stâncoasă

Poteca se vede șerpuind pe creasta punctată de aflorimente tăioase, până departe, la orizont unde se transformă într-o muchie compactă de piatră, de lungime apreciabilă. Refugiul Usciulu e undeva dincolo de această muchie, ceea ce înseamnă că avem ceva de mers, dar ploaia a trecut, soarele strălucește din nou și îmbărbătați de felul în care am reușit să ne strecurăm printre picături nu avem decât să ținem marcajul. Povestind și făcând popasuri dese ajungem după prânz în punctul cel mai de jos al acestei etape, în șaua de 1500 de metri dinaintea muchiei stâncoase.

Continuarea traseului

O vreme poteca se strecoară pe sub muchie, pe curba de nivel. Nu departe de șa ajungem la un refugiu închis și părăsit. Un indicator spre „source” mă îndrumă pe lângă o țeavă din polietilenă, însă izvorul e de negăsit și ne continuăm drumul cu sticlele goale și buzele uscate.

Refugiul părăsit

Direcția vântului s-a schimbat, aducând peste noi cohortele de norișori de pe mare. Melanjul de soare și aburi se materializează ca o ceață caldă ce ne învăluie, silindu-ne să transpirăm abundent. Marcajul ne conduce în urcare devenind extenuant însă odată ajunși în creastă regăsim palele răcoroase de vânt și plăcuta atmosferă alpină. Cât vedem cu ochii dealungul crestei ni se înfățișează un spectacol măreț. Fronturile calde urcă pe ambele pante ale muchiei, întâlnindu-se în creastă unde parcă un zid transparent de sticlă împiedică aburii albicioși să treacă dincolo. Urmărim o vreme peisajul dinamic, apoi ne continuăm drumul obsedați de ideea de a ajunge la Usciulu.

Peretele de sticlă

Poteca urmează linia crestei, trecând când pe un versant când pe celălalt. Etapa pare să nu aibă sfârșit însă în cele din urmă poteca părăsește creasta, pierde altitudine și răsfirându-se în multiple variante se adună din nou în fața unei clădiri din piatră înconjurată de corturi. Am ajuns!

Refugiul Usciulu

Suntem luați în primire de cabanier care ne arată locul în care să ne ridicăm cortul. Văzând că ne uităm unul la altul nedumeriți plusează:

-Vreți să stați în corturile noastre?

Îl rugăm să ne explice ce am rezervat de fapt și aflăm astfel că bivuacul plătit cu 6 euro/persoană nu e nimic altceva decât un loc sub soare în care putem să ne montăm propriul cort, iar un loc înăuntru costă de fapt 14 euro, o alternativă nu cu mult mai ieftină fiind corturile gata ridicate, dotate cu saltele. Deoarece noaptea e destul de frig, iar noi nu avem decât sacii de dormit subțiri, de vară, convenim să plătim diferența și să dormim în refugiu.

E ora 16 și majoritatea celor ce și-au propus să înopteze la Usciulu au sosit deja. Cei ce doresc să mănânce și-au comandat paste cu 10 euro porția, noi însă avem de astă dată propriile paste pe care le fierbem într-o oală găsită la bucătărie (din păcate n-am găsit și sare) completând meniul cu fructe uscate, mai precis cu ananas rehidratat cu ceai.

Seara se lasă greu și în așteptarea ei lumea pălăvrăgește în jurul meselor de pe terasă. Cabanierul, un tânăr zbanghiu, aduce o sticlă cu lichior de pere din care ne toarnă fiecăruia în gură câte o dușcă într-o atmosferă generală de veselie. Tipul pare dintr-o bucată, în plus are și umor, lucru demonstrat și de indicațiile lăsate strategic pe ușa de la WC („fă-l mare, fă-l tare, numai fă-l în gaură”) sau deasupra chiuvetei din bucătărie („bureții nu mușcă”).

Priciul de la Usciulu

Un nene pe care-l știm de la Col de Verde dă startul la somn. Are aproape 70 de ani și a pornit din capătul traseului GR20 acum șapte zile, parcurgând uneori câte două etape pe zi. La exclamațiile noastre admirative ne spune că un somn bun asigură premisa pentru o următoare zi reușită așa că îl ascultăm și ne retragem după el în dormitor, chiar dacă somnul se lasă așteptat. E abia ora 21 și afară se aud tropăiturile de bocanci ai unor proaspăt sosiți, în timp ce o voce guturală clamează:
-Power finish!

După timbru pare a fi ungurul, comeseanul nostru de ieri seară.

Alte imagini:

Mai departe: