Textul ce urmează este un preambul, o mostră din cartea în curs de apariție „Călătorii în India”

„30 decembrie 2006. Încărcaţi cu aparate foto, sandale şi pantaloni scurţi, lăsăm în urmă Oradea cenuşie, îmbrăcată într-un simulacru de zăpadă, îmbarcându-ne într-un microbuz de noapte spre Budapesta, al cărei aeroport internaţional este pentru noi „aeroportul casei”. Cosmina este lângă mine: va fi o nouă experienţă în doi!

Printre lucrurile de strictă necesitate pe care le iei cu tine la drum, trebuie să pui neapărat şi răbdarea, ca exerciţiu de percepţie a timpului. Dacă lucrurile se vor derula conform planului, până la New Delhi ne vor trebui mai bine de 24 de ore, pe care le vom petrece pe scaunele microbuzelor şi ale avioanelor, sau prin sălile de aşteptare ale aerogărilor. Peisajul din parbriz e negru, şi doar panglica reflectorizantă a marcajului rutier se derulează în lumina farurilor, ca un film.

Vama.

Uşa culisează cu zgomot şi aerul rece mă izbeşte în glezne. Poliţia de frontieră ne frunzăreşte paşapoartele şi ne scrutează la lumina parcimonioasă a lanternelor. Un pasager are probleme şi va coborî pentru a nu compromite zborurile celorlalţi. Cu motorul ambalat, pornim mai departe. Simpla trecere a frontierei, spre vest, mai adaugă matematic o oră parcursului nostru. Îl aud pe profesorul de fizică spunându-ne că ceasul este doar un mecanism ce nu are nicio legătură organică cu timpul. Un motor cu arc şi un reductor calibrat să producă sincronicităţi. În timp ce acele ceasului se vor învârti în gol, alte motoare vor învârti roţi şi vor comprima gaze pentru a ne duce la destinaţie. Şoferul ascultă în surdină Radio Danubius. Din când în când, câte-un semn de circulaţie ne întoarce lumina farurilor ca un material didactic pentru înţelegerea radarelor. O gură de aerisire revarsă peste mine aer cald, sugerând confort. Sunt conştient de tot ce se întâmplă până la nivel de puls, dar ştiu că drumul e prea lung ca să-l parcurg astfel. Trişez. Ademenit de exerciţiul meu preferat, mă sustrag timpului fizic trecând în altă dimensiune. Picotesc. În universul interior dispun de libertatea pe care existenţa condensată mi-o refuză. Aici am aer şi, mai mult, pot lăsa frâul, dar tot aici stau la pândă grijile. Am în buzunar biletele de avion nereturnabile: dacă vom pierde avionul? În visul meu, asupra continentului se abat zăpezi apocaliptice, şi microbuzul cu roţile lui mici se luptă să înainteze prin nămeţi. Motorul gâfâie şi maşina abia se târăşte. Neliniştea mă gâtuie până când îmi dau seama că sunt conştient de toate astea şi că îmi pot schimba visul la comandă. Păşesc peste localităţi şi cu ochii la ceas forţez înaintarea, dar drumul e elastic, distanţele se măresc, şi în loc să ne apropiem, ne îndepărtăm încet, dar sigur. Rezultatul mă neliniștește. Lumea interioară s-a dovedit a fi o capcană din care scap deschizând ochii. Sunt din nou în scaunul microbuzului şi Cosmina doarme lângă mine. Din faţă se aude în surdină Radio Danubius. Doar motorul continuă să gâfâie, ca un semnal de alarmă.

Peisajul s-a schimbat. Lumina farurilor nu se mai pierde în noapte, ci se înfundă într-o masă albă, amorfă, căreia-i dă consistenţă. Pusta maghiară e toropită de ceaţă şi panglica albă a drumului ţâşneşte chiar de sub spoilerul maşinii. Abia acum observ că ne târâm ca în vis. Mă uit instinctiv la ceas, dar îmi dau seama de inutilitatea gestului când realizez că habar n-am unde ne aflăm. Schimb tactica şi mă concentrez asupra şoferului. Nu pare îngrijorat. Va fi bine. Ceilalţi pasageri dorm cu capetele strâmbe, şi doar şoferul e singura conştiinţă trează, veghind în universul colorat al bordului. Desigur, vom ajunge la timp. Poate chiar prea repede.

Aeroportul Ferihegy este exemplul perfect al indiferenţei. Am schimbat scaunul ergonomic al microbuzului cu scaunul stilizat al sălii de aşteptare. Mai avem de aşteptat câteva ore. Un curent rece ce se revarsă dinspre tavan ne face să ne ridicăm fermoarele. După ce vom pleca, aerul rece va continua să se reverse, echipele de curăţenie vor continua să lustruiască pardoseala, scările rulante mobile şi cisternele cu combustibil îşi vor face mai departe drumurile pe pistă. Aeroportul e doar un tunel între două luminiţe.

Zorii se revarsă prin ceaţă. Aeronava este garată la terminal. Prin ferestrele panoramice, pe care aburii respiraţiei se condensează în pete estompate, abia de-i ghicesc conturul. „Dacă nu va zbura?”, îmi trece prin gând. Şi Cosmina se gândeşte la fel. Ne-am prezentat la zbor la timp, de acum înainte nu mai e treaba noastră, însă orice întârziere ne vămuieşte timpul indian şi aşa prea scurt. Suntem chemaţi la îmbarcare cu întârziere, apoi ora de decolare trece fără ca aeronava să facă măcar pregătirile necesare plecării. Mă uit la ceas: de data asta timpul a luat-o înaintea acţiunii. O tânără în uniformă se apleacă deasupra noastră:

-Din cauza întârzierii nu veţi mai prinde legătura la Milano. Vă rog să mă urmaţi.

Ne ridicăm şi părăsim aeronava. Împreună cu noi mai e o femeie mai în vârstă. Tânăra în uniformă ne lasă să aşteptăm pe scaunele stilizate, sub curentul de aer rece. Ne îngrijorează bagajele: le vom regăsi la destinaţie?

Femeia în vârstă ne întreabă ceva, dar îi facem semn că nu înţelegem maghiara.

-Kumbha Mela?

Aha! În ciuda îngrijorării, ne permitem un zâmbet. Nu, nu mergem la Kumbha Mela, celebra sărbătoare hindusă, dar faptul că suntem “în aceeaşi barcă” ne mai linişteşte. Încerc să o întreb dacă ştie ceva despre bagaje apelând la câteva cuvinte cheie:

– Táska? Táska… repülőgép?

Ne-a înţeles. Ne face semn că da. Între timp a revenit tânăra în uniformă, aducându-ne ca bilet un listing scos la imprimantă. Ne însoţeşte la o altă poartă, unde urmează să ne îmbarcăm cât de repede. Vom zbura cu Lufthansa la Frankfurt şi de acolo mai departe la New Delhi. De data asta ceaţa nu pare a fi o problemă. În timp ce forţele gravitaţionale conjugate cu cele ale motoarelor mă apasă în scaun, mă întreb ce rol au avut toate aceste evenimente. Prin hublouri nu se vede decât aceeaşi masă albă, amorfă, apoi, dintr-o dată, ieşim peste plafon şi ne pomenim în plin azur. E momentul să mă destind. Când pleci de acasă, chiar dacă nu o cauţi, aventura te aşteaptă după colţ. Poate că „aventură” e mult spus, poate mai corect ar fi să-i spun „încercare”. Uneori şi să prinzi un avion e curată încercare, ce să mai spun dacă vrei să urci un vârf de munte sau ceva şi mai complicat. Şi chiar dacă nu vine vremea rea peste tine, chiar dacă nu te accidentezi, apar tot felul de oprelişti, neprevăzutul ce-ţi joacă feste.

La Frankfurt, o funcţionară scotoceşte prin computer şi ne confirmă că da, bagajele au părăsit odată cu noi aeronava Alitalia şi ne-au însoţit pe noua rută. Ne îmbarcăm într-un imens Boeing 747 în care avem locuri pe sectorul central. Din unghiul pe care îl am, printr-un hublou zăresc vârful aripii. Decolăm. Uriaşa aeronavă graseiază şi se bălăbăne ca un gâscan. Deşi habitaclul este imens, spaţiul personal este extrem de redus şi stăm ţintuiţi în scaunele noastre ca ouăle într-un cofraj. În timp ce senzorii interni îmi spun că valsăm, prin hublou zăresc vârful aripii ridicându-se, după aprecierea mea cam un metru, ceea ce mă face să-mi revizuiesc părerea despre rigiditatea aeronavei. Fără să vreau, mă gândesc că împrejurul meu sunt câteva sute de oameni cărora le-a trebuit aproape o oră să se îmbarce. Ce şanse am avea să părăsim avionul în caz de urgenţă? Nu e teamă, ci doar curiozitate. Suntem din nou ţintuiţi în nişte scaune ce ne vor duce unde vor vrea ele. Nouă ore.

Îmi amintesc confesiunile unui pasager al fatidicului zbor Tarom cu unul din noile Airbusuri intrate în dotare. La vremea respectivă a curs ceva cerneală pe marginea evenimentului, ceea ce mi-a atras, fireşte, atenţia. Aeronava se pregătea de aterizare pe Orly, pierduse altitudine şi mai avea doar câteva sute de metri până la pistă când pilotul a constatat cu groază că manşa nu-i mai aparţine şi celălalt, nevăzutul, pilotul automat, a preluat controlul cu misiunea de a continua voiajul la altitudinea de croazieră. Degeaba a încercat să-l taie: avionul s-a îndreptat aproape vertical, ca o rachetă, spre azur. Prin hublouri se zăreau jeturile de plasmă aruncate de motoarele supraturate și în cabină lumea îşi pierduse capul. O stewardesă prinsă pe picior greşit era aruncată de colo-colo, unii vomau, iar cei care mai aveau glas îl eliberau ca pentru a nu se prăpădi împreună cu ei. Răzvrătitul şi-a făcut damblaua, a dus aeronava la 10.000 metri şi doar acolo s-a lăsat decuplat. Era o victorie prea măruntă, era tragicul triumf, căci manşa tot nu-i revenise pilotului. Rămas fără comandă, avionul a intrat în vrie şi parcurgea drumul invers, către pământ, valsând ca o frunză moartă. Curios şi de neexplicat, aproape de altitudinea unde o luase razna, pilotul a recăpătat controlul şi a executat aterizarea. Totul se petrecuse atât de brusc, încât aeroportul n-a avut timp de reacţie. Pasagerii au trecut ca vai de ei prin poarta terminalului ce îi aştepta, nu ca pe nişte victime, ci ca şi cum nimic anormal nu s-ar fi întâmplat, evenimentul însă fusese grav, şi în urma lui autorităţile aeronautice au blocat la sol toate aeronavele similare, căutând explicaţii. Explicaţiile tehnice, dacă s-au găsit vreodată, au rămas în dosare. Mult mai interesant însă, apare sfârşitul confesiunii. După ani de zile de la întâmplare, tânărul dă peste un astrolog căruia, fără să-i ofere amănunte, îi cere să-i facă astrograma zilei de coşmar. A doua zi, astrologul vizibil marcat, îl priveşte ca pe o fantomă, mirându-se că acesta într-adevăr trăieşte. Pe foaia scoasă la imprimantă i-l arată pe Marte, zeul războiului şi al violenţei intrat în casa morţii, casă umbrită la rândul ei, fix atunci, de morbida Lilith. Combinaţia e letală. În mod normal, dacă o vezi înainte, mergi la notar şi-ţi faci testamentul. E fără pardon. Doar dacă, şi de cealaltă parte a schemei apărea acel dacă, un triunghi de aur nu i se opune. Venus, iubirea, Saturn, planeta grea ce-i guvernase naşterea şi Luna, se opuneau morţii. Pentru a doua oară, acelaşi eveniment îi tăia picioarele. Privind foaia pe care se întretăiau conjuncţiile, se simţea o mică piesă în războiul troian în cerul căruia, răzvrătiţi unii împotriva celorlalţi, zeii jucau şah. Se spune că nu departe de Orly, pe acoperişul catedralei Notre Dame, nevăzute şi nici chiar ghicite, stau reprezentările în piatră ale demonilor şi ale diavolului, pândind din înalt la credincioşii care jos, în marea sală, aprind lumânări.

Avionul a urcat la altitudinea de croazieră şi a început serviciul la bord. Cu burţile puse la cale, ne scoatem căştile din pungile în care sunt sigilate, şi cuplându-le la sistemul audio ne căutăm sonorităţi care să ne placă. Foarte riguroşi, nemţii au împărţit canalele pe teme. Mă opresc la 24, unde găsesc ceva muzică psihedelică. Iluminatul păleşte şi peste hublouri sunt trase jaluzelele din plastic. Se împart pături şi în jurul meu lumea aţipeşte. Închid şi eu ochii, lăsând treaz doar auzul. Muzica e hipnotică. Dispar coordonatele spaţiale şi mai ales cele temporare. Plutesc între lumi, şi când se aprind din nou luminile şi se serveşte a doua oară masa, constat că au trecut ca un vis aproape şase ore.

Ni se împart formulare de imigrare în timp ce aeronava pierde altitudine. New Delhi apare sub noi cu miriadele lui de luminiţe.

Aeroportul ne primeşte prin maţul terminalului. Puhoiul uman pe care-l deşartă aeronava este despicat în fire subţiri ce se blochează în dreptul ghişeelor de verificare a documentelor. Din prima clipă şochează numărul funcţionarilor care stau. Flecăresc câte doi sau pur şi simplu nu fac nimic. Controlul merge greu, cu atât mai greu cu cât pune capăt unei călătorii de peste 24 de ore. Este un timp care în viaţa cotidiană ar fi chinuitor de petrecut în aşteptare, dar o călătorie în India este ceva cu totul ieşit din cotidian, aşa că iată-ne cu paşapoartele ştampilate, aşteptându-ne bagajele cu emoţii, lângă banda rulantă. Şi ce bucurie să-ţi revezi rucsacul obosit… Câteodată chiar nu ai nevoie de mare lucru ca să fii fericit!

Gata, suntem în India. Ne-am eliberat de scaunele care ne duc unde vor ele şi de acum înainte suntem pe propriile picioare şi trebuie să decidem unde să le îndreptăm. Magnetismul câtorva duty free-uri nu ne perturbă traiectoria trasată spre ghişeul unei bănci unde avem onoarea să dăm mâna pentru prima dată cu Ghandi, prezent pe toate bancnotele indiene, indiferent de valoare, şi tot pentru prima dată putem constata că leul nostru greu, chiar ascuns sub masca dolarului american, are o reală… „greutate”! E ora 1:30 şi fiindcă în lungile luni în care am rumegat detaliile acestei călătorii nu ne-am lăsat seduşi de ofertele vreunei agenţii de turism, trebuie să ne facem curaj să dăm piept cu India. Amintindu-ne de sfaturile unor înaintaşi, căutăm un birou de taxi prepay, plătim o călătorie până la hotel Metropolis (conform ghidului turistic, cel mai bun hotel din renumitul cartier Pahar Ganj) şi instalaţi într-o berlină indiană model Morris Oxford 1954, pornim către oraş. Totul pare nesperat de simplu…

Şoferul începe un dialog protocolar: de unde suntem, cât stăm, ce ne-am propus să vizităm şi aşa, pe ocolite, ajunge să ne întrebe dacă avem rezervare la Metropolis. Ceea ce nu ştie el este faptul că în lunile premergătoare acestei zile am întors câteva mii de pagini despre India. Ştiu că toţi ricşarii şi taximetriştii încearcă să-şi redirecţioneze clienţii spre magazinele şi hotelurile de unde primesc ei comisioane şi îi spun Cosminei că ar cam trebui să i-o retezăm din scurt şoferului, să nu ne vedem deturnaţi. Mint cu seninătate, dar nu pot înlătura senzaţia grea pe care o simt când întâlnesc privirile şoferului în oglinda retrovizoare. În ciuda întunericului, pe fruntea noastră scrie mare, cu litere fosforescente, „first time in India”. Are tactul de a nu ne contrazice. Viaţa e scurtă, de ce să ne scoatem ochii? Privirea iese din cadrul oglinzii:

-Cât a costat camera?

Cărticica noastră nu face referiri la preţuri şi habar n-am cât poate să coste o cameră la cel mai bun hotel dintr-un cartier mizer, dar mă aud răspunzând cu o voce ce se vrea stăpână pe situaţie:

-600 de rupii.

Râde:

-No, sir! Hotel Metropolis nu are camere sub 1000 de rupii!

Ne-a prins! Ne propune să ne aştepte în faţa hotelului şi în cazul în care nu găsim camere libere să ne ducă la alt hotel. Refuzăm. Chestia asta începe să ne cam irite, cu atât mai mult cu cât habar nu avem unde trebuie să ajungem, iar după cum arată şoseaua pe care circulăm, aş spune că mai degrabă ieşim din oraş decât ne îndreptăm spre el. De o parte şi de alta a drumului desluşesc un fel de pădure, iar în jurul nostru numai camioane de trafic greu, încărcate la refuz cu tot soiul de baloţi! Oare nu ne duce omul ăsta unde vrea el? Maşina este inscripţionată cu însemnele firmei, în buzunar am o chitanţă cu aceleaşi însemne, deci cât de cât transportul pare oficial. Ar fi lamentabil ca prima dimineaţă în India să ne găsească în chiloţi la marginea unei păduri. Urmăresc în continuare peisajul întunecat. Din când în când, maşina încetineşte pentru a trece peste mici obstacole de reducere a vitezei, iar la un moment dat chiar face slalom printre nişte jaloane folosite la baraje de către poliţia locală. Apoi mai apare sporadic câte un hotel somptuos şi la un moment dat văd un indicator către India Gate: deci cel puţin direcţia e bună!

Hotărâm să nu încurajăm mai departe conversaţia, şi restul drumului îl parcurgem în tăcere. După aproape o oră de la plecare intrăm într-un cartier luminat parcimonios, şi după două-trei schimbări de direcţie suntem debarcaţi în faţa hotelului Metropolis. Îi spunem şoferului să nu ne aştepte şi batem la poarta masivă, care la ora asta e ferecată. Se aud nişte zăvoare trase şi un indian tuciuriu, desculţ şi cu un fes pe cap ne pofteşte înăuntru somnoros.

-Aveţi camere libere?

Ne împinge în faţă o hârtie tipărită sub formă de listă.

-Sunteţi unul din ăştia?

-Nu.

-Atunci ne pare rău… Nu avem camere decât pentru cei cu rezervări.

O clipă nu se întâmplă nimic, apoi mă aud spunând:

-OK, unde putem găsi alt hotel?

Ne face un semn vag ce desemnează zona înconjurătoare, apoi ne spune că ar fi ceva după colţ. Înşfăcăm rucsacurile şi ieşim în stradă cu sentimentul că vom avea de furcă să-l expediem pe taximetristul care ne-a adus de la aeroport, dar constatăm uşuraţi că s-a dus. Abia acum privim cu adevărat strada pe care ne găsim: o uliţă strâmtă dar asfaltată, fără trotuare, presărată cu resturi eteroclite, ca şi cum cineva înaintea noastră ar fi împrăştiat peste tot tomberoanele de gunoi. Faţadele clădirilor ce nu respectă niciun plan de urbanism se ghicesc cu greu în lumina slabă, dar mai ales ascunsă în dosul tablelor pictate cu reclame. Comparând cu ce am văzut în viaţa noastră de europeni, totul inspiră a cartier rău famat şi, ca şi cum n-ar fi de ajuns, doi indieni chirciţi în semiîntuneric ne fac bezele. Recunosc neliniștea punând stăpânire pe mine, și de data asta nu e un vis. E cazul s-o luăm din loc și să vedem ce e după colţ, cum am fost sfătuiţi. La nici zece metri dăm peste uşi masive din sticlă gravată protejând un spațiu bine iluminat, placat cu marmură, dotat cu balustrade de inox şi o firmă luminoasă cam prăfuită: „Cottage, Yes Please”. Mă gândesc că nu e un hotel de nasul nostru, dar în situaţia dată merită să încercăm. Batem în sticlă, şi de pe o bancă de lângă uşă un indian aruncă pătura sub care dormita zgribulit şi vine iute să ne deschidă. Intrăm.

-Aveţi camere libere?

-Da.

-Cât costă o cameră dublă?

-700 de rupii.

Hei, nu aud eu bine? Asta nu e mai mult de un prânz la restaurantul nostru din Oradea!!!

-Apă caldă este? îndrăznesc să întreb.

-Este.

Lucrurile arată prea bine ca să mai stăm pe gânduri. Scoatem paşapoartele, completăm îndelung formularele stufoase şi, ajutaţi la bagaje de un indian răsărit de nicăieri, urcăm la primul etaj într-o cameră micuţă, modernă şi suficient de curată, cu TV, frigider şi ventilator de tavan, cu baie şi chiar cu apă caldă. Dau 10 rupii băiatului şi trag zăvorul uriaş în urma lui. Schimbarea de decor atât de bruscă nu ne-a şters încă din memorie scurta viziune a străduţelor din Pahar Ganj, aşa că încă ne învârtim de colo-colo prin cameră, surescitaţi.

-Ei, să mai aud eu pe cineva care ponegreşte ţara mea frumoasă, răbufneşte Cosmina.

Ştiu, mi-au spus alţii să nu mă sperii că în Pahar Ganj e ca la ţigani. Ştiţi cum e la ţigani? Ei bine, uitaţi, că aici e şi mai rău! Ca şi imagine cam concordă cu pozele de pe net, dar toate celelalte simţuri vin cu informaţii care te pun în priză: una e să înţelegi ceva la modul intelectual şi alta să trăieşti acel lucru. Desfacem bagajele, ne spălăm cât de cât apoi hotărâm că nu avem altceva mai bun de făcut decât să ne culcăm. Intru sub pătură şi mă cuibăresc lângă Cosmina, dar somnul nu vine. Prea e totul altfel. Mă gândesc la lumea în care tocmai am intrat, o lume croită după alte tipare, în care aceşti câţiva metri pătraţi ai camerei de hotel sunt enclava noastră, pe care o vrem cât mai etanşă. Câţiva câini se hârjonesc în strada. Oare ce vom vedea mâine? Cum ne vom descurca în lumea asta, în care lucrurile nu par aşa cum le-am lăsat noi acasă? Deschid ochii. Totul e atât de incitant…

-Hei, Cosmi! (ştiu că nu doarme nici ea). Uită-te sus!

În întunericul camerei, desluşim la zenit Luna şi constelaţiile Sudului zugrăvite fosforescent pe tavan.”