04.01.2016

Cu toate că am dormit la o altitudine mai mare decât în noaptea precedentă, noaptea a fost mult mai caldă. În timpul nopții a plouat sporadic, însă odată cu zorii aversa s-a permanentizat. Suntem sătui de stat la orizontală și cam anchilozați, dar plouă prea tare pentru a strânge cortul. Când darabana picăturilor pe scade în intensitate deschidem cortul și evaluăm tăria ploii pe suprafața încrețită a lacului.

Peisajul aduce cu Făgărașul nostru

Mâncarea e pe terminate și fiecare ceas petrecut la altitudine nu face decât să ne prelungească starea de rău. Cosmina nu a reușit să se aclimatizeze și singura soluție este să coborâm. Nu avem de ce să ne prelungim șederea și vrând-nevrând ne echipăm de ploaie și ne apucăm de strâns.

Caravana

La ora 9 plecăm. Valea e plină de ceață. Cohorte de nori o folosesc pentru a urca, împinse de curenții ascendenți de cealaltă parte a crestei. Câteodată norii se subțiază și prin sita lor se întrevede versantul opus al văii. Coborâm continuu pe poteca deseori nămoloasă. Ploaia nu e deasă și uneori se oprește. Ne încrucișăm cu o caravană de măgari. Câinii ce s-au luat după noi la Taullipampa ne mai însoțesc încă. Fără să ceară nimic sunt ba înaintea, ba în spatele nostru.

Pauză de masă

La 4000 de metri ajungem sub plafonul de nori și avem vizibilitate. Valea continuă descriind o curbă largă. Nu mai plouă. Ne oprim la soare să mâncăm. Grasu a fiert de dimineață ultimele tortelini pe lângă care mai avem o jumătate de pateu, o conservă de pește, o bucățică de cașcaval, un pic de zacuscă și ceva urme de pastă de roșii. Pe moment ne săturăm, dar trebuie cu orice preț să ieșim la civilizație căci nu ne-a mai rămas nici o firmitură pentru cină.

Din unele unghiuri mai zărim vârfuri înzăpezite

Plecăm mai departe. Cu toate că am mai pierdut altitudine, nu ne simțim cu mult mai bine. Valea se îngustează și ghicim sub noi o confluență ce marchează tabăra de campare Paria. Ne oprim pentru un nou popas căci soarele a ieșit biruitor și trebuie să ne protejăm cu cremă. E minunat să lenevești. Prin fereastra văii confluente zărim la înălțime o suită de vârfuri înzăpezite, cu centura lor de ghețari ascunși pe alocuri de câte-o zdreanță de nori. O vreme admirăm vârfurile de care nu ne-am săturat încă, apoi ne ridicăm cu părere de rău rucsacurile: până în localitatea Huaripampa (3718m) mai avem trei ore de marș.

Arborii quenual

Poteca își pierde panta intrând într-un sector de luncă cu mici crânguri de arbori quenual. Sunt magnifici acești copaci. Crengile lor unduiesc prin aer ca niște șerpi ce închipuie deasupra potecii adevărate bolți. Ne lăsăm fermecați de arhitectura lor fantastică, apoi  pătrundem într-un sector de luncă inundată, mlăștinoasă și bine înierbată, semănând destul de bine cu Ichiccocha. În depărtare zărim două lame, dar terenul moale ne împiedică să ne apropiem de ele. De peste tot curg ape ce ajung în final pe talvegul văii. Sunt munții cei mai bogați în izvoare pe care i-am văzut vreodată, dar și poteca a devenit exasperant de noroioasă.

Gardianul ce ne percepe taxa de parc

Norii au dispărut cu totul. La capătul luncii dăm peste o lagună pe malul căreia un localnic își face de lucru cu niște undițe. Când trecem tocmai scoate un pește și ne întreabă dacă nu cumpărăm, dar nu-l putem prepara așa că refuzăm oferta. Poteca coboară și ajunge la o cabană ce străjuiește unul din punctele de acces în Parcul Natural Huascaran, unde un gardian ne taxează cu 65 de soles/persoană în schimbul cărora ne dă niște bilete pe care e tipărită o imagine montană, nu înainte de a ne pune să completăm într-un registru numele, prenumele și seria pașaportului.

