02.01.2016

Datorită diferenței de fus orar pe care o resimțim încă, ne trezim la ora 6 fără probleme. Afara termometrul arată 2C, dar în timpul nopții nu ne-a fost frig deloc. Vestea bună e că pe cer nu e pic de nor.

Cu gândul la o mâncare caldă

Încălzim cuș-cușul rămas de aseară, ne îndulcim cu câte o linguriță de miere și încheiem în spiritul locului cu câte o cană de ceai de coca.

La 7:30 pornim. Refacem drumul până în locul din care ne-am întors cu o zi înainte și continuăm în urcare ușoară spre următoarea treaptă a văii ce trebuie să găzduiască Laguna Grande. Încă de dimineață am avut senzația că răul de altitudine a cedat și odată pornit la drum am confirmarea că mă apropiu de parametrii normali. Grasu este în formă, dar Cosmina tot nu se simte bine obosind repede și nefiind prea optimistă privind aclimatizarea.

Laguna Grande ne smulge primele exclamații de încântare. Soarele nu s-a ridicat destul de sus pentru ca razele lui să ajungă până la luciul apei și de a-i da acea plăcută nuanță de peruzea specifică lacurilor din parcul Huascaran, însă tocmai acest lucru face ca piscurile sudice care sunt luminate deja să se oglindească cu claritate în apă.

Poteca urmează marginea lacului, trecând uneori pe sub bolțile unor copaci ce dau locului un aspect primitor. Deasupra versanților încep să apară piscuri înzăpezite sclipind în soare. Ni se pare că nu am mai văzut nicăieri ceva mai frumos și nu ne putem opri exclamațiile de încântare. Ne încrucișăm cu doi turiști ce coboară și suntem contrariați de faptul că singurul lor interes pare să fie pasul alert, nedând nicio importanță peisajului. Oare ce-or fi văzut ei acolo sus?

Popas cromatic

Coada lagunei este un adevărat deșert de nisip, argilă și bolovani prin care râul meandrează după bunul plac. Contrastul dintre apa lui verde-albăstruie și roșul-portocaliu al nisipului diversifică peisajul. Suntem în Peru și culorile nu încetează să ne surprindă. Un izvor aduce odată cu apele lui o nuanță saturată de portocaliu, vârstată de dungile verde kiwi ale unor alge, iar deasupra noastră cerul este de un albastru profund, ajungând până la indigo. Pe acest fundal contrastant se suprapun vârfurile înzăpezite ale uriașilor de 6000 de metri, de un alb imaculat.

Nemaiîncăpându-ne în piele ne arătăm unii altora câte o floare nemaiîntâlnită, vreo cascadă de versant sau vreun vârf din planul îndepărtat ce apare prin fereastra unei șei. La ora prânzului ajungem la indicatorul ce marchează derivația spre tabăra de bază a vârfului Alpamayo. Poteca ce se desprinde din traseul Santa Cruz intră după numai câțiva zeci de metri într-o pădure și o urmăm pentru a lua masa de prânz la umbră.

Pădurea încâlcită

Cât timp pe primus se încălzește o conservă de fasole dreasă cu condimente, continui să mă minunez, de astă dată de pădurea ce ne adăpostește de soare. Copacii bătrâni au multe crengi uscate ce se întretaie într-o rețea complicată, aducând a junglă. De la Laguna Grande am fotografiat continuu, găsind subiecte oriunde întorc privirea: hotărât lucru, azi e ziua miracolelor.

După prânz ne continuăm drumul spre tabăra de la Taullipampa. În 2012 desprinderea unui perete de gheață din vârful Nevado Artesouraju a produs o avalanșă devastatoare. Antrenând cu ea pământ și bolovani a acoperit laguna de pe vale și a rupt barajul ce reținea apa, dându-i drumul în aval. Materialul sedimentar lăsat în urmă este impresionant. Râurile ce curg din căldările superioare au fierăstruit prin el două canioane impresionante. Poteca noastră urmează marginea canionului nordic, urcând ușor printre tufișuri. La o serpentină a potecii privirea îmi scapă spre nord și, deja previzibil, rămân cu gura căscată: în capătul văii pe care urcă poteca spre Alpamayo, parte acoperit cu nori, parte dezvelit, ni se arată vârful cotat ca cel mai fotogenic dintre toate piscurile Terrei. O vreme rămânem locului sperând ca norii să se risipească măcar pentru câteva secunde pentru a-i vedea în întregime piramida semeață, dar acest lucru nu se întâmplă și cu părere de rău ne continuăm marșul.

Alpamayo

Tabăra de la Taullipampa se află la 4250m altitudine, obligându-ne să urcăm din greu. Deși neplăcut, efortul ne este răsplătit cu vârf și îndesat. Cu cât câștigăm altitudine panorama se îmbogățește cu noi vârfuri înzăpezite. Ceea ce vedem în jurul nostru întrece cu mult ceea ce am anticipat atunci când ne-am hotărât să abordăm Santa Cruz și indiferent ce s-ar întâmpla în continuare socotim că priveliștile ce se deschid în orice direcție am întoarce privirea sunt suficiente pentru a compensa orice neajuns.

Oprindu-ne de nenumărate ori pentru fotografii, încheiem urcușul pe o treaptă glaciară. O pășune întinsă prin care trece un râu e luată în primire de populații numeroase de cai și bovine. Drept în față giganticul circ glaciar este închis de peretele impresionant al lui Nevado Taulliraju (5830m). După cele văzute pe parcursul zilei nu credeam că puteam vedea ceva mai frumos, însă trebuie să recunoaștem că ne-am înșelat.

-Chiar când crezi că ai văzut cel mai frumos peisaj, urmează altul și mai frumos…

Nevado Taulliraju – 5830m

Locul de campare de la Taullipampa este de departe cel mai frumos loc în care ne-am întins vreodată cortul. Peretele lui Nevado Taulliraju cu cascadele lui amețitoare ce curg din ghețarii de altitudine ar fi suficient pentru a ne captiva atenția, dar de jur împrejur, pe toate cele 360 de grade ale orizontului sunt numai vârfuri înzăpezite, unul mai semeț ca celălalt, în timp ce la altitudinea taberei peisajul e verde ca într-o vară perpetuă.

Ridicăm cortul cu mult entuziasm, bucuroși că avem la dispoziție o întreagă dupăamiază pentru a ne integra locului. Grasu ne tratează din nou cu o supă eteroclită completată cu tortelini, după care nu ne rămâne decât să privim de jur împrejur pentru a observa jocul norilor și al luminii ce creează și recreează peisajul într-o infinitate de moduri. Probabil că frumusețea este de multe feluri, ținând fără îndoială de istoricul trăirilor personale, însă peisajul de aici are o putere de seducție brută căruia, sunt sigur, nimeni nu i-ar putea rezista.

Cel mai frumos loc de campare

Ziua se încheie atunci când soarele trece dincolo de creastă colorând peretele lui Nevado Taulliraju. Cu aparatele de fotografiat la ochi rezistăm ispitei de a intra în cort până ce ultima geană de lumină se stinge. Odată cu radiația luminosă dispare și căldura și curioși, măsurăm temperatura cu ceasul multifuncțional: 8C.

Alte foto:

Mai departe:

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Save