Gokceada

La ora 1 intru de cart. Mi-ar fi plăcut să fiu părtaș la spectacolul Dardanelelor, dar n-aș fi putut rămâne treaz toată noaptea și am preferat să dorm ca să pot prelua cartul din zori. Mugurel se resimte după orele lungi petrecute cu ochii în compas și trece imediat la somn, în timp ce skipperul rămâne mai departe de veghe.

Suntem în pâlnia de ieșire din Dardanele. Nu avem lună și în bezna adâncă strălucesc misterios luminile de balizaj a strâmtorii și cele mișcătoare ale navelor. Ne strecurăm pe sub malul nordic dominați de un uriaș monument ridicat pe vârful unei coline ce străjuiește așa numitul Morto Bay.

-Turcii au simțul monumentalului, se aude skipperul.

Îl au, și construcția ce ne domină nu numai prin amplasament, ci și prin masivitate, o dovedește din plin. Arhitectura e sobră, specifică mausoleelor, scăldată într-o puternică lumină purpurie. Chiar neștiind povestea, îți transmite faptul că acolo s-a petrecut ceva teribil. Simt că mă zbârlesc și nu știu dacă e de la vântul răcoros sau de la semnalele subliminale cu care mă îmbib.

În prova tribord se văd luminile unei localități deservită de un mic port pescăresc. După hartă pare să fie Seddulbahir, localitatea cetate de la capul Helles, ultimul avanpost la ieșirea în Egee.

-Schimbă pe 275.

-275!

-Ai în tribord insula Gokceada și imediat după ea, Lemnosul. Între cele două insule e un curent puternic ce te împinge spre Lemnos, dar atenție, locul e plin de recife și ca să fii în siguranță, cum ieși de după Gokceada trebuie să schimbi cursul spre nord până câștigi suficientă înălțime ca să ocolești Lemnosul de departe. Ai înțeles?

-Am înțeles!

Constantin coboară lăsându-mă în universul mării. E atât de beznă încât simt uscatul, dar nu pot să-l văd. O luminiță nefiresc de înaltă nu poate fi stea și mă gândesc că Gokceada s-ar putea să fie muntoasă. Suntem în umbra insulei și vântul aduce arome florale amestecate cu miros de pădure, dar sunt prea stresat ca să mă pot bucura de ele. Cercetez orizontul de-a roata și după ce mă conving că nu e nici o primejdie iminentă, cobor la chart plotter să-mi fac o idee asupra împrejurimilor.

Lumina ecranului împrumută cabinei un aer familiar, aproape casnic. Zoomez să văd ansamblul, dar când mă aplec asupra ecranului aud un zgomot de obiect căzut pe jos și mi se încețoșează privirea. Pe barba piraților! Mi-a căzut o lentilă! De teamă să nu o calc pipăi paiolul centimetru cu centimetru până o găsesc, apoi revin în cockpit să verific dacă n-am luat-o razna: n-am luat-o.

Îmi stăruie în minte avertismentul skipperului privitor la recife, n-am apucat să văd nimic la chart plotter și pe deasupra am rămas și fără ochelari. Potrivesc lentila cum pot, mă asigur din nou pe toate cele 360 de grade ale orizontului și mai cobor o dată la chart plotter. La lumina ecranului realizez că lentila e plină de sare și de amprente ce-mi reduc acuratețea privirii, dar totuși, reușesc să mă dumiresc asupra drumului urmat și mai ales a împrejurimilor.

Când revin în cockpit știu că am în prova un vapor a cărui lumini le și zăresc în întuneric. Vasul e ancorat la capătul insulei constituind un bun reper pe care-mi propun să-l ocolesc înainte de a schimba cursul spre nord.

Navigația cu velă și motor ne asigură cinci noduri, însă Gokceada are aproape 30 de kilometri lungime și trec mai bine de două ore până să mă văd la capătul ei. Cerul se luminează discret devoalând profilul insulei, iar vaporul își aprinde toate luminile de punte, scoate pe coș trâmbe groase de fum și se pregătește să ridice ancora. Dimineața începe să-mi curgă prin vene și temerile nopții se risipesc.

Surf

Coroborând viteza și direcția vântului din buletinele meteo, Constantin prevăzuse pentru Egee valuri uriașe, însă până acum n-a fost nimic special. Așa cum mi-am făcut planul, după dublarea vasului la ancoră am schimbat cursul și am intrat în canalul dintre Bokceada și Lemnos. Ca să țintim peninsula Halkidiki ne-ar fi de ajuns direcția 285, dar prevenit asupra recifelor și a curentului dintre insule, mă abat pe 300.

