Dis dimineața găsim la ușă o tavă conținând micul dejun acoperit cu prosoape. Desigur Marcella a fost mai matinală ca noi. Din patio urc scara ce mă conduce la terasa de pe acoperiș de unde am o panoramă completă asupra împrejurimilor. De cum pun piciorul pe terasă mă iau în primire rafalele dezordonate ale unui vânt rece. Vremea s-a schimbat, evident spre rău. Norul izolat de pe vârful vulcanului s-a întins de jur împrejur până la orizont și a coborât ascunzând conul vulcanului imediat mai sus de sat. În plus e și rece și ceea ce e cu adevărat grav, picură.

Fetele mai dorm încă și după ce iau micul dejun împreună cu Radu, convenim să mergem în sat să ne informăm. Ghidul nostru tipărit insistă asupra faptului că accesul pe vulcan se face numai în tururi organizate, însoțite de ghizi locali și nu știm cât de restrictivă e această condiție, apoi nu avem nici o hartă și în final, habar nu avem asupra pericolelor la care ne-am expune pe un vulcan activ.

Harta traseelor

Refacem drumul spre biserică, în preajma căreia remarcasem seara trecută o agenție de turism specializată în excursii locale. Câteva fotografii încadrate de picturi murale cu imaginea vulcanului ne certifică faptul că am nimerit unde trebuie, dar lacătul de pe ușă și gradul de degradare al panourilor nu pot să însemne decât că suntem în extrasezon. Providențial găsim afișată o imagine în relief a craterului cu traseele de acces, pe care după ce o studiem pe îndelete o fotografiem amândoi pentru a o putea lua cu noi. Un abțibild interzice întrarea în traseu cu pantofi cu toc înalt: ce-o fi aici vara…

-Eu zic să o pornim de capul nostru. Nu cred să ne interzică cineva accesul pe cărare. În ceea ce privește pericolele, probabil că e suficient să ne ferim de norii de gaz emanați de crater.

Pentru orice eventualitate dăm o raită până la restaurantul din port. Într-un sat mic, așa cum e Stromboli, cârciuma e sediul tuturor secretelor.

Cârlionțatul e la post, jovial și în formă, ca aseară. La ora asta nu prea are mușterii. Ne ascultă păsul, după care tranșează situația scurt:

-Dacă vă descurcați să prindeți capătul potecii la ieșirea din sat, nu vă trebuie ghid. Bani aruncați…

Ne întoarcem la căsuța noastră. Fetele sunt de acord să o luăm pe cont propriu așa că ne echipăm de ploaie și vânt și punând câteva lucruri de strictă necesitate în rucsacuri pornim paralel cu țărmul. Vremea e în continuare închisă, dar plafonul s-a mai ridicat un pic.

Placa ceramică la poarta unei case

La ieșirea din sat găsim niște indicatoare ce ne certifică faptul că suntem pe drumul cel bun. Cărarea este o alee în toată puterea cuvântului, în parte pavată cu bolovani, în parte năpădită de nisip vulcanic, ce urcă la început în serpentine ușoare o colină invadată de caperi și alte plante mediteraneene, arborescente. Odată ce câștigăm altitudine, orizontul se îndepărtează și marea verzuie se întinde sub noi ca o față de masă spintecată de Strombolicchio, o stâncă abruptă pe vârful căreia se ițește un far. Vântul s-a oprit și cu tot cerul jos, atmosfera e calmă.

La început poteca prinde înălțime paralel cu țărmul

Poteca iese deasupra unui promontoriu, pe un fel de platou năpădit de trestie. Suntem la 250 de metri deasupra mării și apariția speciei acvatice e neașteptată, dacă nu chiar bizară. Traseul își croiește drum spre crater ca prin savană, apoi când dă de piciorul pantei flora se schimbă brusc, predominând arboretul. Mai urcăm o vreme conduși de serpentinele aleei, apoi poposim lângă un indicator.