Huaripampa

E ora 16 și poteca intră în satul Huaripampa cățărat pe versanții abrupți ai văii. Drumul este mărginit de garduri, apar culturi și totul e în pantă nelăsând nici cel mai mic loc plan. Suntem obosiți și vrem să campăm. Nu mai avem nimic de mâncare, dar sperăm să ne înțelegem cu localnicii.

Întâlnire pe uliță

Pe drum vine o femeie îmbrăcată în portul tradițional. Toarce, învârtind între degete un fus. Sub borurile pălăriei descoperim trăsăturile unui om cumsecade, așa că tăbărâm pe ea. Vrem patatas. Nu înțelege ce vrem cu cartofii, dar Cosmina adaugă că vrem să cumpărăm și femeia se luminează. Ne poate face de mâncare dacă vrem. Merge aici în apropiere, la mama ei, dar dacă avem răbdare se va întoarce în câteva minute și ne va duce la ea acasă unde ne va face de mâncare. Acceptăm bucuroși cu gândul la festinul ce va urma, festin din care în mintea lui Grasu nu va lipsi berea, și ca să fie sigur de acest lucru, pleacă să vadă de unde poate să cumpere.

Am ajuns la civilizație!

Abia ce dispare Grasu și gazda noastră apare fuga. Pe spate poartă o bucată de material, ca o pătură, cu care învelește un rucsac, aruncându-l astfel peste umăr, în timp ce noi înșfăcăm restul de bagaje și o pornim în urma ei. După câteva sute de metri întâlnim un Gras radios ducând în poală trei sticle de bere Cristal, din care una deja desfăcută.

Locuința gazdei noastre

În scurt timp ajungem la casa gazdei noastre. Spre deosebire de localitățile de la poalele muntelui unde construcțiile sunt din cărămidă arsă sau nearsă, în Huaripampa majoritatea construcțiilor sunt din pământ bătut în cofraje, ce le dă un aer sărăcăcios dacă nu chiar mizer. Am văzut destule gospodării din Huaripampa pentru a ne da seama dintr-o privire că am nimerit la o familie prosperă, locuind într-o casă mai mare ca majoritatea caselor din sat și cel puțin, la exterior, mai arătoasă. Gazda noastră, Zaragoza, lasă rucsacul jos și ne invită să luăm loc pe iarbă. De pe panta ce domină bătătura se uită la noi o vacă și câțiva godaci maronii ni se încurcă printre picioare. Nu bine ne odihnim ciolanele când aflăm că Zaragoza are porcușori de guineea și cerem permisiunea de a intra în una din odăile casei unde, separați în mai multe incinte viețuiesc animalele drăguțe, asemănătoare iepurilor.

Silvia

De nicăieri apare o fetiță. Silvia are 8 ani, tenul închis și un păr negru lung cu firul gros și lucios. E curioasă cu privire la străinii ce-i sunt musafiri. Zaragoza o trimite în magazie după cartofi, în timp ce pe noi ne invită în bucătărie, o odaie de 3x3m cu pereții înnegriți de la focul ce arde într-o vatră deschisă plasată într-un colț. Încăperea nu are tavan, terminându-se cu acoperișul din grinzi peste care se suprapune o rețea paralelă de crengi subțiri ce susțin olane ceramice lucrate grosolan, lăsând printre ele fante prin care se zărește cerul. Tot ce este din lemn este afumat, aproape carbonizat.

Bucătăria

Mobilierul este auster: o masă cu patru scaune și un stelaj cu diverse recipiente din plastic și produse alimentare ambalate. Pe lângă pereți sunt aliniate grizi groase din lemn, folosite ca bănci. În colțul ce adăpostește vatra de foc e montat un grătar metalic pe care se pun oalele la fiert, iar deasupra lui atârnă capătul unui burlan ce străpunge acoperișul în încercarea de a evacua o parte din fum. De la vatră până la ușă, o poliță din beton ce face și oficiu de masă de lucru e plină de oale afumate și căldări din plastic. Două ferestre de mici dimensiuni nu aduc prea multă lumină înăuntru, astfel că spațiul umbrit dă impresia de răcoare.

Silvia aduce un săculeț cu cartofi gigantici, căci clima caldă face ca agricultura să dea rezultate chiar și la această altitudine. Câteva cepe mai mari ca pumnul ce stau pe masă ne întăresc această convingere.

Ieșim. Ușa bucătăriei este tipic peruană, împărțită în două, sus și jos. Silvia iese odată cu noi pentru a da de mâncare la animale, niște lături godacilor ce se calcă în picioare pentru a ajunge să-și bage râtul în troacă și ceva grăunțe găinilor. O lăsăm să-și facă treaba, preocupați să găsim un loc plan în care să ne ridicăm cortul. Împrejurimile cad într-o pantă atât de accentuată încât singurul loc acceptabil e în curtea din spate.

Tabăra

Casa este în formă de L. Deși are două etaje, în partea din amonte doar unul se ridică deasupra solului, conținând bucătăria, magazia și odăile cu porcușori, în timp ce parterul dispare sub pământ și se deschide spre exterior doar în partea din aval. Aici sunt odăile pentru locuit pe care ni le prezintă Silvia. Și acestea sunt austere, conținând doar patul acoperit cu cuverturi colorate și câte un stelaj pentru două-trei lucruri de strictă necesitate, într-o singură cameră existând un radio și un televizor. Afară pe prispă, o prăjină fixată paralel cu tavanul e suportul pe care stau grămadă toate hainele familiei iar într-un cui atârnă câteva desăgi colorate.

După ce întindem cortul, Grasu pleacă cu sticlele goale ca să mai aducă bere, iar noi rămânem în curte la odihnă. Silvia este mare amatoare de radio la care ascultă melodii peruane. Știe toate cântecele și le îngână în tandem cu emisiunile difuzate. Aparatul nu este de calitate și oricum, în acest fund de munte recepția nu poate fi grozavă, așa că sunetul e plin de paraziți și distorsiuni.

La masă

Suntem invitați la masă. În niște farfurii emailate ne așteaptă niște porții uriașe de cartofi prăjiți peste care tronează ochiuri de ou, apoi Zaragoza ne aduce câte o cană de inox cu apă fierbinte și o plantă abia culeasă, ceva între mentă și busuioc. Silvia care stă la fereastră ne anunță că a venit cervesa.

-Câte? întreabă Cosmina.

Fetița ridică cinci degete: Grasu e în formă. În scurt timp apare cu gura până la urechi. Pe drum s-a întâlnit cu niște săteni ce se chinuiau să mute un bolovan și care l-au strigat pe gringoul cu cervesa rugându-l să-i ajute. Au dat drumul bolovanului pe pantă urmărind îngrijorați cum a trecut prin două garduri și au răsuflat ușurați doar când zgomotul din vale a încetat.

După porția de cartofi primim o supă ca un fel de cremă maronie, destul de gustoasă, în care plutesc câteva bețișoare verzi. După ușorul gust de prăjit bănuiesc că e făcută cu rântaș.

Grasu a cumpărat o căciuliță tricotată din lână de alpaca. În dreapta e Edwin, mezinul

În timp ce trecem la ceai în încăpere intră un bărbat, capul familiei, Hulca, urmat de doi băieți, Pablo de 14 ani și mezinul Edwin de șase ani. Familia are în total șapte copii, însă patru sunt mari și au plecat de acasă. Deoarece musafirii mănâncă la masă, familia ocupă grinzile înșirate pe lângă pereți. S-a făcut noapte și Zaragoza a aprins becul ce atârnă de grinzile tavanului. Copiii se uită curioși la străinii ce zâmbesc și Silvia a adus o pătură colorată din care, odată pusă jos, a scos la iveală căciulițe și mănuși tricotate din lână de alpaca din care Grasu alege câteva pe care le cumpără drept suveniruri.

Mulțumim pentru masă și ne retragem la cort. Ziua a fost obositoare, dar ne-a plăcut mai ales faptul că ajungând oaspeții acestei familii am putut vedea câte ceva din modul lor de viață.

Cortul nostru e ridicat pe buza unei terase. Sub noi continuă valea cu satul risipit pe versanți, trădat de luminițe ce se continuă deasupra orizontului cu strălucirile reci ale stelelor. Chiar dacă, necunoscând constelațiile nordului nu căutăm să identificăm ceva, avem senzația clară că acest cer ne e străin.

Save

Save

Save

Save