Nu m-am simțit în largul meu navigând în prin întunericul de smoală și ivirea zorilor mă depresurizează. Reintegrat în natură, mă închin cu respect zeului Ra, trecând în plan secund zeul Windows cu apanajul său de zei artificiali. Mă bucur nespus să fiu la timona lui Bananec Blues și doar conștientizarea faptului că deseară se va încheia și această călătorie mă face ușor nostalgic. Mi-e dragă prova lui Bananec mușcând orizontul, mă umple de energie imaginea velelor pline de vânt și nu mă mai satur să compensez ruliul din genunchi, într-un dans în care participă și timona pe post de partener.

O păsărică vine să mă înveselească. La început am perceput cu coada ochiului un fel de fulgurație în zona ghiului, ca și cum o cârpă sau un capăt de chingă s-ar zbate spasmodic în vânt. Distras din gândurile mele, m-am concentrat să descopăr cauza senzației, dar totul părea în regulă, apoi percepția s-a repetat, dar mai nuanțat, de data asta ca și cum bucata de cârpă, sau ce-o fi fost, s-ar fi desprins de tot, purtată de vânt. Îmi era clar că ceva se întâmplă, dar nu mă dumiream ce, până când am simțit o ușoară atingere pe umăr și întorcând capul m-am trezit în compania unei păsărele nu mai mari ca pumnul, ce mă folosea drept portavion. Netemătoare, îmi ținea companie ca și când, om și pasăre, am fi înfruntat împreună zeci de furtuni și cu imaginea asta în minte am lăsat-o să-mi locuiască umărul, bucuros la rândul meu de companie.

Suntem pe cale să ieșim din umbra Gokceadei și fără să mă uit spre insulă, simt asta după întețirea vântului și a valurilor ce ne lovesc din travers. Ruliul devine de-a dreptul periculos, obligându-mă să-mi proptesc picioarele în banchetele cockpitului. Avertismentul skipperului cu privire la recife nu-mi lasă deocamdată posibilitatea de a îndulci cursul pe 285, dar cu fiecare minut valurile cresc și e clar că trebuie să schimb ceva. Așa cum deja știu, periodic apar valuri uriașe pe care în lumina dimineții le văd cu claritate și care, tocmai de aceea mă înspăimântă. Încă mai trebuie să țin direcția 300 și-mi fac planul să zig-zaghez în perioade egale, plus minus 50 de grade.

Schimb cursul pe 350, orientându-mă pieziș pe val. Ruliul nu mai e atât de pronunțat, transformându-se în parte în tangaj. Cât timp valurile sunt normale, de 3-4 metri, mai e cum mai e, dar când vin cele mari pe care le estimez la 6 metri, mi-e milă de cei de sub punte.

Constantin apare în dreptunghiul roofului. Figura lui nu-mi inspiră nimic bun. Probabil a sesizat schimbarea de curs, așa că mă simt dator să explic…

-Sunt valuri mari!

Îl bufnește râsul. Îmi întoarce spatele și merge la WC, apoi când se întoarce, urcă în cockpit.

-Ai avut noroc că m-ai înveselit.

-Cu ce?

-Cică, „sunt valuri mari”. Crezi că e vreunul care nu și-a dat seama? Ai simțit tu că urmează să-ți spun ceva și ai aruncat-o pe asta cu valurile de m-ai înveselit.

-Păi, noa, am schimbat cursul ca să le iau mai ușor.

-Pe cât mergi acum?

-Pe 350.

-Întoarce pe direcția pe care vrei să mergi și urmărește valul din spate cu coada ochiului, apoi când vezi că te ajunge din urmă, întoarce-te cu pupa la el.

Întorc. Valurile normale nu creează probleme, dar văd marea dospind și știu că va urma unul uriaș căruia trebuie să-i ofer pupa. Bananec Blues ascultă docil și se poziționează corect, la timp ca să fie luat pe sus de valul ce-l ajunge din urmă. Diferența dintre viteza yachtului și cea a valului nu e mare, astfel că navă și val înaintează împreună. Parcă cu încetinitorul Bananec Blues începe să urce, sus, tot mai sus, nefiresc de sus, până ce pare suspendat pe un piedestal de la înălțimea căruia orizontul pare mult mai larg, apoi valul trece în fața derivorului și ajuns pe panta descendentă a valului yachtul dă să curgă spre pupa, frânând într-o brambureală de spume și turbioane ce învăltoresc apa. Wow! Mi-a plăcut la nebunie! Recunosc senzația surfului și abia aștept următorul armăsar.

-După ce trece valul, revii la cursul tău continuând să urmărești valurile cu coada ochiului. E simplu. Te uiți la catarg și vezi în ce parte se înclină vasul, compensând din timonă. Când valul trece, vezi catargul înclinându-se invers și virezi și tu. Înclinările catargului îți spun când trebuie să miști timona.

Îmi place la nebunie. Surful e una din cele mai faine senzații pe care le-am trăit și în ciuda oboselii ce pune stăpânire pe mine, nu mă satur să prind valul, iar și iar.

Ultima zi

La ora 9 predau cartul și după un mic dejun grecesc cu brânză de capră și măsline, merg să mă întind în cușeta din prova. Chiar dacă sunt obosit, somnul întârzie. Am intrat în ultima zi a călătoriei și dacă nu se va întâmpla nimic neprevăzut, la noapte vom ajunge în Neos Marmaras. Cunosc senzația duplicitară a finalității, cu bucuria izbânzii, dar și cu regretul că s-a terminat, și de data asta simt că regretul va prevala. N-am consumat nici jumătate din alimente și alunecând în somn visez că schimbăm direcția și o pornim spre sud, așa cum spunea un alt navigator, „tot mai departe”.

La ora prânzului ies în cockpit. Marea s-a liniștit complet și soarele plin ne readuce sentimentul verii. Unghiul de incidență a luminii împrumută apei albastrul profund al marilor adâncimi și-n această atmosferă de vacanță apar delfinii, puși să ne înveselească. Cu aparatul de fotografiat la gât și cu o doză de bere în mână mă instalez în scaunul nărăvaș din balconul prova, din care le pot urmări năzbâtiile. Delfinii au puiuți care înoată stângaci printre adulți, cu atât mai drăguți cu cât nu întotdeauna le reușesc giumbușlucurile.

Delfin în Eggea

În prova tribord se zărește uscatul sub forma unui munte piramidal, de marmură albă. Piramida și cristalul sunt două aspecte importante pe calea spirituală și mă gândesc că nu întâmplător acesta este tocmai muntele Athos. Așa cum tibetanii și-au găsit polul în piramida Kailashului, ortodocșii au găsit Athosul și l-au recunoscut ca munte sfânt.

Vârful pleșuv de 2033 de metri este capătul terminal al peninsulei ce găzduiește un stat monahal, autonom din punct de vedere administrativ, organizat în jurul a 20 de mănăstiri și a 12 schituri. Un zid închide ermetic teritoriul pe cale terestră, legătura cu lumea făcându-se doar maritim, cu acces strict controlat, pe baza așa numitului diamonitirion, un permis special condiționat de semnătura a patru secretari ai unor mănăstiri și de binecuvântarea Patriarhului de la Constantinopol. Teritoriul este locuit din cele mai vechi timpuri, legendele atribuind transformarea sa în stâlp al creștinismului în urma vizitei făcute de Fecioara Maria la vederea căreia idolii păgâni ai templelor existente au căzut cu fața la pământ, sfărâmându-se, însă dincolo de aspectul antropic umbrit de schisme ideologice și chiar de rebeliuni violente, rămâne, incontestabil, măreția solemnă a muntelui.

Un călugăr la Muntele Athos

Dupăamiaza se consumă în ritmul trecerii Athosului din prova în pupa și a apariției unui nou uscat ce este peninsula din mijloc a tridentului cunoscut ca Halkidiki. Ținem vest curat și soarele apune drept în prova, în capătul peninsulei Sithonia. Atunci când natura este în echilibru cu ea însăși există o liniște a răsăritului și a apusului, un moment de încremenire ce te îndeamnă să te oprești la rândul tău și să te reechilibrezi interior. Tot echipajul este prezent în cockpit, dar nu se aude decât glasul motorului ce ne împinge pe o mare de ulei în care galbenul și portocaliul virează în degradeuri spre albastru și indigo.

Un om fericit

-Ia 300! Seara asta mâncăm la Takymata, ne promite Constantin.

Prova lui Bananec Blues știe singură drumul aidoma calului popii din Rudeni, conducându-ne în ultima linie dreaptă ce pătrunde adânc în golful format între Sithonia și Kassandra.

Capul Sithoniei

Neos Marmaras

Sunt din nou la timonă. Soarele s-a lăsat sub orizont și cerul începe să se răcească în urma sa virând spre albastru. Marea e ca dată cu călcătorul și după ce stabilizez yachtul pe directia 300, iau mâna de pe timonă și-l urmăresc minute în șir cum se duce drept înainte ca o săgeată slobozită din coardă.

Amestec de culori

Până la Neos Marmaras mai avem câteva mile bune. Sfârșitul călătoriei e iminent și în ciuda oboselii Mugurel și Marco nu se dau duși în cabină, culcându-se pe banchetele cockpitului. Așezat pe rooful din pupa rezist cu greu tentației de a închide ochii. E atâta liniște în jur încât pot să o aud dincolo de zgomotul ritmat al motorului și în această atmosferă realizez că mi-am dorit atât de mult această călătorie încât, cu toată tristețea sfârșitului, nu pot să nu mă bucur.

Constantin e jos, în cabină. I s-au terminat țigările și n-a mai fumat de ore bune, însă lumina albăstruie a chart plotterului pune în evidență niște vălătuci de fum, ceea ce înseamnă că și-a mai păstrat un fir.

O privire aruncată pe compas detectează o infimă deviație. Nu mă pot decide dacă merită să mă cramponez de direcție sau nu. Mi-e teamă că mișcarea timonei va scoate yachtul din echilibru, obligându-mă să fac periodic corecții, dar cum tot n-am altceva de făcut, mișc timona milimetric.

Se lasă întunericul și luminițele ce se aprind la uscat maschează bărcile pescarilor ce ies în larg. Știu de la Constantin că în dreptul Neos Marmarasului există o insulă a cărei siluetă aduce cu o țestoasă și o văd în față ca o pată neagră, lenticulară, umflând orizontul.

Toată lumea a adormit și mi-e greu și mie să rămân treaz. O bandă de lumini la firul apei pare să trădeze un dig, dar pe chart plotter nu apare nimic, așa că sunt nevoit să-l trezesc pe Constantin. Scrutăm zarea împreună și ne apropiem prudenți, ocolind o ambarcație la ancoră, apoi, de aproape, descoperim că luminile sunt montate pe geamandurile ce delimitează un perimetru marin pe care-l ocolim, ajungând în dreptul Neos Marmarasului.

-Vino pe 015!

-015!

La ora aceasta localitatea e o mare de luminițe reverberate în valurile golfului. Cu cât ne apropiem mai mult, geometria lor individualizează străduțe ce urcă colinele din jur, clădiri cu mai multe caturi ori terasele cu reclame colorate de pe faleză. Constantin reduce motorul și preia timona, în timp ce eu pregătesc parâme în prova și-n pupa.

S-au trezit și mușii și și-au strâns sacii de dormit pentru a nu incomoda manevrele. Constantin cunoaște topografia portului și se strecoară în acvatoriu, căutând în zadar un loc pentru Bananec Blues. Alternativa de a sta la ancoră nu ne încântă și în cele din urmă găsim totuși o mică breșă în garnitura de ambarcațiuni ce bordează pontonul. Locul e atât de strâmt încât mi se pare imposibil, dar Constantin se pregătește să intre cu spatele.

Față de parcarea unei mașini în care poți opri și stând pe loc ai tot timpul din lume să-ți socotești virajele, manevra unei ambarcații ce se mișcă inerțial trebuie făcută în timp real. Constantin socotește traiectoria ca la biliard, vine la ponton pe un unghi calculat și la momentul oportun scoate mașina din viteză și iese la balustradă pentru a amortiza coliziunea cu bordul yachtului lângă care venim. Sar să-l ajut și mă proptesc temeinic în copastia vecinului când mă simt zvârlit înapoi, nu de impact, ci de mâna skipperului. Prea târziu! Intervenția mea brutală aproape l-a frânat pe Bananec Blues care se oprește ca bila neagră în fața găurii, necesitând din nou motor și din nou protejarea bordului. Îmi pare rău că i-am stricat skipperului partida și, rușinat parcă, renunț să mai intervin, lăsând echipajului manevra parâmelor.

E miezul nopții, e sfârșit de sezon și muzica plăcută ce se aude dinspre terasele fără clienți pare o risipă. N-am mai mâncat demult și debarcăm in corpore, unii cu gândul la mâncare, alții cu gândul la țigări, dar parcă odată ajuns pe uscat nu mai am nici o dorință și, ca la un semn, simt oboseala curgând peste mine ca o ploaie torențială.

Final. A doua zi la Takimata

– Sfârșit –