Trestie de altitudine

Stromboli are 900 de metri altitudine ceea ce face ca ascensiunea de la nivelul mării să dureze aproximativ trei ore. Deoarece atracția majoră nu este craterul în sine ci lava incandescentă ce este expulzată prin mici izbucniri explozive cunoscute în literatura de specialitate ca ”de tip strombolian”, turele ghidate încep dupăamiaza pentru ca spectacolul de lumină să fie surprins pe înserat. Neavând răbdare să așteptăm dupăamiaza, aveam timp berechet, drept pentru care din acest punct ne-am gândit să nu continuăm ascensiunea direct, pe cel mai scurt traseu, ci să o lungim pe o variantă ce revine pe curbă de nivel deasupra satului, urmând ca de acolo să urcăm abrupt pe o muchie, până în vârf. Având craterul masiv în dreapta și orizontul marin nesfârșit în stânga, urmăm poteca strâmtă ce șerpuiește prin pliurile muntelui, urcând și coborând diferențe de nivel semnificative, printr-un peisaj ruiniform de lave din epoca romană, invadate de vegetație.

În pliurile muntelui

Intersecția cu o potecă ce vine din sat și un indicator ne certifică faptul că am ajuns la muchia ce ne va conduce spre crater. Începem urcușul pieptiș, la început pe o cărare înnegrită de cenușă vulcanică, apoi pe stâncă roșiatică, de lavă solidificată. Vegetația mediteraneană formată din tufișuri parfumate ne mai însoțește o vreme, apoi apare din nou trestia ce se termină brusc, lăsând mai departe conul golaș.

Pe conul de cenușă

Schimbarea e dramatică, cu atât mai mult cu cât, ca tras cu ața, de aici începe plafonul. Panta abruptă pe care cenușa vulcanică o face aproape liniară, se pierde în ceață. Nici măcar un fir de iarbă nu trăiește în acest peisaj sterp, ca un deșert vertical. Impresia este de haldă de steril. Începem urcușul greu, cu bocancii înfundându-ni-se în cenușă, ca în zăpadă afânată. Câteodată granulele minerale fug de sub tălpile noastre și nu facem decât să batem pasul pe loc. În acest teren instabil, în continuă curgere, nu poate fi vorba de potecă. Uneori, vechi urme de pași ne certifică faptul că și alții au trecut pe aici, călăuza noastră e însă muchia de stâncă roșiatică ce trebuie să ne scoată în vârf. Uneori, exasperați de volatilitatea terenului preferăm cățărarea pe stânca aderentă, urcând aproape vertical. E cald și datorită efortului fierbem sub jachetele de goretex.

Ascensiune prin ceață

Ceața se îndesește atât de tare încât trebuie să ținem aproape pentru a nu ne pierde unii de alții. Orizontul vizual se restrânge la un cerc cu raza de câțiva metri. Arareori, câte un damf de sulf ne certifică faptul că urcăm spre crater, fără însă a ne alerta prin concentrație. Sfârșitul ascensiunii e o creastă înecată în cenușa amprentată de urme de pași, ce închipuie o potecă. Vizibilitatea e nulă: habar nu avem unde suntem. Câte o momâie din pietre clădite de mâna omului ne dă certitudinea că suntem pe unul din traseele de vizitare. Nu se aud bolboroseli sau alte zgomote asociate erupțiilor, așa că ne e clar că nu vom vedea lavă. „Iarna, lava e în Etna”, ne spusese Marcella și trebuie să acceptăm că așa e. Mai urcăm până la un vârf aparent, pe care distingem o fundație circulară închipuind un heliport, încercăm câteva fotografii cu fantomele noastre umane și hotărâm că nu mai e nimic de făcut. Pe harta fotografiată dimineața, craterul apare undeva în lateral, mai jos de vârf, dar ceața ne împiedică să-l vedem.

Final incert

Ne întoarcem pe traseul cel mai scurt, paralel cu „Sciara del fuoco”, un jgheab pe care în perioadele active, lava expulzată se prăvălește până în mare. Pe măsură ce coborâm, plafonul de nori se rarefiază, eliberând privirea. Ca și cum ar vrea să compenseze lipsa lavei, soarele la apus colorează orizontul. Un brâu de spumă marchează zona litorală, trădând zbuciumul mării, dar până la noi nu răzbate nici un sunet, lăsând tabloul mut.

Sciara del Fuoco

Coborâm fără grabă și odată cu seara ajungem la apartamentul nostru decorat cu erupții vulcanice. Singurul local deschis pare să fie restaurantul din port în care ne petrecem seara punându-ne burțile la cale cu noi specialități de paste.

Erupțiile din dormitor

Alte imagini: